Părintele Burducea

Bunica mea, Dumnezeu s-o ierte, avea o vorbă atunci când se referea la cineva duplicitar. Zicea că e "ca părintele Burducea, când cu steaua, când cu crucea!" La început, mic fiind şi naiv, credeam că părintele respectiv umbla cu Steaua de Crăciun. Abia când am crescut mi-a picat fisa.
Acu', dacă acest părinte o fi existat sau nu în realitate, n-am de unde şti, cu toate că la şcoală ni s-a spus că orice legendă are şi un sâmbure de adevăr. Nici dacă steaua aia era cea evreiască, cu şase colţuri sau cea roşie, comunistă, n-am aflat. Am constatat doar că astfel de specimene fac umbră pământului de când e lumea şi vor mai face până la sfârşitul ei. Dar şi ăsta este deja un truism şi, deci, n-ar trebui să mă tulbure prea tare.
Partea naşpa este atunci când aceşti Burduci se apucă să slujească cele sfinte, pentru că, "nehotărâţi" cum sunt, nu se vor mulţumi doar cu atât, ci vor sluji şi lui Mamona şi celor asemenea lui. Încercând să mulţumească doi stăpâni, “sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui” astfel că, nimic nu vor face cu temeinicie şi oricum ar da-o, nimic nu le va reuşi, nici măcar în parte, decât doar nedeplinătatea. Cam asta am observat eu citind un interviu cu un ierarh ortodox de peste Prut . Se străduia Prea Sfinţitul să împace cele de neîmpăcat cu o osârdie pe care doar incoerenţa şi confuzia ideilor şi limbajului o mai depăşeau. Nu-l cunosc pe respectivul ierarh, nici nu am auzit prea multe despre dânsul, însă imaginea pe care mi-a creat-o a fost nu aceea a unui înţelept şi vrednic slujitor, demn de treapta preoţească înaltă în care se afla, ci a unui slujbas năduşit şi neiscusit, care, după ce a încurcat borcanele, se căzneşte din răsputeri, dar fără succes, să iasă basma curată în faţa celor ce-i arată că a greşit.
Să-mi fie iertat că un mucos ca mine, în loc de a-mi vedea bârna din ochiul meu mă apuc, împotriva oricărei smerenii, să critic un ierarh ortodox. Departe de mine gândul de a mă socoti cu ceva deasupra Prea Sfinţiei Sale, Doamne fereşte! Mă întristează, însă, faptul că un om chemat să păstorească turma Domnului şi să fie ca o făclie veşnic aprinsă pentru călăuzirea credincioşilor pe calea dreptei credinţe face astfel de afirmaţii ca cele din interviul respectiv, demne doar de activiştii şi cozile de topor din regimul comunist. Dar să nu uit că în Basarabia încă este la putere un partid comunist şi că preşedintele este un simpatizant al lui Lenin, cum reiese şi din articol. Aşa că, o fi având Prea Sfinţitul motivele sale de a naviga în două luntre deodată. Numai să nu le scufunde pe amândouă. De una din ele n-ar fi mare pagubă, însă cealaltă este madular al Bisericii lui Hristos.

Care creştinism?

Majoritatea sectarilor, atunci când sunt întrebaţi de ce “biserică” aparţin, ocolesc un răspuns tranşant afirmând cu un zâmbet abia schiţat şi uşor superior că sunt “creştini”. Toate bune şi frumoase, însă ce nu ştiu ei (sau poate doar se prefac) este că de multă vreme Creştinismul nu mai este acea Cale a mântuirii arătată nouă de Hristos şi propovăduită de Apostoli şi de Sfinţii Părinţi. Azi, prin Creştinism înţelegem acea sumă de credinţe, căi spirituale şi norme morale care au la bază învăţăturile Mântuitorului, schimonosite însă în fel şi chip de o sumedenie de teologi, iniţiaţi şi trimişi ai unui dumnezeu străin.
“Creştine” se pretind o multitudine de organizaţii şi grupuri de interese din toate zonele de activitate, dar care, prin ideile pe care le propagă şi activităţile pe care le susţin numai creştine nu sunt. Un exemplu simplu ar fi acele partide politice ce au în titulatură vocabula “creştin”. Faptul că, prin definiţie, scopul oricărui partid politic într-un stat este accederea la putere şi că această putere se obţine mai puţin pe căi politice şi mai degrabă politicianiste şi machiavelice, sau dacă ne gândim la comparaţia populară dintre politică şi cea mai veche meserie din lume, vedem imediat zona în care se plasează acel partid, departe de tot ce ar fi trebuit sa fie legătura sa cu normele creştine.
“Creştine” sunt şi ecumenismul şi toate forurile care îl coordoneaza şi îl propagă, precum “creştini” se prezintă a fi şi toţi acei militanţi, politicieni, jurnalişti sau chiar oameni ai Bisericii, care cu meşteşug şi miere în glas vorbesc tuturor celor mai puţin avizaţi şi credulilor despre bisericile surori, unitatea credinţei şi necesitatea înfăptuirii ei, despre toleranţă şi împăcare, despre nevoia de modernizare şi aliniere la normele contemporane. Norme care “în treacăt” fie spus, nu au nimic de-a face cu Creştinismul.
“Creştini”, din pacate, sunt şi cei mai multi fraţi ai noştri ce se declară ortodocşi, dar care au legatură cu Biserica din an în Paşte, după vorba românească. Oameni de bine, dar creştini de conjunctura, ortodocşi în remisie, masă de manevră a propovăduitorilor ereziei ereziilor, cu credinţa diluată şi confuză şi tocmai de aceea grabnici aplecători de ureche atunci când li se servesc vorbe frumoase şi idealuri înălţătoare, în spirit ecumenist şi modernist.
Şi atunci, dacă aproape tot ce înseamnă azi creştin şi Creştinism este distorsionat, atrofiat până la dispariţie, cu ce rămânem? Raspunsul nu poate fi decât unul: Ortodoxia! S-o păstrăm deci, cu credinţă tare!

Adăugire:
Ce am încercat eu să scot în evidenţă sunt capcanele "creştinismului" aşa cum e el înţeles de o foarte mare parte a celor ce fiinţează în acest spaţiu cultural, social şi istoric şi care pot aduce multă vătămare dacă nu sunt cunoscute sau măcar conştientizate. Am întâlnit multă lume care, atunci când vine vorba de Biserică, se lansează în tot felul de acuze, care denotă o profundă necunoaştere. Aproape toţi amestecă fără discernamânt şi cu naivitate cruciadele, Inchiziţia, corupţia clerului, discriminarea femeilor, arderile pe rug, anacronismul şi altele asemenea ca reprezentând, în concepţia lor, trăsăturile Bisericii şi ale Creştinismului. Dar nu şi-au pus niciodată întrebarea "care biserică?" Din lipsa unei minime culturi religioase majoritatea consideră că diferenţa majoră dintre catolici şi ortodocşi este felul în care îşi fac semnul crucii, de la stânga la dreapta sau invers. Astfel că, unirea mult trâmbiţată de exponenţii ecumenismului e privită ca un fapt pozitiv şi aşteptată cu multă nerăbdare şi entuziasm, pentru că trebuie să trecem, nu-i aşa, peste toate diferenţele astea fără nici un fel de importanţă, ţinute doar de popi.
N-aş vrea, deci, să se înţeleaga din ce am scris că nu e bine să ne numim creştini, ci că trebuie să avem grijă ce înţeleg prin acest cuvânt cei ce şi-l asumă. Au ei acel fior mărturisitor şi apărător al credinţei drepte, creştin-ortodoxe, faţă de care nu trebuie făcut nici un compromis, după învăţăturile sfinţilor şi mucenicilor? Sau sunt doar arame sunătoare?