20 septembrie 2010

Gustul fericirii

Întîmplător, atunci, pe stradă,
poate-ţi mai aminteşti,
îţi spuneam că depărtări neştiute mă cheamă
și-ndată luciri stranii şi ne-nţelese
ți-au mijit în priviri.
Îmi părea că-ţi pare rău,
fiindcă m-ai mustrat puţin
cu glasul blînd şi cald
și-o lacrimă pierdută.
Te-ai depărtat apoi
spre banalul cotidian,
iar eu am rămas acolo
lîngă lacrima ta
căzută pe trotuar
și-am atins-o cu buzele
fără să-mi pese de nimeni.
De-atunci ştiu,
gustul fericirii mele
e puţin sărat,
ca cel al lacrimii
care m-a-ntors din drum.  (C.M.)

16 septembrie 2010

Ioan Alexandru (1941 - 2000)

Lumină lină lini lumini
Răsar din codri mari de crini
Lumină lină cuib de ceară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de lumi venind
Şi niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină...

Cine te-aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieşte
Că într-o zi lumină lină
Vei răsări la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor veni să-l vadă...

Lumină lină lini lumini
Răsari din codri mari de crini
I-atîta noapte şi uitare
Şi lumile-au pierit din zare
Au mai rămas din veghea lor
Luminile luminilor...

Lumină lină lini lumini
Înstrăinîndu-i pe străini
Lumină lină nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi sărăcit
Cel plîns şi cel nedreptăţit
Şi pelerinul însetat
În vatra ta au înnoptat…
Lumină lină leac divin
Încununîndu-l pe străin
Deasupra stinsului pămînt
Lumină lină – Logos sfînt.


Azi se împlinesc 10 ani de la plecarea în lumina lină, pe care a cîntat-o atît de frumos în versul său, a poetului Ioan Alexandru. Pentru unii, trăirea sa creştină ar putea părea patimaşă şi exaltată, dar cum altfel poate fi trăită la maxim, fără jumătăţi de măsură, bucuria iubirii lui Dumnezeu. Pentru memoria mea în schimb, ceva mai lumească, Ioan Alexandru a rămas nu doar un mare mărturisitor creştin şi un poet de seamă, ci şi ca cel ce a avut curajul (alături de Ion Raţiu) să stăvilească hoardele rătăcite care năvăliseră în Parlamentul României în septembrie 1991, ridicînd deasupra capului crucea lui Hristos ca armă tare împotriva întunericului şi barbariei acelor zile de cumpănă, şi nu numai.
Dumnezeu să-l ierte!

10 septembrie 2010

Un capriciu mărunt

Mă apucă din când în când un dor de a viziona filme indiene vechi, cu Raj Kapoor de exemplu. Unii poate vor strâmba din nas cu superioritate, dar eu îmi asum această mică „derivă calitativă” gustând cu plăcere din simplitatea şi curăţia unor filme care cu mai bine de jumătate de secol în urmă umpleau sălile de cinema. Şi nu pot să-mi opresc ochii minţii de a-şi imagina cum părinţii noştri, copii încă pe atunci, fugeau de la şcoală pentru a-l vedea pe vagabond şi pe frumoasa lui iubită suferind sau bucurându-se, cântându-şi cu patimă dragostea cu ale ei meandre. Şi nici nu-mi voi reprima, la o adică, zambetul nostalgic şi lacrima din colţul ochiului, dacă nota romantică, inocenţa şi patetismul întâmplărilor povestite acolo le vor cere.



07 septembrie 2010

Puţin despre cădere

Păcatul neascultării poruncii lui Dumnezeu de către protopărinţi a atras după sine moartea, înţeleasă în primul rând ca rupere cataclismică a omului din sfera comuniunii cu Dumnezeu şi situarea sa într-o „zonă” în afara energiilor harului dătător de viaţă, zonă în care este la discreţia influenţelor demonice care îl hărţuiesc neîncetat. Moartea biologică este abia a doua consecinţă a căderii, legată însă indisolubil de prima, căci perisabilitatea materiei a survenit tot ca urmare a lepădării de haina harului dumnezeiesc atotţiitor. Porunca dată de Dumnezeu lui Adam mai trebuie privită şi ca o măsură de protecţie a lui, şi odată cu el a întregii creaţii de care acesta este legat ontologic („căci pământ eşti” – Facere 3, 19), deoarece gustarea fructului oprit a dus nu doar la dobândirea abilităţii omului de a deosebi binele de rău (lucru aparent pozitiv în ordinea simţului comun al lumii noastre căzute), ci mai întâi de toate a determinat o mutaţie fundamentală în fiinţa umană, nuanţă mai greu de sesizat la prima vedere: cunoaşterea răului şi implicit a posibilităţii de a-l săvârşi, “calitate” incompatibilă cu sălăşluirea in rai.
Depărtarea de Dumnezeu a lăsat un gol în fiinţa sa (Facere 3, 10) pe care de atunci şi-l tot umple cu sinele propriu alterat pe filieră luciferică – mândria. Mândria acţionează ca un fel de paravan faţă de harul lui Dumnezeu, ca un soi de incinerator în care se pierd multe din suspinele negrăite ale Duhului Sfânt şi este totodată motorul şi substratul a mai toate acţiunile întreprinse de om în istoria sa de la Adam încoace. Dezumanizat şi întors în sine şi-a arogat întâietatea în Univers şi s-a transformat din uman în umanist - măsură a tuturor lucrurilor - însă, paradoxal, şi fiinţă biologică stricăcioasă, supusă trecerii. Teama de neant îi determină dorinţa febrilă de a afla secretul vieţii veşnice căutând scăparea în singura realitate pe care e în stare s-o sesizeze, lumea înconjurătoare, materială, la care s-a autolimitat. Şi-a făcut astfel din ştiinţă un fel de dumnezeu în care îşi pune nădejdea salvării, amăgindu-se însă, neştiind că nu în materie o va afla, ci la adevăratul Dumnezeu în care el nu crede, Cel ce a pus de strajă pomului vieţii „heruvimi şi flacără vâlvâitoare” (Facere 3, 24).
Căderea ne-a afectat pe toţi, însă a ne resemna şi complace în această stare este o dovadă de inconsecvenţă cel puţin cu aspiraţia către perfecţiune sădită în sufletul nostru. Hristos tocmai de aceea a venit printre noi, ca să ne ridice din cercul strâmt al materiei de care singuri ne-am legat cu lanţuri grele. Nicolae Steinhardt a spus o vorbă memorabilă referindu-se la cei din această categorie (în care ne regăsim mulţi) şi pe care am mai citat-o şi cu alte ocazii. Spunea că aceşti oameni sunt situaţi „galactic departe de orice transcendenţă”. Adică sclavi ai imanentului, fiinţe eminamente biologice, fără „organ” duhovnicesc, bidimensionale, ce se extind doar pe orizontală, incapabile de a concepe măcar posibilitatea înălţimilor.