Sic transit...

Zilele astea, milioane de oameni de pe tot mapamondul suferă şi se lamentează, într-o isterie colectivă de proporţii, întreţinută cu multă dibăcie de toate canalele mass-media globaliste. Michel Jackson, „regele” muzicii pop a murit. Aidoma oricărui idol şi deopotrivă cu toate câte se află sub soare a împărtăşit şi el aceeaşi soartă, aceea a trecerii. Nu i-au fost de folos nici gloria, nici mulţimile ce-i cădeau la picioare ca în faţa unui dumnezeu, nici averea imensă, ci toate s-au unit în a da mărturie încă o dată că mărirea lumească nu aduce nemurire, ci e doar vânare de vânt.

Vezi şi: Scurta cugetare despre marirea si caderea stelei de dimineata precum şi comentariile.

Jabberwocky

În „Alice în Lumea Oglinzii”, Lewis Carroll are o mică poezie ciudată intitulată Jabberwocky.

De ce e ciudată? Pentru că autorul foloseşte, plin de umor, nişte cuvinte inventate de el, inexistente în limba engleză şi deci, fără echivalenţă în alte limbi. Totuşi, pentru a veni în întîmpinarea cititorilor şi a nu-i lăsa cu gura căscată, în cuprinsul povestirii are loc o conversaţie în care, la insistenţele Alisei, Humpty Dumpty îi tălmăceşte acesteia cuvintele cu probleme. Pornind de la aceste indicii, traducătorii din toate colţurile lumii s-au întrecut care mai de care în a-şi exersa imaginaţia şi bagajul lexical.

Căutînd pe net informaţii despre traduceri, am aflat dintr-o sursă nesigură că în limba română ar exista şase variante ale poeziei, plasîndu-ne astfel pe locul doi, după francezi, la numărul acestora. N-am reuşit să găsesc decît trei dintre ele: „Trăncăviciada” de Frida Papadache, „Bîzdîbocul” de Nina Cassian şi Jabberwockiada de Mirella Acsente.

Singura care mi-a plăcut mai mult a fost ultima variantă, Jabberwockiada. Problema este că traducătoarea, deşi îşi dă drumul la imaginaţie şi are unele găselniţe foarte izbutite, după părerea mea, nu respectă metrica. De asemenea, păstrarea numelor originale deranjează auditiv.

Cît despre celelalte două traduceri, pot spune că m-au cam dezamăgit. Mai bună mi s-a părut cea a Fridei Papadache, care este şi cea mai cunoscută, dar care exagerează cu cuvintele inventate, punîndu-le chiar şi acolo unde, în varianta originală, apar expresii uzuale englezeşti.

Astea fiind zise, iată că am izbutit să contribui şi eu la creşterea numărului de traduceri româneşti, realizînd varianta a şaptea. A fost destul de greu să păstrez metrica originalului, dar pănă la urmă am reuşit. Avînd în vedere ca Jabber înseamnă trăncăneală, am botezat-o Monstrolocul – monstru locvace, care trăncăneşte întruna (monstru + loc, la fel ca în cuvîntul ventriloc). Deci:

MONSTROLOCUL

Era-n gămiaz, şi sliplii sfîrci

Gherau rotund balans în ierb,

Fraznici erau cei ponostîrci,

Şi vorci murlau acerb.

“Bun fiu, păzea l-ăl Monstroloc!

Cu fălci ce-nhaţ, gheare ce-abund!

Feri de zăludul Zgripţuroc

Şi Harpiul fumibund!”

Dar el luă paloşul vortal

Pe zbir cătîndu-l îndelung -

Apoi se-opri lîng-un Pompom gri

Pe gînduri stînd prelung.

Şi-n timp ce-n aspros gînd stătea,

Ăl Monstroloc, cu ochi de jar,

Prin codrul întufos venea,

Bulburăcind sprinţar.

Un, doi! Un, doi! împlînt-adînc

Vortala-i pală sfic-sfichi!

Mort de-l lăsa, cu ţeasta-i grea

Galumfător veni.

„Ş-ai prăpădit pe Monstroloc?

Te-mbrăţişez fiu gladios!

Frumbloasă zi! Iahuu! Iahii!”

Sforcodăci voios.

Era-n gămiaz, şi sliplii sfîrci

Gherau rotund balans în ierb,

Fraznici erau cei ponostîrci,

Şi vorci murlau acerb.

______________________

Şi explicaţiile lui Humpty Dumpty:

Harpiu – creatură agilă, răpitoare, cu fălci muşcătoare, cu gîtul extensibil

Gladios – radios şi plin de glorie

Ponostîrc – pasăre ponosită, cu un pămătuf de pene mişcătoare

Gămiaz – ora 4 după-amiază, cand te apuci de gătit ceva pentru cină

Sforcodăci – combinaţie între a cotcodăci şi a sforăi

Frumbloasă – posibil un amestec între frumoasă şi fabuloasă

Fumibund – combinaţie între afumat şi furibund

Galumfător – Probabil o combinaţie între „galop” şi „trimfător”. Se foloseşte pentru a descrie un fel de trap la vale, cînd se ţine un picior mai în spate, depărtat de celălalt. Astfel, Galofantul are posibilitatea de a se opri mai repede.

Gherau – forau cu ghearele găuri rotunde, ca de sfredel, activitate specifică sfîrcilor. Faptul că gherau rotund ar putea părea un pleonasm, dar nu e aşa. Aici e vorba de un cuvînt de intărire, la fel cum spui "eu însumi".
Zgripţuroc – o pasăre disperată care trăieşte într-o pasiune perpetuă
Fraznic – fragil, mizerabil si jalnic
Murlau – mugeau şi urlau
Vorci – o specie de porci verzi
Sfic-sfichí – (cu accent pe ultimul i) – onomatopee referitoare, probabil, la tăieturi.
Sliplii – slinoşi şi supli (articulat)
Sfîrci – (numai la plural! - un sfîrc singur e o absurditate) - bursuci sfredelitori -o combinaţie între un bursuc, o şopîrlă şi un sfredel. Sunt nişte creaturi foarte curioase, işi fac cuiburile pe sub cadranele solare şi mănîncă numai brînză.
Întufos – întunecat si dens, stufos
Aspros – stare de spirit caracterizată prin voce aspră, maniere grosolane şi temperament ţîfnos
Ierb – iarba din jurul unui ceas solar care arată orele de ieri

______________________

Nota: Cînd am început traducerea nu ştiam decît varianta Fridei Papadache, pe celelalte două descoperindu-le ulterior.

______________________
Update:

Câteva explicaţii

Celor cu care am avut o conversaţie despre Martorii lui Iehova şi care erau tentaţi să creadă cele îndrugate de ei:

1. Dumnezeu este în lume prin lucrările sale şi prin energiile necreate, nu prin fiinţa sa (înţeleasă şi ca substanţă) care este mai presus de creaţie. "Mai presus" se înţelege nu simplist, cu sensul de loc în spaţiu, ci ca transcendenţă, adică dincolo de limitele lumii materiale. Chestia cu Dumnezeu prezent în toţi şi în toate se numeste panteism şi vine din spiritualitatea orientala. Acolo se zice ca spiritul suprem, Brahma, se găseşte în orice, atât în om, cât şi in măgar, bacterie sau piatra de pe drum. Pentru creştini asta este o erezie, căci dacă ar fi aşa toate s-ar împărtăşi din fiinţa lui Dumnezeu în mod nemijlocit şi atunci n-ar mai fi avut loc nici căderea omului cu lume cu tot, nici Întruparea şi jertfa răscumpărătoare a lui Hristos n-ar mai fi fost necesare. Căci, având în noi o părticică din Dumnezeu la propriu, aceasta, indiferent de "concentraţie", ar fi covârşit întru totul materia, aşa că nici păcate n-am mai fi putut săvârşi şi nici moartea nu ne-ar mai fi atins.
2. Dacă Hristos ar fi fost prima fiinţă creată, înseamnă că asta s-ar fi întâmplat în timp, deoarece creaţia nu are cum să existe din veşnicie. Sfântul Apostol Ioan spune că "la început era Cuvântul", adică la începutul lumii, la facerea ei Cuvântul era deja, iar Sfântul Apostol Iacov spune că la Dumnezeu "nu este schimbare sau umbră de mutare". Deci nu putem spune ca Dumnezeu a devenit Tată în timp. Sfântul Ioan Damaschin explică foarte pe înţelesul tuturor (celor ce au urechi de auzit): "Căci n-a fost cândva Tatăl când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl şi Fiul Care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată fără de Fiu. Iar dacă ar fi, fără să aibă pe Fiul n-ar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată şi astfel s-ar schimba din a nu fi Tată în a fi Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie"
3. Atunci când vor să arate că e diferenţă intre Dumnezeu şi Hristos martorii marşază pe ideea de închinare, adică numai lui Dumnezeu i se aduce închinare, iar făpturilor nu. Asta este adevarat, însă Noul Testament ne arată încă de la început dumnezeirea Fiului la Matei, cap. 4: "Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti". Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau."

Mică pledoarie

Sunt unii care, mânaţi de un soi de înţelegere mai anevoioasă a lucrurilor, consideră, în spiritul corect politic al vremurilor de azi, că atunci când îl evocăm pe Eliade, de exemplu, musai să amintim şi de simpatiile sale legionare din tinereţe. Asta pentru echidistanţă, susţin ei. De parcă, puse într-o balanţă, vederile lui de atunci ar atârna la fel de greu cu zecile de ani care au urmat, timp în care şi-a arătat adevărata măsură. Se uită, probabil, că Sfântul Pavel i-a prigonit pe primii creştini dintr-un exces de zel juvenil, dar asta nu l-a împiedicat să devină cel mai mare apostol al creştinătăţii şi să aibă parte de moarte mucenicească – încununare a unui demers total opus celui din tinereţe. Se pare că unii ca aceştia prezintă un soi de „fotofobie” selectivă, preferând întunecimile derizorii şi timpurii din biografiile celor vizaţi luminii pe care aceştia au răspândit-o ulterior. Cine a citit viaţa lui Valeriu Gafencu, deja propus pentru canonizare în BOR, sau a parinţilor Arsenie Papacioc ori Calciu-Dumitreasa ştie despre ce e vorba.
Fiind mai intâi de toate ortodox, departe de mine încercarea de a-l mitologiza pe Eliade punându-l alături de Apostolul Pavel. Prietenii ştiu de ce! Poate că exemplul ales nu e cel mai bun, dar nu asta e important. Ceea ce vreau să subliniez este că se încearcă, în unele medii, aruncarea unui soi de anatema asupra unor personalităţi marturisitoare până la jertfă ala Ortodoxiei pornind de la o perioadă controversată a trecutului lor, omiţându-se intenţionat ceea ce au devenit până în final. În trecutul legionar stă sfinţenia părinţilor Arsenie Papacioc şi Arsenie Boca (ultimul nici măcar n-a avut legături cu Mişcarea Legionară, dar se insinuează discret contrariul) sau moartea martirică a lui Valeriu Gafencu? În definitiv, până la un punct, toţi suntem prizonierii istoriei. Însă aceşti oameni aflaţi atunci sub vremi şi-au depăşit această limitare ulterior şi ar trebui cinstiţi pentru asta şi pentru ceea ce ne-au lăsat. Poate că Dumnezeu încă ne mai îndură şi pentru rugăciunile pe care ei I le-au adus. Nu contează cât bine au făcut şi încă mai fac, e mai important dosarul? Ştiu că anumite cercuri sunt deranjate pentru ca pe unii ca aceştia se sprijină curentul conservator din interiorul Ortodoxiei, cel care nu vede cu ochi buni lepădarea valorilor fundamentale ale acestui neam de către actualii potentaţi (şi nu numai). Potentaţi care, iresponsabili şi obedienţi, adevărate „cozi de topor ale Apusului” după cum i-a numit părintele Arsenie Boca, sunt locomotiva unui fenomen aflat pe cale de a se extinde şi prin care, chiar noi, românii, cu tradiţiile şi credinţa noastră am putea deveni nişte exponate în muzeele unei lumi căzute sub tăvălugul fundamentalismului democratic corect politic, din care a fost eradicată orice referire la sfinţenie. Să nu fie!