Romantismul revoluționar

       Încă mai există o mare mulțime de oameni (și m-aș mira să nu fie o majoritate covîrșitoare) care cred cu seninătate că demisia lui Ponta și „schimbarea de sistem” au fost pricinuite de presiunea „străzii”, că așa s-a spus la știri! Încurajați de această iluzie, se pare că mîine, de ziua națională, tinerii frumoși și liberi vor organiza o nouă ieșeală din ciclul romantismului revoluționar, presupun că tot în Piața Universității (devenită un fel de „la șosea” din interbelic), care ar trebui să fie răspunsul la întrebarea retorică „Ce e de făcut ca să fie bine în țara asta?”, pusă de tot românul, și totodată ca un fel de avertisment față de noul guvern. Care guvern, din moment ce e emanația (pfui!) străzii, ar trebui să știe (dacă cumva, din inerție, n-a aflat deja) că nu mai face parte din „sistem”. Pînă la un punct, poate că au dreptate, căci lacul „sistemului” lui Ponta, Blaga, Gorghiu & Co. nu e totuna cu puțul „System-ului” politico-tehno-corporatist globalist în care ne în-globalizăm și noi tot mai adînc, în frunte cu onor dl. Președinte și al său guvern.

...

      O Biserică adaptată vremurilor, modelor si moravurilor riscă să-și piardă tocmai menirea ei de corabie a mîntuirii, de călăuză spre și în Hristos, cel Același ieri, azi și în veci. Căci odată cu „aggiornarea” sau potrivirea la lumea tot mai căzută ar însemna și căderea ei odată cu lumea, scufundarea în oceanul smintelii generalizate. Mîntuitorul ne asigură, însă, că Biserica Sa nu va fi sfărîmată nici de porțile iadului, de aceea e bine să stăm cît mai aproape de ea în vremurile acestea de mare tulburare, fiindcă e singurul punct de stabilitate și dăinuire, indiferent de slujitorii ei vremelnici. Slujitori pe care nu noi se cuvine a-i judeca, pentru că dintre noi s-au ridicat. Și cine să ridice primul piatra?

Citate mai puțin celebre

Căci și cititorii în stele spun că Pămîntul se rotește de la stînga la dreapta, căci iată, dreapta e în firea lucrurilor! Și, deși se află acesta într-o neostoită mișcare de revoluție, nimic nu e nou sub soare! Iată înțelepciunea!

Poltronius – Piața academică

Răul

       „Răul nu acționează după grafic, punctual și nominal. El se dezlănțuie ca o forță oarbă, acolo unde i se creează terenul propice. Un anumit tip de comportament atrage răul, cu voie sau fără voie. Nu trebuie căutată aici nici o logică specială. Învățătura minimală este că nu ar trebui să te joci – să te „distrezi” – cu astfel de lucruri, să nu-i netezești răului calea prin gesturi, cuvinte, excese, abuzuri etc. Sau, dacă o faci, să nu te miri de consecințe (care se manifestă într-un fel sau altul, mai devreme sau mai tîrziu, individual sau colectiv, mai ales acolo unde Dumnezeu este, prin voia liberă a oamenilor, uitat sau dat la o parte). Spectacolele de acest gen creează un fel de „insule infernale”, în care cei ce nimeresc se află într-un pericol pe care de regulă nu-l conștientizează (dar care periodic face ravagii: în ultimii 60 de ani, peste 30 de astfel de tragedii s-au petrecut în toată lumea, inclusiv în țări - în frunte cu Statele Unite - în care condițiile și legislația sînt mult mai bine puse la punct).

        Pe de altă parte, nu toți cei ce participă la astfel de manifestări sînt ireversibil vinovați și automat hărăziți pierzaniei. Dar chiar și cel mai vinovat poate să se salveze și-n ceasul al doisprezecelea, ca tîlharul de pe cruce; aici intră în contrapondere doi factori insondabili: lucrarea lui Dumnezeu și tainițele sufletului omenesc. Tragedia însă rămîne, dincolo de fiecare caz individual, iar recidivele sînt oricînd posibile, cîtă vreme nu se rupe „cercul vicios”. Putem să ne luăm toate măsurile de precauție organizatorică: răul, dacă gravităm în jurul lui, tot va găsi cum să se manifeste, căci nu-i deloc vorbă goală cînd se spune că „dracul e meșter mare” și e mai bine să nu te bagi cu el. Nu-s de lepădat, desigur, măsurile tehnice de securitate, care privesc cauzele materiale, dar mare lucru nu se va reuși cîtă vreme sînt eludate cauzele nemateriale, mult mai anevoie de contracarat. Te poți „distra” și altfel decît imitînd infernul... ”

http://razvan-codrescu.blogspot.ro/2015/11/sumarul-blogului-indice-de-nume.html#c8397116705968280181

TFL

       Și uite așa, tinerii frumoși și liberi, care și-au luat țara înapoi mai an, încep iar să strige după salvatorul națiunii (scuzați vorba proastă!), revoluționarul corporatist, nepătat și anonymous care va schimba sistemul corupt autohton într-unul plug-and-play actualizat, perfect adaptat la cerințele Sistemului mondial. Acolo, corupția e ceva mai scrobită, solemnă și nu atît de primitivă și vulnerabilă ca a noastră, de aceea și civilizația a ajuns unde a ajuns, iar stînga știe totdeauna ce face dreapta (și viceversa), căci sînt în tovărășie și consens.

       Micul antihrist de producție românească, nădăjduit imberb la fiecare ieșeală gălăgioasă la bulivar, se lasă însă așteptat, mulțumindu-se să se manifeste prin purtătorii săi de portavoce suiți democratic pe pubelele din Piața Universității. Încă o mică repetiție pentru Marele Salvator al omenirii, ce va să vină.

Despre judecăţi

       Creștinește vorbind, a judeca înseamnă a pune etichete. Adică, atunci cînd vezi pe cineva furînd, tu, imaculatul, cel fără de păcat, să-i spui direct în față „Hoțule!” la modul justițiar, atotștiutor și fără nici cea mai mică urmă de îndoială cu privire la vinovăția sa. Nu contează dacă cel ce fură o pîine o face ca un gest disperat de supraviețuire pentru el sau pentru un muribund, să zicem. Cel mai celebru caz care îmi vine acum în minte este Jean Valjean.
        Totuși, dacă îi numim pe atotștiutorii fără de prihană sus amintiți imbecili, nu cred că am comite păcatul judecării aproapelui, ci un act de salubritate intelectuală și morală. Referirea mea este cu precădere la mulțimea de comentatori isterizați care s-au perindat aiurea pe la taste în legătură cu tragedia de vineri, acuzîndu-l fără pic de decență, mahalagește, de ipocrizie, de ticăloșie, de lipsă de compasiune sau de „empatie” pe oricine căuta să discearnă și o altfel de cauză, alta decît cea a hazardului nefast și a incompetenței administrative, într-un moment cînd, vezi Doamne!, nu e momentul pentru așa ceva. Mă bucur că nu am notorietatea domnului Răzvan Codrescu sau a părintelui Savatie, să zicem, care au fost înjurați și bălăcăriți în fel și chip, fiindcă sigur mi-o furam și eu!
        Acum, calmînd spiritele, mă văd nevoit să constat din nou, cu tristețe, ceea ce prevedeam în postarea de sîmbătă, anume că foarte mulți nu au înțeles și nu vor înțelege nimic, căci ochii lor nu văd și urechile lor nu aud. Și dacă a judeca este un păcat, ce poate fi mai jalnic decît a judeca neînțelegînd?
        Nu e vorba aici de o înțelegere inițiatică în cine știe ce gnoze secrete, ci de lucruri elementare, de bun-simț creștin, să zicem. Oameni buni, cum ziceam (nu de la mine!), nimic nu este întîmplător, iar faptele, gîndurile și cuvintele noastre determină realitatea în care ne mișcăm în mod cvasi-absolut! Iar realitatea, că o credem sau nu, nu se limitează doar la cele văzute, ci este o îngemănare intimă între fizic și metafizic. Ba chiar, aș putea spune, mergînd pe temei biblic și creștin, dar și riscînd o etichetare nu tocmai măgulitoare din partea pozitiviștilor, că metafizicul, nevăzutul vine mai întîi, ca parte determinantă a văzutului. Adam și Eva au căzut mai întîi spiritual, iar consecințele fizice le suportăm cu toții și azi, fiecare în parte și toți la un loc. Cu acestea în gînd, a trage niște concluzii, din fapte concrete, că răul se poate petrece atunci cînd îl invoci chiar și în glumă, nu ține de coincidențe și nu înseamnă nici atitudine ipocrită, nici autistă față de suferințele celui de lîngă noi. Din contră, zic eu, este un cîștig, căci știm, din acel moment, cam ce și cum avem a face. Aș fi vrut să-i asigur pe toți suburbanii aceia că momentul unei minime reflecții poate fi oricînd, spre folosul tuturor și că asta nu-ți ecranează compasiunea față de victime. Și nu e vorba nici de pedeapsă divină, cum grăbit-ironic sau otrăvit spuneau unii, deoarece nu Dumnezeu pedepsește, ci depărtarea de El atrage asupra noastră toate nenorocirile. Fiindcă cu cît ne îndepărtăm mai mult de Izvorul Vieții și al Binelui, este la mintea cocoșului încotro ne îndreptăm!
        Da, este la latitudinea fiecăruia să adere la și să împărtășească ce valori dorește, căci dreptul persoanei la autodeterminare și la libertatea de exprimare este inalienabil. Însă, într-o epocă a supremației individului (nu a persoanei!), în care valoare fundamentală a devenit hedonismul, distracția (însoțită cel mai adesea de adjectivul „nevinovată”, mai ales cînd e vorba de niște copii de 14-15 ani deja nărăviți prin cluburi, cu concursul larg ar unor părinți nu foarte maturizați), iar libertatea absolută fără constrîngeri morale - adică libertinajul -, dezideratul clipei, este de la sine înțeles că cel ce ar cuteza o cît de mică observație asupra faptului că nu tot ce e permis este și folositor (dacă nu chiar mai rău) va fi linșat democratic, într-un dialog al surzilor. Deși el n-a încercat decît, în mod creștinesc, să-și mărturisească credința, după puteri, într-un anumit context dramatic. Nu să aplice etichete, adică să judece, ci, închizînd cercul ideii din introducere, să afirme cu toată compasiunea pentru necazul aproapelui, că cel ce fură nu e neapărat un hoț, dar că a fura este un păcat care, ca orice păcat, mare sau mic, atrage după sine, eufemistic vorbind, multe neplăceri.