Blogul lui Cătălin Mareş

...

2011-07-01T21:54:00.000+03:00

...

2011-06-26T22:02:00.002+03:00

...

2011-06-20T22:13:00.002+03:00

Gustul fericirii

2010-09-20T09:13:00.010+03:00

Întâmplător, atunci, pe stradă,

Poate-ţi mai aminteşti,

Îţi spuneam că depărtări neştiute mă cheamă

Şi-ndată luciri stranii şi ne-nţelese

Ti-au mijit în priviri.

Îmi părea că-ţi pare rău,

Fiindcă m-ai mustrat puţin

Cu glasul blând şi cald

Şi-o lacrimă pierdută.

Te-ai depărtat apoi

Spre banalul cotidian

La fel ca azi şi-ntotdeauna,

Iar eu am rămas acolo

Lângă lacrima ta

Căzută pe trotuar

Şi-am atins-o cu buzele

Fără să-mi pese de nimeni.

De-atunci ştiu,

Gustul fericirii mele

E puţin sărat,

Ca cel al lacrimii

Care m-a-ntors din drum. (C.M.)

Ioan Alexandru (1941 - 2000)

2010-09-16T10:11:00.002+03:00

Lumină lină lini lumini
Răsar din codri mari de crini
Lumină lină cuib de ceară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de lumi venind
Şi niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină...

Cine te-aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieşte
Că într-o zi lumină lină
Vei răsări la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor veni să-l vadă...

Lumină lină lini lumini
Răsari din codri mari de crini
I-atîta noapte şi uitare
Şi lumile-au pierit din zare
Au mai rămas din veghea lor
Luminile luminilor...

Lumină lină lini lumini
Înstrăinîndu-i pe străini
Lumină lină nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi sărăcit
Cel plîns şi cel nedreptăţit
Şi pelerinul însetat
În vatra ta au înnoptat…
Lumină lină leac divin
Încununîndu-l pe străin
Deasupra stinsului pămînt
Lumină lină – Logos sfînt.

Azi se împlinesc 10 ani de la plecarea în lumina lină, pe care a cântat-o atât de frumos în versul său, a poetului Ioan Alexandru. Pentru unii, trăirea sa creştină ar putea părea patimaşă şi exaltată, dar cum altfel poate fi trăită la maxim, fără jumătăţi de măsură, bucuria iubirii lui Dumnezeu. Pentru memoria mea în schimb, ceva mai lumească, Ioan Alexandru a rămas nu doar un mare mărturisitor creştin şi un poet de seamă, ci şi ca cel ce a avut curajul (alături de Ion Raţiu) să stăvilească hoardele rătăcite care năvăliseră în Parlamentul României în septembrie 1991, ridicând deasupra capului crucea lui Hristos ca armă tare împotriva întunericului şi barbariei acelor zile de cumpănă, şi nu numai.

Dumnezeu să-l ierte!

Un capriciu mărunt

2010-09-10T23:57:00.010+03:00

Mă apucă din când în când un dor de a viziona filme indiene vechi, cu Raj Kapoor de exemplu. Unii poate vor strâmba din nas cu superioritate, dar eu îmi asum această mică „derivă calitativă” gustând cu plăcere din simplitatea şi curăţia unor filme care cu mai bine de jumătate de secol în urmă umpleau sălile de cinema. Şi nu pot să-mi opresc ochii minţii de a-şi imagina cum părinţii noştri, copii încă pe atunci, fugeau de la şcoală pentru a-l vedea pe vagabond şi pe frumoasa lui iubită suferind sau bucurându-se, cântându-şi cu patimă dragostea cu ale ei meandre. Şi nici nu-mi voi reprima, la o adică, zambetul nostalgic şi lacrima din colţul ochiului, dacă nota romantică, inocenţa şi patetismul întâmplărilor povestite acolo le vor cere.

Puţin despre cădere

2010-09-07T23:09:00.001+03:00

Păcatul neascultării poruncii lui Dumnezeu de către protopărinţi a atras după sine moartea, înţeleasă în primul rând ca rupere cataclismică a omului din sfera comuniunii cu Dumnezeu şi situarea sa într-o „zonă” în afara energiilor harului dătător de viaţă, zonă în care este la discreţia influenţelor demonice care îl hărţuiesc neîncetat. Moartea biologică este abia a doua consecinţă a căderii, legată însă indisolubil de prima, căci perisabilitatea materiei a survenit tot ca urmare a lepădării de haina harului dumnezeiesc atotţiitor. Porunca dată de Dumnezeu lui Adam mai trebuie privită şi ca o măsură de protecţie a lui, şi odată cu el a întregii creaţii de care acesta este legat ontologic („căci pământ eşti” – Facere 3, 19), deoarece gustarea fructului oprit a dus nu doar la dobândirea abilităţii omului de a deosebi binele de rău (lucru aparent pozitiv în ordinea simţului comun al lumii noastre căzute), ci mai întâi de toate a determinat o mutaţie fundamentală în fiinţa umană, nuanţă mai greu de sesizat la prima vedere: cunoaşterea răului şi implicit a posibilităţii de a-l săvârşi, “calitate” incompatibilă cu sălăşluirea in rai.
Depărtarea de Dumnezeu a lăsat un gol în fiinţa sa (Facere 3, 10) pe care de atunci şi-l tot umple cu sinele propriu alterat pe filieră luciferică – mândria. Mândria acţionează ca un fel de paravan faţă de harul lui Dumnezeu, ca un soi de incinerator în care se pierd multe din suspinele negrăite ale Duhului Sfânt şi este totodată motorul şi substratul a mai toate acţiunile întreprinse de om în istoria sa de la Adam încoace. Dezumanizat şi întors în sine şi-a arogat întâietatea în Univers şi s-a transformat din uman în umanist - măsură a tuturor lucrurilor - însă, paradoxal, şi fiinţă biologică stricăcioasă, supusă trecerii. Teama de neant îi determină dorinţa febrilă de a afla secretul vieţii veşnice căutând scăparea în singura realitate pe care e în stare s-o sesizeze, lumea înconjurătoare, materială, la care s-a autolimitat. Şi-a făcut astfel din ştiinţă un fel de dumnezeu în care îşi pune nădejdea salvării, amăgindu-se însă, neştiind că nu în materie o va afla, ci la adevăratul Dumnezeu în care el nu crede, Cel ce a pus de strajă pomului vieţii „heruvimi şi flacără vâlvâitoare” (Facere 3, 24).
Căderea ne-a afectat pe toţi, însă a ne resemna şi complace în această stare este o dovadă de inconsecvenţă cel puţin cu aspiraţia către perfecţiune sădită în sufletul nostru. Hristos tocmai de aceea a venit printre noi, ca să ne ridice din cercul strâmt al materiei de care singuri ne-am legat cu lanţuri grele. Nicolae Steinhardt a spus o vorbă memorabilă referindu-se la cei din această categorie (în care ne regăsim mulţi) şi pe care am mai citat-o şi cu alte ocazii. Spunea că aceşti oameni sunt situaţi „galactic departe de orice transcendenţă”. Adică sclavi ai imanentului, fiinţe eminamente biologice, fără „organ” duhovnicesc, bidimensionale, ce se extind doar pe orizontală, incapabile de a concepe măcar posibilitatea înălţimilor.

Gânduri

2010-08-29T22:41:00.005+03:00

Nu pot vedea lumea ca pe o autocreaţie bezmetică şi impersonală, dominată de hazard, ci ca pe lucrarea unui Creator, care pe lângă toate însuşirile cunoscute este şi cel dintâi şi cel mai desăvârşit artist, Cel ce îl cheamă pe om să-i descopere şi să-i admire creaţia. Când am asistat la eclipsa din '99 m-am gândit că Cineva chiar a vrut să vedem acel spectacol mareţ şi fascinant al naturii. Gingăşia şi frumuseţea ei cum au aparut? Cine dă culori florilor? Mă îndoiesc de faptul că materia ar avea nevoie de estetic, ei îi este suficientă eficienţa.

Măsura evoluţiei umane nu are ca referinţă soluţia amorala a paradigmei evoluţioniste ştiinţifice sau atee. În ce mă priveşte am simţit că am evoluat cu adevărat abia cand mi-am dat seama că ştiinţa şi filosofia nu oferă răspunsuri şi nici soluţii la întrebările fundamentale, pentru că nu pot trece de limitele materiale fireşti în care se înscriu, ci numai raportarea la Dumnezeu. Pascal, acest mare mistic al occidentului, pe care mulţi îl citează cu aşa-zisul pariu enunţat de el, a spus în Cugetarile sale o vorba care mie îmi place în mod deosebit sî care arată măreţia omului în calitate de chip al lui Dumnezeu, şi întru asemănare cu Acesta şi superioritatea lui în faţa Universului impersonal: "Universul, în imensitatea lui, mă înghite ca pe o nimica toată. Prin gândire, eu îl cuprind.”

Memoria pietrei

2010-08-09T21:06:00.009+03:00

Cândva priveam pietrele şi un înţelept mi-a spus că sunt iubiri pierdute.

De aceea te rănesc atunci când calci pe ele.

Apoi m-a privit zicându-mi: „las-o, uit-o, viaţa merge-nainte”.

Dar vorbele se loveau ca de piatră căzând cu zgomot, sparte-n bucăţi.

Sunt milioane de ani de atunci şi viaţa lui a mers înainte.

Piatra însă n-are viaţă, are doar memorie.

Cândva, demult, priveam pietrele pe un mal de mare.

Îmbrăcată-n alb, s-a ridicat pe vârfuri şi m-a sărutat pe obraz.

Mai târziu a rostit un simplu „nu” lasându-mi doar amintirile.

Au trecut milioane de ani de atunci şi viaţa ei a mers inainte.

Acel ţărm nu mai este, doar o piatră sfărâmată în mijlocul apelor...

Timp dobândit...

2010-07-21T09:08:00.013+03:00

Secundele privirilor furişe şi fugare,
Minutele legate unul câte unul,
Ca-ntr-un vechi şirag de metanii,
În care, pierdut în ochii tăi,
Îţi mângâiam cu gingăşie chipul,
Iar tu, alintându-te,
Îţi aplecai capul pe mâna mea,
Orele de contemplare
A unei imagini cu tine,
Zilele anoste dintre două revederi,
Cu dorul lor apăsător
Materializat în visare,
Săptămânile, vreo cinci la număr,
În care spuneai că ţi-e bine aici,
Lunile de aşteptare
A ceva ce nu s-a mai întâmplat,
Anii de când te cunosc -
Un timp căzut în dizgraţie,
Izgonit nu se ştie unde
Bătut nostalgic de un ceas de aur
Încremenit în vremuri
Pe epava neştiută a unui alt Titanic
Zăcând etern în abisul fără fund
Al apelor veşniciei.
Deşi iremediabil pierdut
Şi surghiunit în uitare
Timpul în care te-am iubit,
Iubindu-te încă, mie mi se adaugă. (C.M.)

Portret recent

2010-05-31T17:41:00.002+03:00

Penetrante priviri împietrite abrupt
În lacrimi, ca sterpe cristale de stâncă,
Flori de gheaţă din petale abstracte
Pe-o pajişte rece oglindită-n senin.
Iubirea? O palmă tristă,
Iluzii şi cenuşă
Pe un altar de cioburi inutil ridicat.
Tânjind spre căldură în taină,
Înfrigurată rază
Profilactic zâmbeşti depărtării
Descurajant, refractar şi distant,
Ca o dezamăgire veche
Ferecată-ntr-un sipet
Lângă zidul egoist al uitării. (C.M.)

De mult dor, să-mi fii aproape

2010-04-22T23:45:00.043+03:00

Azi m-am preschimbat
În preşul din faţa uşii tale
Si am aşteptat îndelung.
Ai apărut într-un târziu,
Te-am recunoscut încă de departe
După mersul inconfundabil -
Nimeni în lume
Nu mai păşeşte ca tine.
Tu n-ai ştiut că-s eu
Cel aşternut pe piatra rece
Şi ai călcat peste mine
Aşa cum faci de obicei,
Frivolă şi uşor grabită.
Unul din tocuri
Mi-a atins inima
Iar celălalt s-a-nfipt în suflet
Şi m-a durut puţin,
La fel ca-ntotdeauna.
Şi totuşi, de cum ai trecut
M-a-nvăluit iarăşi tristeţea,
Şi dorul după clipa fugară
Îmi spune să rămân.
Mâine voi fi tot acolo
Aşteptând răbdător
Unica secundă de iubire
Ce mi-a rămas,
Acea secundă când,
Graţioasă şi indiferentă,
Îmi vei călca iar sufletul,
Un preş tăcut la picioarele tale. (C.M.)

Dialoguri ascunse

2010-04-18T22:44:00.017+03:00

Când tu mă strigi
Chiar de îţi răspund de departe
Glasul este al tău,
Când eu te chem
Faptul că vii
Nu înseamnă nimic altceva
Decât că am fost acolo mereu.
Numele noastre
Terminate în „a” şi „n”
Semnifică acelaşi lucru:
Un unic unu
În care „tu”
Se rosteşte simplu „eu”. (C.M.)

No Going Back

2010-04-17T10:40:00.000+03:00

Acrostih

2010-04-10T22:04:00.005+03:00

Trezeşte-mă!
Eonicu-mi somn risipeşte-l,
Inundă-mă
Umplându-mi cerul cu vise,
Bea-mă apoi,
Etern să fiinţez întru tine,
Secat de-ntuneric,
Căzut din abis! (C.M.)

Hristos a înviat!

2010-04-04T08:00:00.003+03:00

Stavropoleos - Laudele Sfintelor Pasti

Sfântul Ioan Gură de Aur - Predică la Învierea Domnului
De este cineva bun credincios şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat; de este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său; de s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum dinarul; de a lucrat cineva din ceasul dintâi, să-şi ia astăzi dreapta plată; de a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască; de a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nimic să nu se îndoiască, că de nimic nu se va păgubi; de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se aproprie, nimic îndoindu-se; de a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că a zăbovit, că milostiv fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi; pe cel de pe urmă îl miluieşte şi pe cel dintâi îl mângâie; şi aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte şi faptele primeşte şi cu voinţa se împacă, şi lucrul cinsteşte şi socoteala o laudă. Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru şi cei dintâi şi cei de al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi; viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând, toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi luaţi bogăţia bunătăţii. Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat Împărăţia ce de obşte. Nimenea să se tânguiască pentru păcate, că iertarea din groapă a răsărit. Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului. Stinsu-o-a pe dânsa Cel ce a fost ţinut de aceea. Prădat-a iadul Cel ce s-a pogorât la iad. Amărâtu-l-a pe dânsul, gustând Trupul Lui. Şi aceasta mai înainte apucând Isaia, a strigat: iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-Te pe Tine jos. Amărâtu-s-a că s-a stricat. Amărâtu-s-a că s-a batjocorit. Amărâtu-s-a că s-a omorât; amărâtu-s-a că s-a surpat; amărâtu-s-a că s-a legat. Luat-a trupul şi de Dumnezeu s-a lovit; luat-a pământ şi s-a întâmpinat cu cerul; luat-a ceea ce a văzut şi a căzut întru ce n-a văzut.

Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Sculatu-S-a Hristos şi au căzut dracii; înviat-a Hristos şi se bucură îngerii; înviat-a Hristos şi viaţă vieţuieşte; înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă, că Hristos sculându-se din morţi începătură celor adormiţi, Aceluia este Slava şi cinstea în vecii vecilor. Amin!

Învierea a început în iad

2010-04-03T15:19:00.026+03:00

„...omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare”

„Ca să umpli toate de Slava Ta, Te-ai pogorât în cele de dedesubtul pământului; că nu s-a ascuns de Tine fiinţa mea cea din Adam şi, îngropându-Te, m-ai înnoit pe mine, cel stricat, Iubitorule de oameni”

Canonul din Sambata Mare

Punerea în mormânt

2010-04-02T20:35:00.013+03:00

„Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea-curat trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-l şi cu mireasmă, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus."

Cel cu bun chip

O poezie veche

2010-04-01T23:08:00.009+03:00

Prin aceleaşi hârţoage îngălbenite de vreme, de care am pomenit şi mai înainte, am descoperit (ce surpriză!), o veche poezie datată 26.08.1988, cred că prima pe care îmi amintesc să o fi scris vreodată. Am zâmbit recitind-o, căci acum mi se pare de o naivitate dezarmantă, dar totuşi mă încumet s-o postez aici, ca mărturie a unei perioade pe care am trăit-o la intensitate maximă.

Tăcînd

Vîntul era de vină,
Norii care se adunau,
Seara care se lăsa,
Frunzele care foşneau,
Toate erau de vină!
Şi toate mă chemau
Ca altădată:
- Hai, vino, de ce nu vii?
Ia-o şi pe ea!
Uite trotuarul îngust pentru biciclete
Pavat cu frunze moarte,
Pe sub tufele de trandafiri
umbra creşte mai repede!
Hai, vino, veniţi!
Veţi fi numai voi doi,
Veţi merge ţinîndu-vă de mînă,
Tăcînd!
Mîinile vor vorbi pentru voi.
Ştii doar,
Mîinile sînt în prelungirea sufletului,
Ele spun „te iubesc”
Cînd se caută una pe cealaltă
Sau cînd se aştern
Pe feţele şi părul vostru
În chip de mîngîieri.
- Nu, am strigat, nu!
Voi nu ştiţi, ea nu mai este aici!
A plecat!
Şi vîntul,
Norii care se adunau,
Seara care se lăsa,
Frunzele care foşneau
S-au înduioşat
Şi-au vărsat o lacrimă
Pe obrazul meu.
Iar eu m-am gîndit atunci
La tine
Şi-am vărsat
O lacrimă
Pe obrazul tău. (C.M.)

Din armată

2010-04-01T16:02:00.023+03:00

Întâmplarea a făcut sa mă întâlnesc de curând cu un fost coleg, camarad - n-am ştiut niciodată cum se numesc - de armată. Din vorba în vorbă şi-a adus aminte că una din preocupările mele era să desenez, mai ales când pierdeam timpul ca santinelă, încălcând astfel consemnul (aoleu, m-am dat de gol!). Ajuns acasă m-am apucat de căutat prin tot felul de hârţoage până am găsit câteva din portretele făcute pe genunchi la vremea aceea. Iată-le:

Despre “a trece în nefiinţă”

2010-04-01T11:00:00.014+03:00

Cluj-Napoca, 31 Martie 2010

Declaraţie de presă

Dacă ar fi să concedem că momentul intim al Învierii Domnului a avut, totuşi, un martor, acesta a fost, în mod paradoxal, vidul: giulgiurile care s’au pomenit fără trup, mormântul care s’a pomenit fără conţinut. Când femeile mironosiţe au venit dimineaţa să tămâieze mortul, piatra de pe mormânt fusese prăvălită, iar îngerul le-a poftit să privească golul. Tot golul i-a intâmpinat şi pe apostolii Petru şi Ioan, veniţi în fugă să cerceteze spusa femeilor. Înainte de a-L fi văzut pe Iisus cel înviat, toţi aceştia au văzut că Iisus nu mai era. Dar tocmai absenţa Domnului avea menirea de a-i convinge că Domnul înviase şi că El era mai prezent ca oricând.

Aşadar, când Domnul lipseşte dintre cei morţi, El trebuie căutat, neapărat, printre cei vii. Moartea nu este altceva decât o sincopă existenţială, asemenea unei pauze într’o partitură muzicală, despre care toată lumea ştie că face parte din muzica însăşi; şi dacă Domnul este „pârga celor adormiţi”, începutul şi garanţia propriei noastre învieri, e de la sine înţeles că în acelaşi chip trebuie să asimilăm relaţia viaţă – moarte – Viaţă în propria noastră existenţă.

Scriu acestea gândindu-mă la unii confraţi din mass-media, adică din presă, radio şi televiziune, care continuă, fără voia lor, să mă contrarieze prin uşurinţa cu care încă mai păstrează una din sechelele limbajului de lemn al erei ateo-comuniste. Despre ce e vorba?

Aproape zilnic ni se transmite o ştire sau un comentariu despre moartea cuiva. Pentru a spune că cineva a murit, limba română posedă o foarte bogată gamă de expresii echivalente şi nuanţate, precum: „a decedat”, „s’a săvârşit”, „a încetat din viaţă”, „s’a petrecut”, „s’a stins”, „ne-a părăsit”, „a plecat dintre noi”, „a pornit pe ultimul drum”, „a închis ochii”, „şi-a plecat pleoapele”, „şi-a dat sufletul”, „şi-a dat duhul”, „şi-a dat ultima suflare”, „a trecut la cele veşnice”, „s’a mutat la Domnul”, „a fost chemat de Dumnezeu”... şi încă multe altele, în toată literatura, în tot graiul şi la îndemâna oricui. Ei bine, în ciuda acestei bogăţii de limbă română, încă mai citim sau auzim, destul de des, că cineva „a trecut în nefiinţă”.

Dacă „trecerea în nefiinţă” s’ar referi la un om care în viaţa lui nu a crezut în Dumnezeu, nici în suflet şi nici în viaţa viitoare, încă am mai înţelege solidaritatea redactorului cu mortul de a cărui existenţă s’a ales praful. Dar ca să spui că „a trecut în nefiinţă” un Dosoftei, un Varlaam, un Eminescu, un Brâncoveanu, aceasta e o impietate nu numai asupra celui pomenit, ci şi asupra simţului comun al unui popor care s’a născut creştin şi care, iată, se încăpăţânează să rămână creştin.

Şi dacă m’am hotărât să scriu aceste rânduri chiar acum, e pentru că, de foarte curând, prin postul nostru naţional de televiziune, mi-a fost dat să aud că s-au împlinit atâtea secole şi atâţia ani de la „trecerea în nefiinţă” a Sfântului Sergiu, patron al creştinismului rusesc. E prea mult!

Şi n’ar fi doar atât. Expresia e o impietate şi faţă de limba română. Există o gravă inadvertentă gramaticală între verbul „a trece” şi substantivul „nefiinţă”. „A trece” înseamnă mişcarea de tranziţie dintr’un mediu în altul, de la o stare la alta, de la un mod de existenţă la alt mod de existenţă. Or, în cazul de faţă, verbul nu are şi nu poate avea obiect, de vreme ce „nefiinţa” e negarea oricărui mediu, a oricărei stări, e negarea oricărui mod de existenţă şi a existenţei îinseşi. În nefiinţă nu se poate „trece”, pentru că nu ai unde, cum şi în ce, ea definindu-se pe sine ca non-existentă, ca neant. Neantul însă nu e ceva în sine, ci un simplu concept cu care se operează în filosofie, aşa cum în matematici se operează cu numărul negativ. Agramatismul expresiei e pe măsura celui ce a născocit-o.

Vrem o folosire corectă şi cuprinzătoare a verbului „a trece”? Iat-o în una din cântările noastre pascale: „... că din moarte la Viaţă şi de pe pământ la Cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.

Fie ca aşteptarea şi bucuria Învierii Domnului să vă fie sporite de toate bunătăţile lui Dumnezeu şi să vă devină o necurmată înviere lăuntrică.

† Bartolomeu al Clujului

(Sursa aici si aici)

Înger căzut

2010-03-27T11:29:00.022+02:00

Să-ţi feresc paşii

De colţuri şi pietre,

Să-ţi cad la picioare

Spre a mă putea ridica

Doar ca să-ţi sărut inima,

Apoi să revin la pământ

Înger cu aripile frânte.

Re-nviat din propria-mi cenuşă

Să ard iar din iubire,

Mistuidu-mi şi ultima

Fărâmă de sine

Ca ardere de tot necurmată

Pe altarul fiinţei tale.

Primeşte-mi acum jertfa -

Aripile mele -

Şi fi-mi mie înger. (C.M.)

Recunoaşteţi personajul?

2010-03-22T08:59:00.000+02:00

Se numeşte Chiţi, e o pisică şchioapă şi are şi blog.
(Autor Ionuţ)

Visul frumos s-a terminat

2010-03-15T14:36:00.029+02:00

Myrdal... Nici nu ştiu dacă să-ţi mai spun „iubito” sau nu, căci cuvintele şi-au pierdut sensul şi visul s-a transformat în coşmar de când tu ai dispărut cu totul din el, alegând căi care mie imi sunt străine. Aşa că şi eu am lăsat lumea aceea în urmă, o lume născocită special ca tu să-i fii regină, după cum zice un vechi cântec. Se pare că diadema de pe fruntea ta, cu nestematele iubirii ce ţi-am împărtăşit-o atâta vreme, a fost prea grea pentru tine, şi ai căutat alt loc în care povara dragostei să fie mult mai mică. Sper să-ţi fie bine acolo, cu toate că asemenea locuri găseşti la tot pasul şi multe au un aer care miroase a sordid - teatre ale măştilor strâmbe, în care zâmbetul dulce al Colombinei nu mai este curat şi senin, ci întinat de ascunzişuri impure. Acum încui lumea visului nostru, în care "iubirile" reci, epidermice, facile şi rapide sunt de neconceput, dar cheia ţi-o las ţie, pentru cazul în care vei pune vreodată în balanţă, cu sinceritate, căldura cuvintelor şi gândurilor pe care ţi le-am dăruit eu şi cele aflate pe altundeva. Coroana a rămas şi ea acolo şi supuşii te aşteaptă transformaţi în stane de piatră. De-acum totul depinde doar de tine.

Un cântec şi un vis

2010-03-10T15:40:00.011+02:00

Demult, demult îţi cântam aşa într-un vis. Ca să nu-l uiţi, ţi-am imprimat cântecul pe un disc vechi de ebonită pe care am vrut să ţi-l dăruiesc într-o seară, când tu nu erai acasă. Apoi timpul m-a răpit timpului, vremea a trecut, anii s-au risipit cu zecile, şi noi odată cu ei, iar discul nu se mai aude bine. Dar iubirea s-a păstrat, căci e la fel ca atunci. Şi visul meu e acelaşi. Ascultă-l.

O formă de mărturisire ortodoxă

2010-03-08T09:48:00.014+02:00

Despre întâmplarea de la OTV de acum vreo lună, în care s-au confruntat Pavel Coruţ şi Gigi Becali şi care a stârnit reacţii contradictorii, mai ales în bloggosfera ortodoxă, am vrut să scriu şi eu la vremea respectivă, dar am tot amânat, din diverse motive. Iată că ocazia s-a ivit ieri, la o discuţie cu câţiva apropiaţi, când firul ne-a dus şi la evocarea acestui episod. Cum am spus, poziţiile blogerilor faţă de Becali, căci el este, de fapt, personajul principal al poveştii, sunt împărţite: părintele Savatie îl urcă prea sus, Claudiu Târziu îl pune pe aceeaşi treaptă cu Coruţ. Personal mă situez mai aproape de părintele Savatie, care dă dovadă încă o dată de acel tip de atitudine specific călugărească, şocantă şi plină de miez. Aşadar, nu mă voi feri să afirm că intervenţia lui GB mi s-a părut corectă şi curajoasă. Ţin minte că spunea un învăţat al secolului trecut (mereu uit cine anume) că cea mai mare izbândă a diavolului a fost aceea că i-a făcut pe oameni să creadă că nu există. Or, ce se căznea Pavel Coruţ în emisiunea de la OTV? Tocmai să-i convingă pe oameni că dracul nu există. A repetat de nu ştiu câte ori asta. Parcă într-adevăr, vorbea diavolul prin gura lui (m-am gândit că şi coincidenţa de nume nu e chiar întâmplătoare, în contrapartidă cu Apostolul Pavel, şi Coruţ părea tot un fel de apostol, al întunericului). Iar Gigi Becali a avut curajul să se ia cu dracul la trântă, în stilu-i binecunoscut, în vreme ce alţii au preferat să se uite şi să râdă sau să dea bir cu fugiţii. Şi cred că nici limbajul nu putea fi altul, căci, după cum spunea părintele Nicolae Steinhardt, cu dracul nu stai la tratative, nu te întovărăşeşti cu el şi nu-i dai dreptate nici dacă spune adevărul, nici dacă ar zice să ne aşezăm împreună la rugaciune către Dumnezeu. Deci, ce amabilităţi şi respect să ai pentru el, decât să-i zici "înapoia mea, satano!" E un război pe viaţă şi pe moarte în care, de multe ori, eşti nevoit să utilizezi şi armele adversarului.

Crucea

2010-03-07T13:12:00.009+02:00

Doamne, crucea asta e prea grea pentru mine, lasă-mă s-o mai scurtez!

O, Doamne, tot grea este, mai lasă-mă s-o scurtez încă puţin!

Paiaţă

2010-03-06T18:29:00.008+02:00

Iubirea nu-i paiaţa vremii, chiar

De intră sub compasul coasei sale.

(William Shakespeare)

O, dulce Colombină,

Mă recunoşti? Sunt eu,

Cel ce adună vise

În şiruri lungi, bogate,

(Ca într-un vechi clişeu

Ce ţine-n sine-o lume

Şi vremi demult uitate)

Iubindu-te mereu.

Şi fiindcă iată,

Mânat de neputinţă,

Mai mult ca ieri

Eu astăzi te iubesc

Şi ştiu cu prisosinţă

Că mai puţin ca mâine,

Tot strâng, avar,

În groasele albume,

Stigmatul clipelor plecate,

Cu râvnă şi răbdare

De vrednic anticar.

Cu ce-aş putea eu, oare,

Acum să mă compar,

Când toţi suntem

Actori pe-a vieţii scenă,

Decât cu-acel bufon,

Cu rol de suprafaţă,

O palidă paiaţă

Cu râsul desenat

Încremenit pe faţă

Şi mersul şchiopătat,

Ce-ţi cere o favoare:

În lumea lui umbrită,

Sordidă şi obscenă,

Să-i fii din vreme-n vreme

O dulce Colombină

Cu zâmbet ne-ntinat. (C.M.)

Cum am devenit misogin

2010-03-02T23:45:00.006+02:00

Încep cu concluzia: femeia dăunează grav sănătăţii! Sănătăţii mentale vreau să zic. E o vorbă de duh care spune „decât sărac şi bolnav, mai bine bogat şi sănătos”. Aşa am ajuns să cred şi eu că e bine în relaţiile cu femeile, mai ales că am câteva cunoştinţe care au adoptat un stil de viaţă sănătos în sensul ăsta, adică se menţin la o oarecare distanţă de aşa zisul „sex slab”, avantajele constatate fiind net superioare presupuselor dezavantaje. Auzi, „sexul slab”! Slab pe naiba. Poate în ceea ce priveşte forţa fizică, aici da, se poate spune ca există o anume inferioritate. Dar dacă lăsăm asta deoparte, atunci să vezi performanţe. Rămâi perplex văzând cum fac ele din orice rahat un scop vital şi cu ce perseverenţă şi tenacitate urmăresc realizarea lui. Potrivit maximei unui clasic încă în viaţă, sunt ancorate adânc în realitatea imediată şi în sinergia faptelor, fără însă a eluda câtuşi de puţin meandrele concretului. Dacă s-ar putea înmagazina şi folosi în vreun fel energia risipită pentru a învinge orice obstacol ce le stă în cale atunci când au programare la cosmetician pentru o bătătură sau când te trimit după pâine, probabil că am avea lumină electrică gratis cel puţin şase ore pe zi. Hm... Atât ţi-ar trebui, să mimezi o cât de mică opoziţie, sau să încerci o oarecare amânare în realizarea misiunii ce ţi-a fost ferm încredinţată, că ţi-a fugit liniştea din casă. Sau să ai, Doamne fereşte, vreo pasiune ascunsă, vreun hobby care să nu le includă şi pe ele. Te vei confrunta progresiv cu un arsenal bine pus la punct de selecţia naturală: mitraliera cu acute, privirile tăioase ce-ţi penetrează scăfârlia până în ceafă, apoi tăcerea prelungă cu infrasunete. Rezişti la toate şi încă n-ai cedat? Nu-i nimic, vine finalul, încheierea apoteotică, arma supremă: lacrimile însoţite de o descriere amănunţită a ta, descriere distorsionată însă de cantitatea de apă sărată din ochi, probabil. Afli astfel că eşti un porc de câine, un distrus, un nesimţit, un misogin care va să zică. Pentru că n-ai vrut să te duci „acum” la pâine. Şi eu care credeam că misogini sunt cei ce, atunci când fac sex, au şi o ţigară în colţul gurii şi o bere alături, aşa, de plictiseală.

Dar ia stai! Acolo, la pâine, se mai adună când şi când băieţii, misoginii cu state vechi. Mai stau şi ei la o vorbă, un suc, iau o gură de aer, mai fac un mişto, alea-alea. Şi parcă încep să-i şi înţeleg de ce ziceau că fac sex cu ţigara în gură şi cu berea lângă ei. Mă duc, deci, la pâine. Doar că voi sta mai mult. Hi, hi, hi!

Celei mai frumoase dintre muritoare...

2010-02-24T08:32:00.001+02:00

Tăcerea

2010-02-22T00:33:00.010+02:00

Mai ţii minte ultima noastră seară? Eram prin anii ’50, într-un sfârşit de octombrie şi ploua. Tu erai cea mai frumoasă dintre muritoare şi rochia aceea neagră, mulată, care îmi stârnea când gelozie, când încântare, contrasta senzual cu pielea, cu roşul intens al buzelor şi cu margelele albe, iar părul tău răspândea un irezistibil miros de vanilie, pe care îl mai simt şi acum, uneori. Am stat la măsuţa rotundă de lângă fereastră uitându-ne la trecătorii ce mergeau grăbiţi prin ploaia măruntă şi la reclamele care împrăştiau pe strada udă lumini colorate. Din când în când mă ţineai de mână şi mă priveai adânc, plină de iubire, cu aceeaşi expresie tulburătoare ca cea de atunci, din ascensor, când ne-am sărutat prima dată, uitând pentru câteva clipe de lumea cenuşie şi ostilă. Mai vorbeam câteodată, una, alta, însă printre puţinele fraze se aşternea des o tăcere parcă special născocită spre a putea asculta în voie liniştea din jur, susţinută şi întărită, paradoxal, de mica orchestră de blues din colţul localului. Nu era nimic apăsător, ci mai degrabă era acea tăcere simplă şi misterioasă ce transcende lumea cuvintelor, acel liant inefabil ce leagă două suflete în afara oricăror explicaţii sau întrebări. Am şi dansat puţin şi îmi amintesc cum m-ai ţinut tot timpul aproape, cu ochii închişi, apăsându-ţi obrazul pe pieptul meu şi zâmbind vag cine ştie căror gânduri şoptite de ritmul lent al muzicii. Apoi tăcerea s-a aşternut din nou odată cu ultimele acorduri ale saxofonului, prelungindu-se subtil şi însoţindu-ne pe drumul de întoarcere ca un prieten fidel. Iar gândurile tale nu ştiu în ce s-au transformat, căci ai devenit tristă şi parcă pătimaşă, martore fiind urmele adânci de unghii rămase pe mâna mea la coborâre, după ce mi-ai dat drumul din strânsoare. Apoi visul a început să se spulbere şi, printre frânturi, mai ţin minte doar zâmbetul şoferului, care ne privise discret tăcerea de până atunci în oglinda retrovizoare şi biletul lăsat pe măsuţa din restaurant, în care îmi spuneai că nu mai poţi continua, deoarece simţi că trădezi. Ti-am înţeles neliniştile şi apăsarea, de aceea nici n-am alergat după tine, dar de-atunci visul nu mai e decât umbră şi îndoială, căci nu mi-ai spus la plecare de mă mai iubeşti sau nu. Mi-era suficient atât: să ştiu că da. Dar totul e tăcere...

Autoportret

2010-02-21T15:58:00.002+02:00

...

2010-02-14T21:24:00.001+02:00

Nouvelle Vague - Dance With Me

2010-02-10T21:47:00.002+02:00

Won't you dance with me
In my world of fantasy?

Marele X

2010-02-08T23:13:00.003+02:00

Myrdal, iubito, mi se întâmplă uneori să experimentez momente în care trecutul mă ajunge din urmă şi se abate asupra mea în valuri, împresurându-mă din toate părţile. Se plăsmuieşte atunci în minte o viziune a veşniciei sub forma unui imens hău de un negru impenetrabil ce mă absoarbe din mijlocul vieţuirii mele cotidiene, ridicându-mă de la pământ cu viteză ameţitoare şi toate, planetă, soare, univers se îndepărtează şi se micşorează până nu mai rămân decât un punct insignifiant pierdut în marea de întuneric. Suspendat imponderabil în golul fără sfârşit mă gândesc că toată zbaterea mea în lumea pe care am lăsat-o în urmă ar fi fost un mare nonsens de n-ar fi existat iubirea, căci nimicul le cuprinde pe toate în lipsa ei, anulându-le.

Cu astfel de gânduri am fost azi la noi, în lumea noastră, a visului, mânat de nostalgia vremurilor de demult, când tu erai cea mai importantă fiinţă a acelui tărâm. Am deschis uşa încet, cu mâna tremurând de emoţie şi am călcat înăuntru cu răsuflarea oprită undeva în mijlocul pieptului, însoţit de o firavă speranţă că poate vei fi acolo, aşteptându-mă. O clipă mi s-a părut chiar că apari de după un colţ, râzând fericită că mă vezi, dar nu erai tu, ci doar un lung ecou ce l-ai lăsat în urmă. Toate se aflau însă la locul lor aşa cum au rămas din ultima noastră seară împreună, atunci când ne-am întors de la restaurantul vechi. Stăteau acolo aşteptându-ne, dar parcă erau totuşi absente, lasând în loc un spaţiu gol, părăsit şi prăfuit. Canapeau pe care citeai seara, desculţă, devenise cenuşie şi nici zăpada ce odată ţi se aşezase în păr nu mai era la fel de albă. Am văzut într-un colţ şi buchetul mare de trandafiri transformaţi în fluturi, dar aripile lor multicolore, din petale, erau căzute în praful de pe jos, uscate. Band-ul de jazz ce ne-a acompaniat ultimul nostru dans plecase de ceva vreme, mi-a spus-o şoferul care încă aştepta lângă maşina lui mare, neagră şi lucioasă, arătându-mi un bilet aflat pe masa de lângă fereastră. Ştiam ce scrie în el, dar n-am vrut să-l întristez spunându-i că te-ai speriat de iubire şi că nu mai vrei să visezi, ci i-am povestit că ai fost plecată o vreme în zări îndepărtate de unde ai revenit de curând ca să îmi reîmprospătezi memoria cu chipul tău. Nu ştiu de ce am făcut-o, poate pentru că am învăţat că nu e bine să cazi în deznădejde şi să spui „niciodată”. Dar astea sunt deja banalităţi şi cred că a înţeles, căci a rămas în urmă cu un zâmbet sceptic. Am închis uşa încet, nu înainte de a mai arunca o privire. Atunci, abia, am observat că lumea noastră şi-a pierdut culorile în absenţa ta, şi mi-am dat seama că oricât aş încerca să visez în continuare, va rămâne la fel de nu te vei întoarce.

Mă aflu acum în lumea reală, a legilor stricte, şi o văd la fel de cenuşie ca şi cea de unde vin. Nu mai e nici o diferenţă între ele, căci tu lipseşti din ambele. Şi am iar un fel de viziune, sub forma unui mare X, a două existenţe venind de cine ştie unde, intersectându-se o clipă, apoi depărtându-se şi pierzându-se spre infinit, imposibil de a se mai întâlni cândva. Prefer totuşi să stau mai deoparte, în sfera banalităţilor şi să nu spun „niciodată”, mai ales că unii savanţi susţin că spaţiul este curb. Aşa că, suspendat din nou împonderabil în golul din jur, privesc la punctul luminos ce a fost cândva iubirea noastră şi sper ca savanţii să aibă dreptate.

2010-02-06T23:06:00.005+02:00

...

2010-02-04T23:00:00.001+02:00

Melancolie

2010-02-02T22:56:00.008+02:00

Te-am visat din nou în seara asta. Erai melancolică şi pierdută cu gândurile în cine ştie ce zări îndepărtate, aşa că mi te-ai aşezat în braţe şi mi-ai spus că ţi-ar plăcea să asculţi Cesaria Evora. O vreme ai stat cu privirea în gol, visătoare, apoi ai adormit încet, pe muzica asta plină de linişte, din care mi-au rămas şi acum în minte câteva crâmpeie:

Puţin Chopin

2010-01-24T22:11:00.004+02:00

Chopin - Vals in la minor

Haiku celei din umbră

2010-01-19T00:20:00.002+02:00

Vis de zăpadă.

Tu - floare violetă

De nu-mă-uita. (C.M.)

Surpriză

2010-01-18T14:56:00.056+02:00

Aşa cântam eu cu chitara prin 1988:

Un fragment din Pink Floyd

Este prea toamnă - muzica Aurelian Roler, text Cătălin Trandafir

O compoziţie proprie

Nicu Alifantis - Floarea soarelui

2010-01-17T15:10:00.002+02:00

2010-01-17T00:11:00.023+02:00

Myrdal, iubito, mi-ai devenit în ultima vreme un fel de umbră ce mă însoţeşte pretutindeni, în minte şi în inimă, un fel de duh al melancoliei ce mă bântuie ceas de ceas, minut cu minut, astfel că nu reuşesc să fac altceva decât să mă gândesc la tine, iar şi iar. Şi toată gândirea asta mă duce spre acel tărâm al visării, al muzicii şi al poeziei în care mă retrag de atâtea ori şi care ştiu că şi ţie îţi place. Câteva frânturi din el le voi pune aici, în continuare, pentru tine, ca şi cele dinainte, în speranţa că şi tu te vei gândi mai mult la mine ascultându-le sau citindu-le, sau poate te vor lua de mână şi te vor aduce din când în când în lumea visului, acolo unde ştii că te aştept ca totdeauna, cu toată iubirea, în acea lume în care odată alergai în urma mea să mă aduci înapoi.

Acum, că ţi-am spus că-mi eşti ca o umbră, îţi amintesc această poezie şi cântecul ei:

Eu umbra aceasta pe care
O semeni în sufletul meu
Cu milă şi tristă mirare,
Voi duce-o cu mine mereu

Şi-apoi, într-o zi oarecare,
În care-mi va fi cel mai greu,
Voi pune-o în vechi calendare:
Duminica trupului meu.

Flămând de iubirea întreagă
Pe vremi cu amurg mohorât
Când zodiile noaptea-şi dezleagă
Mă satur c-o umbră şi-atât.

Şi sufletul meu te mai roagă,
Magnetic catarg doborât,
Tu, umbră tăcută şi dragă,
Aşează-ţi fularul la gât.

O umbră se-nchide în mine,
O umbră prin mine trecu.
E-atâta de rău, că e bine,
E-atât de mult “da”, că e “nu”.

Bacovia-şi iese din sine
Şi râde în A şi în U
Şi-o umbră în viaţă mă ţine
Şi umbra aceea eşti tu.

Fiori prin mine umblă
Şi nu am trebuinţă,
Te rog pe tine, umbră,
Să redevii fiinţă.

(Adrian Paunescu - Umbra)

Jacques Brel - Ne me quitte pas

2010-01-15T18:12:00.014+02:00

Nu mă părăsi
Trebuie să uităm.
Tot ce-a trecut deja
Poate fi uitat.
Sa uităm vremea
Neînţelegerilor
Şi timpul pierdut
Încercând a-nţelege.
Să uităm acele ceasuri
Care uneori ucideau,
Sub loviturile întrebărilor,
Inima bucuriei.
Nu mă părăsi.

Îţi voi dărui
Perlele ploilor
Sosite de pe tărâmuri
Unde nu plouă niciodată.
Voi sfărâma pământul
Chiar şi după moartea mea
Spre a-ţi înveli trupul
În aur şi lumină.
Voi făuri o lume
Unde iubirea va domni
Unde iubirea va fi lege
Iar tu vei fi regină.
Nu mă părăsi.

Nu mă părăsi
Îţi voi născoci
Vorbe fără sens
Pe care doar tu le vei înţelege
Îţi voi vorbi
Despre acei îndrăgostiţi
Ce şi-au văzut inimile
De două ori îmbrăţişate.
Îţi voi povesti
Povestea acelui rege
Ce-a murit deoarece
N-a mai apucat să te întâlnească.
Nu mă părăsi.

S-a văzut adesea
Focul renăscând
În vulcani stinşi
Ce păreau mult prea bătrâni.
Se pare că uneori
Pământurile pârjolite
Dau mai multă roadă
Decât un aprilie îmbelşugat.
Şi când vine seara
Şî cerul e-n flăcări
Roşul şi negrul
Nu se-nsoţesc oare?
Nu mă părăsi.

Nu mă părăsi
Nu voi mai plânge
Nu voi mai vorbi
Mă voi ascunde doar
Spre a te privi
Cum dansezi, cum surâzi
Te voi asculta
Cum cânţi şi-apoi râzi.
Lasă-mă să fiu
Umbra umbrei tale
Umbra mâinii tale
Umbra câinelui tău
Dar
Nu mă părăsi.
Nu mă părăsi.
Nu mă părăsi.
Nu mă părăsi. (C.M.)

Cântec întors

2010-01-14T00:05:00.005+02:00

A fost ceva-n noi? Poate-un zbor efemer
Eşuat prin noroiul imund al acestui meleag,
Un zâmbet pierdut, depărtat şi stingher
Ca un înger căzut, rătăcit şi pribeag.

Departe în timp s-a pierdut acel ceas
Când eu am fost tu şi tu ai fost eu
Şi din toată iubirea din noi n-a rămas
Decât amintirea – un trist mausoleu.

A fost ceva-n noi? Se prea poate,
Dar cerul nostru era mult, mult prea sus.
Tu te-ai speriat de atâta iubire… apoi te-ai oprit…
Iar steaua de pe frutea ta a apus.

A fost ceva-n noi? Cine ştie!
Dar sigur nu acel zbor mult cântat
Ce ne-ar fi purtat pe-amândoi ca solie
Aproape de cerul iubirii visat.

De ce te fereşti şi-mi refuzi şi privirea
Şi scrisul? Ştiu, zborul ţi-e cumpănă grea,
Căci aripa i-ai frânt nefiresc. Dar iubirea?
Ce-ţi poate aduce de fugi şi de ea?

Povestea pare-a fi gata, dar adevărul
Celor care s-au dus mi-e ascuns.
A fost în noi doi, cumva, o iubire
Sau doar amorul frivol? N-am răspuns…

Şi dac-ar fi, cum trag din când în când speranţă,
Să fi fost iubire cu adevărat, din plin,
Atunci măsura ce ai pus-o în balanţă
Plecând, ne stinge pe-amândoi de dor,
Încet, încet, puţin câte puţin. (C.M.)

Neverending story

2010-01-11T21:28:00.008+02:00

Myrdal, iubito, îţi aminteşti? Mă iubeai în gând şi sufletul tău era atât de aproape de al meu încât îi simţeam căldura, o căldură aparte cum numai de la tine putea veni. Şi o lacrimă, care aduna în ea toate clipele apropierii noastre, toate momentele noastre de visare şi toate neîmplinirile ce ştiam că vor urma curând, mi s-a ivit atunci într-un colţ de ochi. Ţi-am povestit despre ea, cum te privea de acolo pe de-a-ntregul, în toată fiinţa, cu iubire, cu durere, dar şi cu speranţă, în vreme ce tu stăteai cuibărită strâns în braţele mele şi păreai atât de liniştită, ca un corăbier ce şi-a găsit limanul după o grea furtună. Apoi, lepădându-te de toate, mi-ai spus să las deoparte sensibilităţile, căci nu sunt bune. Cum nu sunt bune? Ai uitat lumea visului nostru, în care ai păşit de atâtea ori? Dacă n-ar fi fost nimic, cum ai fi stat cu mine în zăpada caldă şi cum ţi-aş mai fi sorbit eu fulgul de nea din păr? Îţi plac mai mult cuvintele reci şi contondente cu care am definit mai devreme, ironic şi răutăcios, o dragoste fizică lipsită de orice urmă de sensibilitate decât poezia iubirii dintre noi? Eu nu cred, deoarece tu ai spus demult că sunt limanul tău de linişte şi că mă iubeşti în gând, iar asta ai făcut-o cu sensibilitatea ce-mi ceri mie acum s-o părăsesc. Doar dacă vorbele, chiar rostite în gând, n-au fost decât amăgiri şi închipuiri deşarte, iar limanul o mică răsuflare uitată pe drumul prozaic al cotidianului, atunci visul a fost fals iar povestea se sfârşeşte. Dar voi veghea să nu fie aşa, căci voi pune adevăr în cuvinte şi viaţă în vis pastrându-te mereu lângă mine, în suflet, cu căldura ta învăluitoare, chiar dacă vei fi departe, în lumea reală.

Despre dragoste, fără sensibilităţi...

2010-01-09T10:43:00.005+02:00

OK, sensibilitatea poate fi uneori păguboasă, deci e bine să ne tragem înapoi (…ca melcul - asta doar pentru cei sensibili – pentru restul rămâne la latitudinea lor să-şi imagineze ca ce) şi să gândim din când în când în termeni mai reci, materialişti şi cartezieni. Aşa că voi adopta şi eu, de şi la nevoie, o conduită diferită de cea de toate zilele obsevând mai îndeaproape asperităţile, eficienţa şi soluţia amorală a paradigmei ştiinţifice şi atee. Consecvent, deci, cu un astfel de raport cu lumea, va trebui să redefinesc în termeni specifici o seamă de comportamente umane şi primul care îmi vine în minte este cel legat de procesul de interacţie numit de unii, mai sensibili, dragoste. Astfel, ca să nu mai lungesc vorba şi lăsând deoparte sensibilităţile inutile şi falimentare, cei ce se află într-o astfel de situaţie nu se iubesc, ci întreprind o activitate instinctuală care constă în producerea de legături neuronale şi radiaţie electromagnetică, urmare a unor stimuli fizico-chimici produşi de un individ din aceeaşi specie, cu o structură anatomică uşor diferită dar compatibilă, şi având ca scop realizarea unui schimb de fluide cu acesta. Na, c-am zis-o! Ce să ne mai încurcăm în poezii şi sentimentalisme lacrimogene şi ieftine când totul e expus, cu legenda de rigoare, la muzeul Antipa în formol şi e floare la ureche chiar şi pentru domnişoara Cucu, profesoara de fizico-chimice.

Alt fragment...

2010-01-06T01:06:00.004+02:00

Azi ţi-am adus un buchet mare de trandafiri, de toate culorile. Se împăunau că sunt florile iubirii, cele mai cântate de poeţi şi melozi. Dar când te-au văzut pe tine cât eşti de frumoasă, mai ales când râzi, s-au speriat şi s-au transformat într-un stol imens de fluturi multicolori, zburând în toate direcţiile, într-un vârtej ameţitor. Câţiva ţi s-au aşezat în păr (poate că erau mai curajoşi sau poate se îndrăgostiseră de tine, aşa, la prima vedere!), iar culoarea lor se reflecta în el ca într-o apă limpede. Erai zâna fluturilor şi a florilor. M-ai luat de mână şi am zburat, ca Peter Pan cu Wendy, spre cerul visului nostru.

Un colţ din lumea visului meu...

2010-01-05T13:58:00.009+02:00

La luz de tu cara
La luz de tu cuerpo

Cu fiecare cuvânt,
Cu fiecare zâmbet,
Cu fiecare privire,
Cu fiecare mângâiere

Mă apropii de apă
Sorbind sărutarea ta,
Lumina feţei tale,
Lumina trupului tău.

Să te iubesc e rugăciune
Este cântecul mutului.
Privirea orbului,
Secretul revelat.

Mă dau în braţele tale,
Cu teamă şi cu calm,
Şi cu o rugăciune în gură
Si cu o rugăciune în suflet.

Cu fiecare cuvânt,
Cu fiecare zâmbet,
Cu fiecare privire,
Cu fiecare mângâiere

Mă apropii de focul
Ce mă arde de tot -
Lumina feţei tale,
Lumina trupului tău.

(Muţumesc Ioanei pentru traducere)

Fragment...

2010-01-05T00:07:00.006+02:00

Ninge. Ca în copilărie, cu fulgi mari şi deşi. Lumea visului nostru e albă şi pură ca sufletul unui copil. Păşesc în ea, iar tu eşti deja acolo, ascunsă după uşă, cu un bulgăre mare în mână. Cum intru îmi sari în spate râzând şi îmi dai cu zăpadă pe faţă, satisfăcută că pentru câteva secunde raportul de forţe este în favoarea ta. O clipă stau descumpănit şi surprins, până să-mi dau seama ce se întâmplă. Mă întorc, dai să fugi, dar îţi pun o piedică scurtă, ca atunci când eram la şcoală şi le alergam pe fete să le „săpunim”. Zăpada e groasă şi moale, altfel n-aş risca o astfel de manevră, căci nici in vis, nici în gând n-aş fi în stare să te brutalizez câtuşi de puţin. Cu toate că în lumea noastră chiar şi legile fizicii pot fi modificate după cum vrem noi, azi visul e să ne bucurăm unul de altul în albul imaculat care ne înconjoară din toate părţile ca în vremurile când eram mici, aşa că te laşi să cazi. Vin şi eu lângă tine şi ne tăvălim prin omătul pufos hlizindu-ne. La un moment-dat ajungi deasupra mea. Ţi-e părul greu de atâta alb şi obrajii ţi s-au îmbujorat de recele zăpezii. Vrei să mă săruţi, dar... nu ştiu ce se întâmplă... sunt la calculator şi scriu. O frântură de vis îmi mai apare scurt în minte, parcă alergai după mine şi mă rugai să rămân. Aşa este?

Banalităţi

2010-01-02T13:49:00.002+02:00

Myrdal, iubito, văzându-te azi, la început, puţin distantă, m-am gândit să-ţi spun banalităţi despre dragoste:
Că dragostea trece peste toate valurile vremurilor şi învinge în orice luptă, cu orice vrăjmaş. Nu se întunecă nici când se află în întunericul cel mai nepătruns, pentru că ea însăşi luminează totul. Dacă ţi-e sufletul greu şi nu ştii de ce, priveşte acolo, în adâncimile lui şi vezi dacă nu cumva ai tras, de teama orbirii, un văl gros peste lumina aceea dulce şi caldă. Nu există nimic pe lumea asta care să o poată opri total, aşa că o mică rază tot va reuşi să răzbată, oricât de deasă ar fi urzeala. Tu, însă, apucă vălul cu amândouă mâinile şi aruncă-l fără teamă şi vei simţi deodată cum căldura iubirii te va cuprinde, dar nu ca cea a soarelui, care îţi încălzeşte doar trupul pe dinafară, ci va fi în tine, în toate ungherele sufletului, chiar şi în cele în care ţi-ai ascuns cine ştie ce taine şi dureri de nemărturisit, de nerecunoscut pe care am simţit demult că le ai. Lasă iubirea să te uşureze, altfel greutatea aceea nu va dispărea şi te va trage în jos, tot mai jos, spre tenebrele reci ale tristeţii, zădărniciei, indiferenţei, uitării şi egoismului, vecine cu iadul. Căci iadul nu este un loc al focului şi pucioasei, cum îşi închipuie oamenii în basme, ci este acel loc în care dragostea nu există.

...

2009-12-12T09:52:00.002+02:00

În ultima vreme am fost copleşit de o senzaţie extraordinară : simt cum iubesc din ce în ce mai mult, parcă ar fi primăvară şi dragostea, care până mai ieri era doar copac înmugurit, acum deodată se deschide şi înfrunzeşte, face flori şi se întinde spre cer într-o coroană imensă. Simt cum porţile sufletului, ferecate atâta amar de vreme, încep să tresară, să tremure, să se mişte şi, în cele din urmă se izbesc parcă de pereţi lăsând să treacă, în toată plinătatea lor, ca o cascadă vuind, lumina şi aerul pur ce vin dinspre mare. Şi iată, te văd cum te apropii încet, uşor înfiorată, călcând în vârful picioarelor...

Inceputul visului

2009-12-11T23:46:00.012+02:00

Myrdal, iubito, aminteşte-ţi sentimentul de dezamăgire şi părere de rău ce l-ai avut atunci când te-ai trezit dintr-un vis frumos. Cât de mult ai fi dorit să poţi adormi din nou, să nu-l laşi să se risipească, să te învăluie din nou apele lui plăcute şi dulci, să pleci de aici pentru totdeauna spre acea lume în care totul devine posibil. Aşa că, dacă ceea ce ţi se întâmplă acum este visul tău frumos, nu-l ucide, căci nu se ştie, după ce te vei trezi, de-l vei mai visa vreodată.

Există undeva, în acest Univers imens, o lume aparte, diferită de tot ce s-a auzit şi s-a văzut până acum. E o lume a dragostei, a evadării şi a visului, populată doar de noi doi şi de restul minunilor din jur. De fapt acolo nici nu există minuni, decât în comparaţie cu restul lumilor înconjurătoare, cenuşii şi terne, căci totul, cum am zis, este posibil şi firesc. Acolo putem oricând să zburăm, oricât de sus, sau să ne afundăm în adâncurile mării, că nu vom păţi nimic. Ea se construieşte continuu din fiecare gând şi visare, ca un mozaic multicolor întins la nesfârşit şi niciodată nu poţi spune că gata, o cunoşti deplin. Cineva ar crede, auzind aşa ceva, că lumea noastră se află undeva, departe, în cine ştie ce hăuri de întuneric şi nepătruns. Dar nu e aşa, nu. E suficient să închidem ochii şi să ne dorim cu toată fiinţa să fim acolo şi gata, am ajuns. Putem să ne ducem oricând, fie vară sau iarnă, în orice ceas al zilei, dar mai cu seamă noaptea, când somnul este alungat de griji şi frământări. Totuşi, pentru a o feri de intruşi, de cei ce cu gânduri impure ar dori s-o calce şi s-o vadă cumva pierdută şi ruinată, trebuie rostite două cuvinte magice, care pentru unii par banale, desuete, chiar vorbe-n vânt, dar sunt cunoscute de toată lumea, căci „te iubesc” au fost purtate pe buze din negura vremurilor aproape de fiecare muritor. Pentru noi însă, au o cu totul altă valoare, căci ele constituie cheia cu care pătrundem în acea lume minunată a visului nostru şi nu au putere decât dacă le adresăm fiecare celuilalt, în şoaptă atunci când suntem împreună, sau în gând când ne aflăm departe, tu mie şi eu ţie. Nu ştiu unde eşti acum, dar eu mă duc acolo, aşa că îţi spun în gând: te iubesc!

Scurtă elegie

2009-11-30T23:39:00.008+02:00

Târzie e seara si drumul
Ce îţi şopteşte să pleci parc-ai vrea

Să nu-l fi ştiut niciodată.
Iubito, ţi-e bine aici, nu-i aşa?

Mai stai încă puţin, doar o clipă,
Atât cât să-ţi sorb iar privirea

Şi gura cu zâmbetul trist
Rătăcit undeva, pe aiurea.

Rămâi lângă mine
Şi uită şi drumul şi lumea şi toate

Din ochi alungă-mi mâhnirea
Şi gândul ce-mi fuge la moarte.

O, ce n-aş da ca deodată
Lacrimi prelungi de diluvii

De jur-împrejur ne-mpresoare
Şi străzile facă-se fluvii!

Atunci, în odaia pierdută
În hăul de ape curgând

Vom fi doar noi doi - şi tăcerea -
Dar nimeni din lume, nicicând.

Şi-n liniştea tot mai profundă
Cuvinte-mi vei spune-n neştire,

Cu vocea ta dulce si caldă
Ce-mi sun-a poem de iubire.

Dar visul, ce crud-amăgire,
Se sfarmă în cioburi o mie

Şi gata eşti iar de plecare
Chemată de strada pustie.

Te-ai dus,
Şi-n spate n-ai vrut să mai laşi nici un semn,

Doar urma paşilor goi
Pe luciul podelei de lemn.

Şi cât încă nu eşti departe,
Să-ţi strig din nou parc-aş vrea

Acea întrebare stupidă:
Iubito, ţi-e bine aici, nu-i aşa? (C.M.)

Dor de Vamă

2009-11-16T22:34:00.012+02:00

Umbrele mării veşnic căzând

Liniştea serii brăzdează.

Mersul tău proaspăt, nisipul călcând,

Unde adânci creionează.

Încerc tot mai des să te scap din priviri -

Zadarnic - mi-e cugetul aspru!

Deci hai de-mi şopteşte din nou amăgiri,

Căci valul îmi cântă albastru.

Iubito, mi-e sete de mare

Când buzele-ţi simt murmurând

Vorbeşte-mi câte în lună şi-n soare

Căci timpul se duce tăcând.

Şi vino şi bea-mă, şi ia-mă în noapte

Cu părul tău negru din mare curgând,

Să mor de iubire, pierdut printre şoapte

Odată cu valul ce piere cântând.

10 august 2009 (C.M.)

Rezumat imaginar

2009-11-16T21:39:00.004+02:00

Ceauşescu a murit de boală, dar nu înainte de a declanşa o serie de represalii faţă de cei ce au încercat să-l dea jos în decembrie ’89. Am avut noroc deoarece atît secretarul de partid pe secţie, cît şi responsabilul cu propaganda mă simpatizau - ultimul, vînător fiind, mă mai lua cu el cîteodată ca să-l ajut să îndeplinească norma anuală de ore obligatorii, atunci cînd aveau activităti de amenajare a ocolului undeva pe la Cernica. Aşa că m-am pricopsit, ca urmare a intervenţiilor lor, doar cu 3 ani la locul de muncă, pentru instigare – îl imitam perfect pe Nea Nicu şi spuneam bancuri în stînga şi-n dreapta, deci e de-nţeles. Am scăpat mai repede, deoarece Nicuşor, imediat ce a ajuns preşedinte, a dat dovadă de mărinimie şi a emis un decret de graţiere a celor cu condamnări mici. Acum sînt în continuare sculer-matriţer la Mase Plastice, dar treaba merge cam prost, căci nu mai exportăm decît în Cuba şi în cîteva ţări din Africa. Am reuşit să obţin un apartament cu două camere, acum vreo 5 ani. E mai bine decît în garsonieră, mai ales că fii-mea a terminat liceul şi are şi ea nevoie de camera ei, separată. De trupă s-a ales praful, fiindcă, după eşecul loviturii de stat, n-am mai avut voie să ne întrunim şi muzica rock n-a mai fost tolerată. N-a contat nici faptul că la Cîntarea României ajunsesem la faza pe capitală. Iar după graţiere, deja trei dintre noi eram căsătoriţi şi aveam şi copii, astfel că nu prea am mai avut timp de distracţii şi nici bani de scule.

Nicu Ceauşescu a murit şi el la puţin timp după savantă, dar nu prea se ştie din ce cauză. Varianta oficială este „după o lungă şi grea suferinţă”, la Europa Liberă au spus că de ciroză. Oricum, cît a fost el preşedinte a fost puţin mai bine, că a mai băgat ceva mîncare şi nu mai erau aşa cozi. Probabil că a fost cam speriat după cele ce s-au întîmplat în ’89.

Tehnologia a avansat în occident, dar pe la noi doar mahării au telefoane mobile şi internet. Am un coleg activist care are calculator. Ne mai cheamă pe la el sîmbăta şi ne pune filme. A încercat să obţină aprobare ca să-şi pună şi internet, dar mai are de aşteptat vreo două luni pînă să primescă răspunsul. Dar chiar de ar fi unul favorabil, am auzit că nu e cine ştie ce, că e cenzurat şi costă o avere. El îşi permite, că are salariu mare ca activist, dar noi, ăştia mai amărîţi, nu prea avem şanse. Telefoane am văzut la un shop pe Victoria Socialismului, cînd am trecut odată pe acolo. Erau mişto, dar am auzit că ar fi mai mult de 1000$. Unii zic că ar fi ruseşti, dar parcă nu-mi vine a crede, ca prea sînt mici. Cică alea japoneze sînt meserie.

Avem totuşi speranţe că va fi mai bine. Şmecherii aştia de la putere îşi fac de cap mai rău decît pe vremea lui Ceaşcă şi lumea e tot mai nemulţumită. Se împlinesc 20 de ani de la "evenimente" şi se pare că va fi stare de urgenţă, aşa, preventiv, căci deja se aude de o nouă răzmeriţă, să-l dea jos pe Escu. Să vedem cine şi ce o ieşi.

Roxana

2009-11-02T11:46:00.005+02:00

...

2009-10-20T22:45:00.002+03:00

2009-10-01T08:54:00.007+03:00

Provocat de noua iniţiativă a preşedintelui Băsescu de legalizare a unor năravuri, dl. Răzvan Codrescu publică pe blogul său un foarte bun articol, sub titlul "Emancipare şi perversiune". Redau şi eu aici un mic fragment:
"Foarte des este invocat faptul că omul este făcut “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”; dar cum pe Dumnezeu contemporaneitatea Îl ignoră, speculaţiile iau calea inversă: sînt înregistrate “obiectiv” datele imediate ale umanului şi apoi este reconstruită, cu o erudiţie decerebrată sau tendenţioasă, o imagine a divinului care să le suporte! Ca în vechiul păgînism, divinitatea este aproximată, de fapt, după chipul şi asemănarea omului; nu teo-logia catalizează antropo-logia, ci cea din urmă o ajustează procustian pe cea dintîi. Se face simţită ambiţia omului de a-şi înnobila teoretic degenerescenţa, fără să-şi pună problema “fundamentalistă” a profanărilor, pentru că, în fond, totul stă sub semnul desacralizării. Materialismul se deghizează în spiritualism, aşa cum Satana “se îmbracă în înger al luminii” (II Corinteni 11, 14). Sexualitatea “descătuşată” ţine să cocheteze, cultural, cu Absolutul. Dar pentru această aberantă concomitenţă între “rai” şi sex există la români o vorbă pe cît de crudă, pe atît de lămuritoare...
De aceea nu pot decît să mă simt solidar, în această privinţă, cu “buna sălbăticie” a Ortodoxiei."

Tot articolul se găseste aici:
- partea I
- partea a II-a

Despre un alt fel de abandon

2009-09-13T22:41:00.010+03:00

Chiar de la prima ochire, revista CoolGirl, subintitulată “Cea mai tare revistă pentru fete”, apare ca o publicaţie al cărei target îl constituie adolescentele, în special fetele sub 18 ani, minore adică. Atenţie mame! Nu cumpăraţi revista aceasta fiicelor dvs. decât dacă doriţi să le obişnuiţi, în cel mai pur stil actual, a fi preocupate mai ales de felul în care arată, de farduri, de vestimentaţia roză şi cât mai sexy, de băieţii macho, de discoteci şi distracţie şi de fericirile sexuale, adică să le transformaţi în fetiţe vesele, curvuliţe dezinhibate şi “orientate” care ştiu să-şi trăiască viaţa, piţipoance mai pe scurt, că tot e termenul la modă. Pentru aceasta vă ajut cu o trimitere, la sfârşitul acestui articol, către un blog în care apar câteva extrase de pe forumul acestei reviste, forum unde veţi găsi frecvent copile de 11-14 ani, aflate deci la vârstă la care, în mod normal, inocenţa ar trebui să fie încă la ea acasă şi buchia cărţii preocuparea de căpătâi, discutând agramat şi relaxat în special despre sex, dând dovadă de cunoştinţe avansate în domeniu mai ceva decât adulţii. Iar dacă uneori, vreunul din aceştia, rătăcit pe acolo, le mai adresează consternat câte o mustrare, copilele cu pricina nu se sfiesc a-l trata cu superioritate, dându-i chiar şi lecţii.

În situaţii de genul ăsta, adepţii noii “morale” a miserupismului* ar putea aduce următorul argument:

- Hm, şi ce-i cu asta? Evoluăm, nu mai suntem inapoiaţi ca pe vremea bunicii, când trebuia să te căsătoreşti virgină. Un om cu bun simţ ar răspunde că dacă a evolua înseamnă a omorî pe la 11-12 ani cea mai frumoasă perioadă a vieţii, copilăria, cu ochii ei mari şi întrebători şi a o arunca în mizeria concupiscenţei, a trivialului, sordidului şi a patimilor desfrânate atât de devreme, atunci mai va! Şi la ce bun să mai facem copii dacă le retezăm aripile îngereşti atunci când încă mai pot zbura?

Inocenţa este farmecul copilăriei, iar pierderea ei o mare dramă. Din păcate, mulţi părinţi consideră inocenţa un obstacol în calea emancipării, încurajându-şi deci copiii spre a căpăta, de la o vârstă cât mai fragedă, “abilităţile” adulţilor în cât mai diverse domenii. Ajungi astfel să vezi, de exemplu, copii care vorbesc şi se exprimă ca la uşa cortului, însoţiţi de hlizelile părinţilor sau copile de 7-8 ani care sunt încurajate de mamele lor să folosească tot felul de farduri şi podoabe pe motivul ca aşa e normal, că sunt fetiţe şi trebuie şi ele să “ştie”. Motivele unui asemenea comportament sunt diverse, mergând de la părerea superficială că aflând multe se realizează o educaţie modernă, în pas cu vremurile până la cea şi mai superficială, vehiculată de miserupiştii amintiţi, care afirmă că interdicţiile n-au nici un rost pentru că până la urma tot află. În esenţă este vorba de un alt fel de abandon familial a cărui primă cauză este depărtarea de credinţa şi de valorile reale care trebuie transmise noilor generaţii, considerate de unii ca fiind depăşite, coroborată cu părerea eronată că educaţia ar trebui să cadă pe umerii instituţiilor (grădiniţă, şcoală) sau ai bunicilor (din lipsă de timp!) şi mai ales cu comoditatea, dezinteresul, nepăsarea şi egoismul, pe scurt iresponsabilitatea. Părinţii iresponsabili uită cu seninătate de copilul căruia i-au dat viaţă, preocupaţi de a-şi trăi propria viaţă. Abandonat în faţa televizorului sau calculatorului, de cele mai multe ori fără nici un fel de supraveghere, acel copil suferă neştiut din cauza lipsei lor de interes şi afecţiune şi, debusolat şi fără îndrumare, se “educă” singur, adoptând valorile pe care le receptează de acolo. Refuzat de părinţi îşi suplineşte nevoia de dragoste cu surogatul “iubirii” servit din abundenţă atât pe internet cât şi pe toate canalele media, sexul, în care, cu timpul, devine “expert”.

Pentru a vă documenta, click aici.

* Pentru cei mai în vârstă: Miserupism – curent la modă, ai cărui adepţi fac apoximativ următoarea afirmaţie: “Mi se rupe-n paişpe de tot ce se întâmplă în jurul meu, îmi trăiesc viaţa!”

Divna Ljubojevic (Serbia)

2009-09-08T17:52:00.012+03:00

„Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ne-ai născut nouă pe Hristos, mântuitorul sufletelor noastre.”
___________________________

Divna s-a născut la Belgrad în anul 1970. A început să cânte de mică şi a fost iniţiată în cântarea ortodoxă de la vârsta de 10 ani, după ce Maica Agnija i-a descoperit vocea la Mănăstirea Vavedenje. Considerând că darul Divnei de a cânta trebuie hrănit şi ghidat, Maica Agnija, ea însăşi o cântăreaţă de mare talent, a invitat-o pe Divna să vină să cânte rugăciuni Domnului alături de măicuţele din mănăstire. Astfel, visul micuţei a devenit realitate, iar vocaţia ei, stabilită pe viaţă. La vârsta de 17 ani, Divna s-a găsit în postura de dirijor pentru prima dată alături de grupul Mokranjac. Alături de acest cor, Divna a purtat o serie de reprezentaţii de succes, atât în ţară, cât şi peste hotare, şi a dirijat primul concert de Paşti ţinut la domul Catedralei Sf. Sava din Belgrad. Între 1989 şi 1991 Divna a fost dirijor al First Belgrade Singing Society, un grup sârbesc fondat în 1853, în slujba căruia au lucrat unii dintre cei mai importanţi compozitori şi dirijori sârbi. În calitate de cel mai tânăr dirijor din istoria celui mai vechi cor sârbesc, ea a concertat atât în ţară, cât şi în afara ţării - în Delphi, Cephalonia şi Karditsa. În paralel cu activitatea sa de dirijor şi cântăreaţă, Divna a absolvit Colegiul de Muzică Mokranjac din Belgrad şi Academia de Muzică Novi Sad. În timp ce studia şi învăţa de la colegii ei mai experimentaţi, Divna împărtăşea cunoştinţele ei cu prietenii şi colegii, astfel încât, alături de aceştia, a pus bazele corului MELODI, cor ce a reprezentat cel mai mare angajament din viaţa sa profesională. Trăind încă din copilărie în lumea muzicii, Divna posedă o mare experienţă şi abilitate de a transmite esenţa - respectiv aceea a unei fiinţe care cântă lui Dumnezeu. Alături de grupul MELODI, Divna este dirijor, compozitor şi solist. Despre muzica sa s-a spus că te atinge prin puritate, modestie şi fluenţă şi că impresionează prin culoarea captivantă a vocii şi claritatea tonului, foarte rar întâlnite, iar despre Divna compozitoarea s-a spus că neobişnuitele sale aranjări pun în valoare frumuseţea timpului şi demnitatea creştinismului ortodox şi cântecele mănăstireşti. (sursa: atitudineacrestina.wordpress.com)

Am avut şi eu bucuria s-o ascult şi s-o văd pe Divna Ljubojevic, împreună cu corul Melodi, la Sala Palatului pe 29 mai 2008, cu ocazia unui festival de muzica ortodoxă bizantină. M-am gândit atunci că, probabil, aşa cântă îngerii în cer către Dumnezeu...

Tatiana Stepa

2009-08-09T22:56:00.013+03:00

Menirea Tatianei Stepa în această lume a fost să ne rupă pentru câteva clipe de răutatea zilei spre a putea căuta în noi şi împrejurul nostru ceea ce ne apropie şi ne face mai umani: iubirea, căldura sufletului, duioşia, generozitatea, smerenia, altruismul, frumuseţea cuvântului şi gândul curat. Ascultându-i cântecele simţi cum toate acestea te cuprind şi te copleşesc. Ni le-a dăruit pe toate până la ultima suflare cu zâmbetul pe buze, chiar şi atunci când suferinţa i se citea desluşit pe chip. De aceea cred că la judecată, care iată, a şi venit, Domnul va găsi talantul ce i l-a încredinţat înmulţit aşa cum se cuvine şi o va socoti pe ea slugă bună şi credincioasă. Dumnezeu s-o ierte şi s-o primească întru bucuria Sa!

Haiku de la mare

2009-08-04T23:53:00.003+03:00

Valuri şoptite -
Noaptea cerne-n clepsidră
Nisipul etern. (C.M.)

Imitaţie de haiku

2009-07-19T23:09:00.002+03:00

Ce departe sunt -
Privesc cerul cu stele:
Zadarnic visul. (C.M.)

Oameni de urmat

2009-07-11T08:37:00.024+03:00

Azi, profesorul Vasile Astărăstoae, presedintele Colegiului Medicilor din România şi rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa” din Iaşi, personalitate ale cărei apariţii publice le urmăresc cu mare plăcere, interes şi nădejde ori de câte ori am ocazia. Dl. Astărăstoae a dat totdeauna dovadă de profesionalism, onestitate, demnitate şi, nu în ultimul rând, de mărturisire creştină, mai ales în acele cazuri ce ţineau de domeniul eticii medicale, cazuri dezbătute cu multă patimă în mass-media ultimilor ani, poziţiile sale curajoase situându-se în răspăr faţă de cele limitate, virulente şi vădit manipulatoare ale aşa-zişilor formatori de opinie, jurnaliştilor isterici, politicienilor obedienţi sau ong-igiştilor integraţionişti.
Consecvent acestor principii se pare că va fi şi în interviul ce se va publica în viitorul număr al revistei „Presa ortodoxă”. Un mic fragment din acest interviu, în care este evidenţiată afirmaţia profesorului Astărăstoae cum că „O.M.S.-ul introduce dictatura medicală” – făcând referire la aşa-zisa pandemie de gripă porcină - a apărut pe situl celor de la Război întru cuvânt, de unde îl preiau şi eu:
“Sunt câteva aspecte care ridică un semn de întrebare. În primul rând, că s-a declarat această pandemie într-o perioadă de criză economică. Or, în această perioadă se punea problema, mai ales în ţările donatoare, a fondurilor pe care acestea le alocă diferitelor instituţii internaţionale. […] O.M.S.-ul este acum un „colhoz” internaţional: în ultimii 25 de ani, s-a transformat într-o instituţie care îşi întreţine birocraţia proprie - ca şi Uniunea Europeană, ce merge pe acelaşi drum. Îşi ia măsuri de supravieţuire. […] Dacă vă aduceţi aminte scandalul din Taiwan, când au murit două milioane de oameni în încercarea O.M.S. de combatere a sifilisului. Este cazul din 1971, când au început tratamentul cu penicilină pentru sifilis. […] De fapt, O.M.S.-ul încearcă să introducă o dictatură medicală, ca şi sănătatea publică, care a început să încalce drepturile naturale ale omului, pentru că, vedeţi: a introdus carantina, a interzis libera circulaţie, a introdus vaccinarea obligatorie, s-a încălcat autonomia pacientului care nu poate refuza tratamentele obligatorii. Toate, pe acest principiu al siguranţei colectivităţii. Şi atunci O.M.S.-ul introduce, cred că e corect termenul, dictatura medicală .[…]”

Parintele Savatie Baştovoi: Hristos este acelaşi. Ce s-a schimbat?

2009-07-10T09:17:00.008+03:00

Este uimitor cum oamenii îşi schimbă valorile de la generaţie la generaţie. Toate cuvintele cheie au fost răstălmăcite. Pace, iubire, curaj. Cuvîntul jertfă a fost scos cu desăvîrşire din uz, pentru că jertfa nu poate fi răstălmăcită. De aceea e mai bine nici să nu vorbeşti despre ea. Totul se cîştigă prin “pace”, prin “toleranţă”. Aşa este. Prin “toleranţa” noastră şi sîngele altora. Sîngele celor pe care nu-i ştim şi nici nu vrem să-i ştim. Pentru că am devenit fii ai acestui veac stăpînit de părintele minciunii şi ucigătorul de oameni diavol. Oamenii mor astăzi ca şi în cărţile de istorie ucişi de tirani, răpuşi de foame şi de boli. Numai că astăzi doar arareori mai auzi un glas care să-i mîngîie în numele lui Hristos. Creştinii au ajuns să se teamă să ia apărarea cuiva, iar asta ne arată că duhul fricii şi nu duhul dragostei ne călăuzeşte paşii.
Cu mai puţin de un secol în urmă în faţa terorii comuniste s-au ridicat 200.000 de clerici doar în Rusia şi au fost ucişi. Astăzi preoţii şi episcopii stau la masă cu tiranii şi-i laudă în adunări pentru un talger de linte. Alţii, mai mititei, mănîncă gunoaiele de sub această masă, dar le vorbesc oamenilor cu versete din Scriptură.
Hristos a spus: „Cercetaţi pe cei din temniţă, cercetaţi pe cei bolnavi”. Iar creştinii de azi nu doar că nu fac asta, ci nici măcar nu suferă să audă de existenţa întemniţaţilor şi a bolnavilor.
Atunci cînd cineva trîmbiţează în biserici că oameni demonizaţi ne otrăvesc şi ne îmbolnăvesc prin medicamente mincinoase, se găsesc creştini, atît dintre cei de jos, cît şi dintre cei de sus, care să înăbuşe glasurile salvatoare. Atunci cînd li se spune că oameni străini îi robesc prin cipurile demonice, mulţi se îndărătnicesc, pentru că se gîndesc doar la pielea lor. În sfîrşit, chiar dacă li se spune că un tiran bate, torturează şi omoară în numele legii şi asta nu e drept, ei nu se grăbesc să le ia apărarea celor ce pătimesc, ci tot pe tiran îl laudă.
Acesta este creştinismul spre care ne îndreptăm. Dar să nu ne amăgim. Hristos ieri şi azi şi în veac este acelaşi.

Sursa: blogul parintelui Savatie Baştovoi

Precizare

2009-07-09T10:14:00.014+03:00

Pe blogul lui Claudiu Târziu a apărut un comentariu răutăcios care trimite spre blogul meu atunci când cineva ar da clic pe numele celui care îl semnează, un anume Aaron. Mă văd nevoit să precizez că nu eu sunt autorul acelui comentariu şi că, probabil, este vorba fie de o eroare aparută pe reţeaua Blogger, fie de o "mânărie", după cum s-a exprimat dl. Răzvan Codrescu atunci când şi domnia sa a păţit acelaşi lucru. De asememenea, vreau să-l asigur pe Claudiu Târziu de toată buna mea credinţă şi susţinere în ceea ce întreprinde.

Cătălin Mareş

Gheronda (Bătrânul) Iosif ne zâmbeşte de dincolo de moarte

2009-07-04T22:32:00.030+03:00

Gheronda Iosif adormit.

În dimineaţa zile de miercuri, 1 Iulie, în jurul orei 2 şi jumătate, Gheronda Iosif a trecut la Domnul.
Gheronda Iosif s-a născut la 1 Iulie 1921, de ziua Sfinţilor Cosma şi Damian, care i-au fost protectori întreaga viaţă. După moartea Stareţului său, Gheron Iosif Isihastul, Gheronda Iosif s-a stabilit la Schitul Sfinţilor Doctori fără de arginţi. După cum vedem, aceiaşi Sfinţi Doctori Cosma şi Damian au hotărât ca, de praznicul lor, să-l ia la cer pe Gheronda Iosif.
În veci pomenirea !

Sursa aici şi aici.

Despre viaţa şi trecerea sa la Domnul, aici.

Sic transit...

2009-06-27T23:12:00.024+03:00

Zilele astea, milioane de oameni de pe tot mapamondul suferă şi se lamentează, într-o isterie colectivă de proporţii, întreţinută cu multă dibăcie de toate canalele mass-media globaliste. Michel Jackson, „regele” muzicii pop a murit. Aidoma oricărui idol şi deopotrivă cu toate câte se află sub soare a împărtăşit şi el aceeaşi soartă, aceea a trecerii. Nu i-au fost de folos nici gloria, nici mulţimile ce-i cădeau la picioare ca în faţa unui dumnezeu, nici averea imensă, ci toate s-au unit în a da mărturie încă o dată că mărirea lumească nu aduce nemurire, ci e doar vânare de vânt.

Vezi şi: Scurta cugetare despre marirea si caderea stelei de dimineata precum şi comentariile.

Jabberwocky

2009-06-26T23:44:00.047+03:00

În „Alice în Lumea Oglinzii”, Lewis Carroll are o mică poezie ciudată intitulată Jabberwocky.
De ce e ciudată? Pentru că autorul foloseşte, plin de umor, nişte cuvinte inventate de el, inexistente în limba engleză şi deci, fără echivalenţă în alte limbi. Totuşi, pentru a veni în întâmpinarea cititorilor şi a nu-i lăsa cu gura căscată, în cuprinsul povestirii are loc o conversaţie în care, la insistenţele Alisei, Humpty Dumpty îi tălmăceşte acesteia cuvintele cu probleme. Pornind de la aceste indicii, traducătorii din toate colţurile lumii s-au întrecut care mai de care în a-şi exersa imaginaţia şi bagajul lexical.
Căutând pe net informaţii despre traduceri, am aflat dintr-o sursă nesigură că în limba română ar exista şase variante ale poeziei, plasându-ne astfel pe locul doi, după francezi, la numărul acestora. N-am reuşit să găsesc decât trei dintre ele: „Trăncăviciada” de Frida Papadache, „Bâzdâbocul” de Nina Cassian şi Jabberwockiada de Mirella Acsente.
Singura care mi-a plăcut mai mult a fost ultima variantă, Jabberwockiada. Problema este că traducătoarea, deşi îşi dă drumul la imaginaţie şi are unele găselniţe foarte izbutite, după părerea mea, nu respectă metrica. De asemenea, păstrarea numelor originale deranjează auditiv.
Cât despre celelalte două traduceri, pot spune că m-au cam dezamăgit. Mai bună mi s-a părut cea a Fridei Papadache, care este şi cea mai cunoscută, dar care exagerează cu cuvintele inventate, punându-le chiar şi acolo unde, în varianta originală, apar expresii uzuale englezeşti.
Astea fiind zise, iată că am izbutit să contribui şi eu la creşterea numărului de traduceri româneşti, realizând varianta a şaptea. A fost destul de greu să păstrez metrica originalului, dar pănă la urmă am reuşit. Având în vedere ca Jabber înseamnă trăncăneală, am botezat-o Monstrolocul – monstru locvace, care trăncăneşte întruna (monstru + loc, la fel ca în cuvântul ventriloc). Deci:

MONSTROLOCUL

Era-n gămiaz, şi sliplii sfârci
Gherau rotund balans în ierb,
Fraznici erau cei ponostârci,
Şi vorci murlau acerb.

“Bun fiu, păzea l-ăl Monstroloc!
Cu fălci ce-nhaţ, gheare ce-abund!
Feri de zăludul Zgripţuroc
Şi Harpiul fumibund!”

Dar el luă paloşul vortal
Pe zbir cătându-l îndelung -
Apoi se-opri lâng-un Pompom gri
Pe gânduri stând prelung.

Şi-n timp ce-n aspros gând stătea,
Ăl Monstroloc, cu ochi de jar,
Prin codrul întufos venea,
Bulburăcind sprinţar.

Un, doi! Un, doi! împlânt-adânc
Vortala-i pală sfic-sfichi!
Mort de-l lăsa, cu ţeasta-i grea
Galumfător veni.

„Ş-ai prăpădit pe Monstroloc?
Te-mbrăţişez fiu gladios!
Frumbloasă zi! Iahuu! Iahii!”
Sforcodăci voios.

Era-n gămiaz, şi sliplii sfârci
Gherau rotund balans în ierb,
Fraznici erau cei ponostârci,
Şi vorci murlau acerb.
______________________

Şi explicaţiile lui Humpty Dumpty:

Harpiu – creatură agilă, răpitoare, cu fălci muşcătoare, cu gâtul extensibil
Gladios – radios şi plin de glorie
Ponostârc – pasăre ponosită, cu un pămătuf de pene mişcătoare
Gămiaz – ora 4 după-amiază, cand te apuci de gătit ceva pentru cină
Sforcodăci – combinaţie între a cotcodăci şi a sforăi
Frumbloasă – posibil un amestec între frumoasă şi fabuloasă
Fumibund – combinaţie între afumat şi furibund
Galumfător – Probabil o combinaţie între „galop” şi „trimfător”. Se foloseşte pentru a descrie un fel de trap la vale, când se ţine un picior mai în spate, depărtat de celălalt. Astfel, Galofantul are posibilitatea de a se opri mai repede.
Gherau – forau cu ghearele găuri rotunde, ca de sfredel, activitate specifică sfârcilor. Faptul că gherau rotund ar putea părea un pleonasm, dar nu e aşa. Aici e vorba de un cuvânt de intărire, la fel cum spui "eu însumi".
Zgripţuroc – o pasăre disperată care trăieşte într-o pasiune perpetuă
Fraznic – fragil, mizerabil si jalnic
Murlau – mugeau şi urlau
Vorci – o specie de porci verzi
Sfic-sfichí – (cu accent pe ultimul i) – onomatopee referitoare, probabil, la tăieturi.
Sliplii – slinoşi şi supli (articulat)
Sfârci – (numai la plural! - un sfârc singur e o absurditate) - bursuci sfredelitori -o combinaţie între un bursuc, o şopârlă şi un sfredel. Sunt nişte creaturi foarte curioase, işi fac cuiburile pe sub cadranele solare şi mănâncă numai brânză.
Întufos – întunecat si dens, stufos
Aspros – stare de spirit caracterizată prin voce aspră, maniere grosolane şi temperament ţâfnos
Ierb – iarba din jurul unui ceas solar care arată orele de ieri

______________________

Nota: Când am început traducerea nu ştiam decât varianta Fridei Papadache, pe celelalte două descoperindu-le ulterior.
______________________
Update:

Câteva explicaţii

2009-06-26T22:27:00.006+03:00

Celor cu care am avut o conversaţie despre Martorii lui Iehova şi care erau tentaţi să creadă cele îndrugate de ei:

1. Dumnezeu este în lume prin lucrările sale şi prin energiile necreate, nu prin fiinţa sa (înţeleasă şi ca substanţă) care este mai presus de creaţie. "Mai presus" se înţelege nu simplist, cu sensul de loc în spaţiu, ci ca transcendenţă, adică dincolo de limitele lumii materiale. Chestia cu Dumnezeu prezent în toţi şi în toate se numeste panteism şi vine din spiritualitatea orientala. Acolo se zice ca spiritul suprem, Brahma, se găseşte în orice, atât în om, cât şi in măgar, bacterie sau piatra de pe drum. Pentru creştini asta este o erezie, căci dacă ar fi aşa toate s-ar împărtăşi din fiinţa lui Dumnezeu în mod nemijlocit şi atunci n-ar mai fi avut loc nici căderea omului cu lume cu tot, nici Întruparea şi jertfa răscumpărătoare a lui Hristos n-ar mai fi fost necesare. Căci, având în noi o părticică din Dumnezeu la propriu, aceasta, indiferent de "concentraţie", ar fi covârşit întru totul materia, aşa că nici păcate n-am mai fi putut săvârşi şi nici moartea nu ne-ar mai fi atins.
2. Dacă Hristos ar fi fost prima fiinţă creată, înseamnă că asta s-ar fi întâmplat în timp, deoarece creaţia nu are cum să existe din veşnicie. Sfântul Apostol Ioan spune că "la început era Cuvântul", adică la începutul lumii, la facerea ei Cuvântul era deja, iar Sfântul Apostol Iacov spune că la Dumnezeu "nu este schimbare sau umbră de mutare". Deci nu putem spune ca Dumnezeu a devenit Tată în timp. Sfântul Ioan Damaschin explică foarte pe înţelesul tuturor (celor ce au urechi de auzit): "Căci n-a fost cândva Tatăl când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl şi Fiul Care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată fără de Fiu. Iar dacă ar fi, fără să aibă pe Fiul n-ar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată şi astfel s-ar schimba din a nu fi Tată în a fi Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie"
3. Atunci când vor să arate că e diferenţă intre Dumnezeu şi Hristos martorii marşază pe ideea de închinare, adică numai lui Dumnezeu i se aduce închinare, iar făpturilor nu. Asta este adevarat, însă Noul Testament ne arată încă de la început dumnezeirea Fiului la Matei, cap. 4: "Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti". Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau."

Mică pledoarie

2009-06-26T22:01:00.002+03:00

Sunt unii care, mânaţi de un soi de înţelegere mai anevoioasă a lucrurilor, consideră, în spiritul corect politic al vremurilor de azi, că atunci când îl evocăm pe Eliade, de exemplu, musai să amintim şi de simpatiile sale legionare din tinereţe. Asta pentru echidistanţă, susţin ei. De parcă, puse într-o balanţă, vederile lui de atunci ar atârna la fel de greu cu zecile de ani care au urmat, timp în care şi-a arătat adevărata măsură. Se uită, probabil, că Sfântul Pavel i-a prigonit pe primii creştini dintr-un exces de zel juvenil, dar asta nu l-a împiedicat să devină cel mai mare apostol al creştinătăţii şi să aibă parte de moarte mucenicească – încununare a unui demers total opus celui din tinereţe. Se pare că unii ca aceştia prezintă un soi de „fotofobie” selectivă, preferând întunecimile derizorii şi timpurii din biografiile celor vizaţi luminii pe care aceştia au răspândit-o ulterior. Cine a citit viaţa lui Valeriu Gafencu, deja propus pentru canonizare în BOR, sau a parinţilor Arsenie Papacioc ori Calciu-Dumitreasa ştie despre ce e vorba.
Fiind mai intâi de toate ortodox, departe de mine încercarea de a-l mitologiza pe Eliade punându-l alături de Apostolul Pavel. Prietenii ştiu de ce! Poate că exemplul ales nu e cel mai bun, dar nu asta e important. Ceea ce vreau să subliniez este că se încearcă, în unele medii, aruncarea unui soi de anatema asupra unor personalităţi marturisitoare până la jertfă ala Ortodoxiei pornind de la o perioadă controversată a trecutului lor, omiţându-se intenţionat ceea ce au devenit până în final. În trecutul legionar stă sfinţenia părinţilor Arsenie Papacioc şi Arsenie Boca (ultimul nici măcar n-a avut legături cu Mişcarea Legionară, dar se insinuează discret contrariul) sau moartea martirică a lui Valeriu Gafencu? În definitiv, până la un punct, toţi suntem prizonierii istoriei. Însă aceşti oameni aflaţi atunci sub vremi şi-au depăşit această limitare ulterior şi ar trebui cinstiţi pentru asta şi pentru ceea ce ne-au lăsat. Poate că Dumnezeu încă ne mai îndură şi pentru rugăciunile pe care ei I le-au adus. Nu contează cât bine au făcut şi încă mai fac, e mai important dosarul? Ştiu că anumite cercuri sunt deranjate pentru ca pe unii ca aceştia se sprijină curentul conservator din interiorul Ortodoxiei, cel care nu vede cu ochi buni lepădarea valorilor fundamentale ale acestui neam de către actualii potentaţi (şi nu numai). Potentaţi care, iresponsabili şi obedienţi, adevărate „cozi de topor ale Apusului” după cum i-a numit părintele Arsenie Boca, sunt locomotiva unui fenomen aflat pe cale de a se extinde şi prin care, chiar noi, românii, cu tradiţiile şi credinţa noastră am putea deveni nişte exponate în muzeele unei lumi căzute sub tăvălugul fundamentalismului democratic corect politic, din care a fost eradicată orice referire la sfinţenie. Să nu fie!

Varianta oficială a Sinodului

2009-02-26T12:44:00.003+02:00

Sfântul Sinod a emis un comunicat cu privire la problema paşapoartelor biometrice, mult dezbătută în această perioadă. Iata textul comunicatului:

În şedinţa de lucru din ziua de miercuri, 25 februarie 2009, Sfântul Sinod a adoptat, în unanimitate, hotărârea nr. 638/2009 în legătură cu problema noilor paşapoarte electronice care includ date biometrice:
1. Ia act de scrisoarea nr. 638 din 28 ianuarie 2009 a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel adresată Ministerului Administraţiei şi Internelor prin care se solicită o serie de precizări în legătură cu noile paşapoarte electronice care includ date biometrice. (vezi anexa 1).
De asemenea, ia act de lămuririle aduse prin adresa nr.3622071 din 5 februarie 2009 a Ministerului Administraţiei şi Internelor – Direcţia Generală de Paşapoarte (vezi anexa 2) din care rezultă două asigurări importante:
a. A avea un paşaport este un drept şi nu o obligaţie, paşaportul fiind un document eliberat la cerere pentru cei ce doresc să călătorească în afara spaţiului Uniunii Europene. Astfel, se deduce că cei care invocă obiecţii de conştiinţă sau motive religioase au libertatea să nu solicite acest nou tip de paşaport;
b. Fiecare cetăţean are dreptul de a cunoaşte în mod direct conţinutul datelor personale incluse în noul paşaport electronic care include date biometrice.
2. Constată că însăşi opinia Comisiei Europene exprimată, la 16 martie 2005, prin Grupul European pentru etica în ştiinţă şi noile tehnologii este împotriva implantării în corpul uman a cip-ului electronic: „utilizarea pentru scopuri nemedicale a implanturilor de informare şi comunicare constituie o potenţială ameninţare la demnitatea umană şi societatea democratică” (pct. 6.4), iar „implanturile destinate supravegherii ... ar putea fi folosite de către autorităţile statale, indivizi sau grupuri pentru a creşte puterea lor asupra altora” (pct. 6.4.4).
3. Întrucât unele persoane au reticenţe faţă de paşapoartele biometrice, se va interveni pe lângă instituţiile Statului Român (Preşedinţie, Parlament, Guvern) cu solicitarea de a se adopta măsurile necesare pentru modificarea şi completarea legislaţiei în vigoare prin extinderea prevederilor referitoare la cazuri de urgenţă (paşaport temporar) şi la cazuri când, din motive de conştiinţă sau religioase, persoana nu doreşte paşaport electronic care include date biometrice.
4. În viitor, orice iniţiativă de interes general bisericesc, care provine dintr-o eparhie, trebuie, mai întâi, analizată şi dezbătută la nivelul centrului eparhial şi al sinodului mitropolitan, iar apoi să fie înaintată Sfântului Sinod, spre dezbatere şi hotărâre.
5. Văzând tulburarea provocată de opiniile confuze şi contradictorii cu privire la noile paşapoarte biometrice, Sfântul Sinod îndeamnă clerul, monahii şi credincioşii să rămână statornici în credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, Biruitorul iadului şi al morţii, să sporească în rugăciune şi fapte bune, vieţuind creştineşte în familie, mânăstire şi societate, fără a răspândi panică şi îngrijorare prin preocupare excesivă pentru lucruri trecătoare. Astfel, Dumnezeu ne va lumina, ne va apăra de tot răul şi ne va ajuta să săvârşim binele.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Curat european!

Iată şi altă părere (la care ader şi eu) despre acest comunicat, pe blogul lui Claudiu Târziu

Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi

2009-01-18T16:20:00.037+02:00

Ah, tot mai liniştit mi-e verbul
Şi dragostea şi-a mea viaţă.
Ca floarea pomului pe apă
Îmi curge somnul lin pe faţă.
Arată-mi-se-n vis un cântec,
Îl cânt cum cântă numai dorul:
„Ia-mi lacrima, dar ochii lasă-mi,
Ia apa, dar să-mi laşi izvorul“.
„Eşti trist, te pregăteşti de iarnă?“
Iubita parcă mă întreabă,
Iar eu, senin, răspundu-i parcă:
„Mă pregătesc de flori şi iarbă“.

Întâlnirea mea cu poetul Grigore Vieru s-a produs întâmplător şi abrupt, în autobuzul 117, direcţia Ferentari, în urmă cu vreo 10 ani. Cine călătoreşte în zonă cunoaşte cât de solicitat este acest traseu, fiind singura legătură cu oraşul a unui cartier sărac şi foarte populat.
Aşadar, înghesuială mare, disconfort, nervi, iritare. Lipit de mine, un bărbat în vârstă, cu părul răvăşit, ducea nişte sacoşe grele şi încerca firesc, din politeţe şi atât cât se putea, să evite contactul lor cu picioarele celor din jur. L-am privit şi am recunoscut imediat chipul inconfundabil, pe care îl mai văzusem de câteva ori, însă numai la televizor. Ţin minte cum sentimentul meu de respect faţa de ceilalţi călători, până atunci difuz, deodată s-a coagulat în special în direcţia sa, amestecându-se însă cu cel de jenă faţă de situaţia penibilă în care era nevoit să se găsească. Poetul Grigore Vieru, marele patriot, suspinul sufletului românesc de peste Prut, călătorea înghesuit şi neştiut într-un sordid autobuz muncitoresc. Iar, peste toate, la sfârşit, când a trebuit să coboare şi şi-a făcut puţin loc deranjând cu sacoşele tinerii ţigănoşi din uşă, care vorbeau tare şi scuipau seminţe, a mai fost nevoit să suporte şi o umiliţă din partea lor atunci cănd aceştia, amuzaţi de părul ce încă nu avusese posibilitatea să şi-l aşeze, i-au strigat în urmă-i “băi Frankenstein!”.
Întâmplarea, pe lângă firescul gust amar pe care mi l-a lăsat, a avut meritul de a-mi declanşa simpatia bruscă faţă de distinsul om de litere şi curiozitatea în ceea ce priveşte opera şi activitatea domniei sale, precum şi dorinţa de a mi-l apropia. Aşa că l-am căutat, nu fizic, căci n-aş fi ştiut unde, cu toate că l-am mai zărit de câteva ori în acelaşi autobuz, ci descoperindu-l de la distanţă, mai ales în poeziile sale. Mi-a fost dat să găsesc, astfel, căldura unor versuri-oglindă ale unui suflet simplu şi copilăresc uneori, alteori plin, profund şi treaz. Am aflat iubirea de ţară, neam şi limbă ca rană perpetuă, ce l-a însoţit de-a lungul vieţii, şi dorul după noi, cei din dreapta Prutului, cu tot aerul nostru superior, infatuat, dar care nu l-au dus în deznădejde. Am înţeles ce înseamnă patriotismul tare, dar discret, fără piepturi umflate şi lozinci, trăit firesc, între oameni, şi nu exhibat emfatic.
Poate că am privit şi încă mai privesc lucrurile cu naivitate, dar atât am înţeles eu despre Grigore Vieru. Şi aşa, în inocenţa mea pe care, de-ar veni cineva să mi-o spulbere, pierzând-o, m-aş mâhni profund, nu am găsit altă asemănare care să-l reprezinte şi nici cuvânt prin care să-l cuprind, decât cele ale unei lacrimi. O lacrimă care, iată, azi a căzut pe pământul Basarabiei, marea lacrimă a istoriei noastre, prefăcându-se, aşa cum s-a închipuit pe sine mai-nainte, în iarbă.

Urmaşii lui Eminescu

2009-01-15T23:12:00.010+02:00

Câţi oare îşi vor fi reamintit azi, 15 ianuarie, de Eminescu? Şi, din cei care au făcut-o, câţi vor mai fi păstrat vreo urmă de admiraţie pentru el? În economia noului veac, străină de orice temeinicie a valorii, Eminescu mai reprezintă fie doar un capitol enervant rătăcit în manualele elevilor, care, vrând-nevrând, trebuie să suporte plictisiţi lungi comentarii literare, inutile pe scara lor axiologică, fie vreun prilej de confruntare ideologică impudică, pro- sau anti-naţionalistă, între tabere obscure în intenţii şi opace în spirit.

E târziu şi inspiraţia nu îmi dă ghes, aşa că mă voi rezuma la acest fragment din Scrisoarea I, care, zic eu, spune multe despre noi, “mititeii” narcisişti, cei ce alcătuim posteritatea tristă a marelui nostru poet.

Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă şi mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

Tot pe tema asta, un articol excelent al lui Răzvan Codrescu

25 decembrie 2008

2008-12-25T10:21:00.001+02:00

După părerea mea, cele mai frumoase cuvinte de Crăciun nu sunt nici urările, nici colindele, ci cele ale Troparului Naşterii Domnului, această nestemată a Ortodoxiei:

Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei. Că întru dânsa, cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se inchine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.

2008-11-03T08:55:00.020+02:00

Postez şi eu un răspuns al dlui. Ovidiu Hurduzeu apărut pe blogul lui Răzvan Codrescu, răspuns venit ca reacţie la freventele acuze de legionarism aruncate, ignorant sau tendenţios, asupra celor ce au tăria de a-şi afirma credinţa ortodoxă şi patriotismul.

Despre "legionari"

Eticheta "legionar", aşa cum este folosită ea de elitele politic corecte, aparţine "economiei imaginarului". În spaţiul cultural românesc de astăzi, "legionarul" nu are nici un raport cu personajul istoric, este o entitate virtuală, echivalentul "rasistului", "fascistului", "anti-semitului", "homofobului", "bigotului", "xenofobului", "extremistu-lui" (am uitat ceva?) - termeni prin care noua stângă şi pseudodreapta îi acuză pe cei care se pronunţă împotriva globalizării şi apără valorile tradiţionale, pe toţi cei care pun pe primul plan ţara, neamul şi religia lor. În SUA, astfel de "epitete" li se aplică "patrioţilor", celor care susţin conceptul de "America first"; ei sunt în primul rând conservatorii tradiţionali (aceşti ADEVĂRAŢI conservatori americani se opun aventurilor imperiale în care au fost atrase SUA de către neoconservatorii din jurul preşedintelui). Iată că nici măcar în domeniul invectivelor "elitele" noastre nu sunt originale. (Când România se va umple de pakistanezi – şi acele vremuri nu sunt departe – veţi observa cum eticheta "legionar" va fi înlocuită cu cea de "rasist".) În prezent, "legionarul" circulă în România în chip de strigoi, un fel de incarnare supremă a răului. Cu cât este menţionat mai mult, cu atât "legionarul" este de negăsit. Cred că "legionarul" este un fel de "star negativ". În "star-sistemul" de astăzi persoana reală dispare sub personajul "televizual" care circulă în chip de "corp simbolic", de semn golit de conţinut. Dacă "star"-ul incarnează Binele – şi postmodernitatea nu acceptă decât pozitivitatea absolută –, "legionarul" (rasistul, homofobul etc.) întrupează Răul, un fel de diavol al lumii secularizate. Astăzi toată lumea râvneşte la statut de star şi se fereşte "ca de dracul" de "legionar", fiindcă nimeni nu vrea să fie legitimat ca un "incarnator" al Răului. Cred că datoria celor care înţeleg fenomenele contemporaneităţii este să iasă în spaţiul public, să demonteze fără teamă strategiile şi mecanismele de sorginte stângistă, de "diabolizare" a criticilor status quo-ului. Aş propune chiar nişte conferinţe sau mese rotunde pe această temă. Nu mai trebuie să stăm în defensivă, ci să ieşim la atac prin argumente solide...

Ovidiu Hurduzeu

2008-10-20T21:47:00.002+03:00

Myrdal iubito,
Mult mă întristez văzând pe aproapele meu cum se iroseşte în goana după palpabil, înspăimântat de neînţelegere. Cum aş putea oare să-i ating inima şi să mă apropii de sufletul lui opac? Cum să pot sparge acea barieră nevăzută dătătoare de handicap spiritual care îl opreşte de la căutarea mai adâncă a celor de sub soare şi îl ţine captiv într-o lume a formelor fără fond, ca pe Saul inainte de drumul Damascului? Frica de implacabil îl macină şi îl îndepărtează în aşa măsură că nu mai e capabil nici măcar de un cuvânt, doar unul, izvorât din adâncurile înţelepciunii. Îl văd cum se dizolvă în neantul plăcerilor şi poftelor, paralizat de frică şi de rânjetul morţii, convins fiind că realitatea prezentă este ultima posibilă, şi nu pot face nimic pentru el. Se aruncă cu voluptate în oceanul patimilor, sperând (o, ce cuvânt înşelător!) ca de aici să-i vină o izbăvire spre care nu are nici umbră de nădejde şi eu stau şi-l privesc, pentru că n-am cuvânt bun pe care el să îl audă şi să-l priceapă.
Astfel, drama pe care el o trăieşte devine şi drama mea şi poate şi o parte a luptei mele, căci din iubire pentru el ar trebui să-mi vină această tristeţe de care aminteam la început. Şi atunci mă întreb dacă am dragoste sau sunt doar aramă sunătoare si chimval răsunator?

Iubiri...

2008-09-20T22:02:00.002+03:00

Mihaela avea vreo 3 ani, iar eu cam 5 şi ne jucam “de-a mama şi de-a tata”. Cum eu însă nu aveam tată, părinţii mei fiind divorţaţi, nu prea ştiam ce trebuie să fac, astfel că eram mai tot timpul certat. La un moment dat s-a mutat la bloc şi de atunci n-am mai văzut-o niciodată.
Prin clasa întâi sau a doua a urmat Alina, o fetiţă brunetă, cu părul uşor cârlionţat şi ochii negri şi mereu zâmbitori, pe care am aflat-o în Titan, unde locuia unchiul meu. Jucam “faţa” şi alergam prin tot cartierul ascunzându-ne după blocuri şi betoane. Uneori mă lua de mână, trăgându-mă după ea în locurile mai ferite, unde credeam noi că nu ne vede nimeni şi acolo am simţit, pentru prima oară acel fior ciudat şi cu neputinţă de explicat la vremea de atunci, ce mă îmbia să rămânem ascunşi cât mai mult timp posibil. După o vreme, unchiul meu a divorţat şi s-a mutat, aşa că nici eu nu am mai avut drumuri pe acolo. Alina a rămas doar în amintirea mea, pentru că de atunci nu am mai vazut-o niciodată.
Tot cam pe atunci a fost şi Raluca, colega de bancă din clasa a doua. Zvăpaiată şi băieţoasă, mereu cu gura până la urechi, prefera de multe ori să-şi prelungească drumul spre casă cu un ocol de vreo două staţii de autobuz, în amonte, pentru a mă conduce până în poartă. Iar eu, în nădejdea că va mai repeta excursia şi în ziua următoare, îi căram cavalereşte ghiozdanul în spate, aşezat peste al meu. În anul următor s-a mutat la altă şcoală şi de atunci n-am mai vazut-o niciodată.
Spre sfârşitul clasei a patra şi toată clasa a cincea am trăit prima mare dragoste a vieţii mele. O chema Alice , stătea în prima bancă şi avea caiete totdeauna îmbrăcate îngrijit în hârtie albă, lucioasă şi cusute estetic cu aţă roşie pe margini. Mă uitam la ea pe furiş şi îmi băteam zi de zi capul pentru a găsi o metodă prin care s-o impresionez iremediabil. Deoarece nu se inventase încă schimbul de sandvişuri, singura care mi-a trecut prin cap a fost aceea a bileţelului. Pe care i l-am strecurat în penar cu mână tremurândă, într-un act de suprem curaj şi pe care mi l-a rupt în faţă, umilindu-mă cu zămbetul pe buze, în prezenţa altor colegi. Întâmplarea m-a cam descurajat, aşa că m-am retras în lumea viselor. Culmea bărbăţiei la vârsta aceea era să ai bicicletă Pegas cu şa lungă, “tunată” cu tot felul de beculeţe şi brizbrizuri colorate. Eu nu aveam, dar visam să am. Şi visam că sâmbăta seara, când ieşeam de la cor, o luam pe bicicletă şi o plimbam în văzul tuturor, dispărând apoi din peisaj, împreună, lăsându-i pe toţi să moară de ciudă. Am aflat apoi că Alice avea prieten şi nu unul orişicare. Radu era cu un an mai mare, într-a şasea, avea gaşcă si fuma. Pentru că nu doar eu eram îndrăgostit de ea, ci şi majoritatea băieţilor din clasă, am alcătuit atunci o monstruoasă coaliţie în vederea aplicării unei bine-meritate corecţii corporale prietenului şi găştii lui. Diferenţei de vârstă îi opuneam surpriza unei ambuscade şi echipamentul de protecţie care cuprindea cate un manual cartonat, cum nu mai există azi, băgat pe sub haine în dreptul pieptului. Totul era pus la punct, mai trebuia doar să apară ocazia. Care, din fericire, n-a apărut. Febra a trecut încet-încet şi sentimentele s-au diluat treptat sub influenţa altor stimuli. A trecut şi gimnaziul iar pe Alice n-am mai vazut-o niciodată.
Gabi era blondă, subţirică şi foarte bună la limba engleză, cânta la cor la vocea întâi şi îi plăcea Abba. Îmi imaginam că i-ar fi stat bine în haine romantice de sfârşit de secol XIX, în rochie lungă şi cu pălărie cu boruri largi şi nădăjduiam să mă privească măcar o dată cu ceva mai mult interes decât cel manifestat pentru stâlpul de beton de la marginea trotuarului. Alina (nu cea deja amintită mai sus) era mai înaltă decât mine şi avea o ocupaţie inutilă şi bizară pentru sistemul meu de valori de la acea dată: scria poezii. De aceea, vitejiile mele de chiulangiu prin Cişmigiu, cu care speram s-o dau gata, n-au părut s-o impresioneze, aşa că am renunţat. Nici pe ele nu le-am mai văzut vreodată după terminarea clasei a opta.
În vara lui ’76 m-am mutat la bloc, dar de Angelica, vecina mea de palier o să povestesc poate altă dată, pentru că treaba a fost mult mai serioasă şi s-a întins în timp.
O vară întreagă am petrecut-o cu Giulia, mai mare decăt mine cu 3 sau 4 ani, de care nu mai ştiu cum m-am împrietenit. Mi-aduc aminte doar că mergeam la multe filme şi jucam badminton în parcare. Apoi, după vreun an a terminat liceul, s-a măritat şi n-am mai văzut-o niciodată.
Primul meu an de liceu a fost foarte anost şi neinteresant, singurul lucru bun fiind bicicleta Pegas cu şa lungă, normal, pe care am primit-o ca răsplată pentru reuşita la treapta întâi şi care şi-a arătat utilitatea în vacanţa de vară ce a urmat. Într-o seară de august, plimbându-mă cu un prieten, am zărit două fete, una blondă şi una brunetă, aflate şi ele pe biciclete, ca şi noi. Mie mi-a plăcut cea brunetă, Simona, de care m-am îndrăgostit la prima vedere. Din păcate ea n-a răspuns la amoarea mea şi într-una din zile, probabil din cauza insistenţelor mele, m-am lovit cu barbia (nu prea tare, ce-i drept) de un pumn al unui baiat din blocul în care locuia. Dar tot am continuat să sper. Pentru ea am inventat şi un alfabet secret, pe care îl mai ţin minte parţial şi pe care îl foloseam să-mi notez toate angoasele izvorâte din dragostea secretă ce mă măcina. După acea vacanţă nici pe ea n-am mai vazut-o vreodată, dar am continuat s-o iubesc toată clasa a zecea.

Va urma (poate)

2008-04-15T21:51:00.003+03:00

“Viaţa-i viaţă, da-i şi multă nălucire-n jur!” zicea ţăranul lui Ernest Bernea. Mulţi au văzut în aceste cuvinte o formulare autohtonă a rostirii lui Evdokimov, după care “Nu noi trăim taina, taina ne trăieşte pe noi” si au tălmăcit această “nălucire” ca fiind corola de minuni a lumii ce trancende aparenţa, senzorialul, acel nepătruns ontologic acceptat cu seninătate şi naturaleţe de ţăranul mioritic, neîncrâncenat în scormonirea luciferică a ascunzişurilor ultime ale existenţei.
Nimic de zis, e foarte posibil să fie aşa. Sunt interpretări date de persoane obişnuite cu sensurile adânci ale cuvintelor. În ceea ce mă priveşte, atunci când am auzit acest citat, mi s-a înfăţişat ochilor minţii un om mult mai aproape de trăirea directă, fără ocolişuri, un român verde care nu se încurcă cu înţelesurile metafizice şi metaforice, un ţăran de la coarnele plugului sau sprijinit în coada coasei, murdar pe picioare, si care-şi trage cumva mai pe spate pălăria atunci cand dă să zică una mai şugubeaţă. În opoziţie cu viaţa ca viaţă, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu şi cum o trăia el, firesc, cu rănduiala ei ancestrală, cu suişurile şi coborâşurile ei, cu necazurile dar şi cu frumuseţea ei inefabilă, ţăranul nostru aşeza nălucirea, tradusă în limbajul modern ca iluzie şi înşelare.
Riscând să fiu acuzat de păşunism reminiscent, mărturisesc faptul că mă aflu în ceata celor ce cred că satul românesc încă mai păstrează, pe alocuri, valori ancestrale sănătoase, în ciuda vremurilor tulburi, amestecate şi aiuritoare pe care le trăim. Şi dacă acum se mai găsesc acolo astfel de fărâme, darmite în perioada interbelică, atunci când tăvălugurile ideologice încă nu alteraseră iresponsabil şi incurabil ambianţa, cu atât mai vârtos s-or fi găsit. Aşa că acel ţaran avea toată autoritatea, ca să zic aşa, să rostească acele cuvinte, căci ştia el ce ştia.
Azi însă, când nălucirea s-a întins ca un cancer în toate cele patru zări, iar oamenii, bieţii de ei, se lasă amăgiţi cu toţii de cioburi colorate, aruncând mărgăritarele porcilor, nu se mai poate spune că e multă. Atunci era multă, acum e covârşitoare.

Părintele Burducea

2008-02-09T21:43:00.002+02:00

Bunica mea, Dumnezeu s-o ierte, avea o vorbă atunci când se referea la cineva duplicitar. Zicea că e "ca părintele Burducea, când cu steaua, când cu crucea!" La început, mic fiind şi naiv, credeam că părintele respectiv umbla cu Steaua de Crăciun. Abia când am crescut mi-a picat fisa.
Acu', dacă acest părinte o fi existat sau nu în realitate, n-am de unde şti, cu toate că la şcoală ni s-a spus că orice legendă are şi un sâmbure de adevăr. Nici dacă steaua aia era cea evreiască, cu şase colţuri sau cea roşie, comunistă, n-am aflat. Am constatat doar că astfel de specimene fac umbră pământului de când e lumea şi vor mai face până la sfârşitul ei. Dar şi ăsta este deja un truism şi, deci, n-ar trebui să mă tulbure prea tare.
Partea naşpa este atunci când aceşti Burduci se apucă să slujească cele sfinte, pentru că, "nehotărâţi" cum sunt, nu se vor mulţumi doar cu atât, ci vor sluji şi lui Mamona şi celor asemenea lui. Încercând să mulţumească doi stăpâni, “sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui” astfel că, nimic nu vor face cu temeinicie şi oricum ar da-o, nimic nu le va reuşi, nici măcar în parte, decât doar nedeplinătatea. Cam asta am observat eu citind un interviu cu un ierarh ortodox de peste Prut . Se străduia Prea Sfinţitul să împace cele de neîmpăcat cu o osârdie pe care doar incoerenţa şi confuzia ideilor şi limbajului o mai depăşeau. Nu-l cunosc pe respectivul ierarh, nici nu am auzit prea multe despre dânsul, însă imaginea pe care mi-a creat-o a fost nu aceea a unui înţelept şi vrednic slujitor, demn de treapta preoţească înaltă în care se afla, ci a unui slujbas năduşit şi neiscusit, care, după ce a încurcat borcanele, se căzneşte din răsputeri, dar fără succes, să iasă basma curată în faţa celor ce-i arată că a greşit.
Să-mi fie iertat că un mucos ca mine, în loc de a-mi vedea bârna din ochiul meu mă apuc, împotriva oricărei smerenii, să critic un ierarh ortodox. Departe de mine gândul de a mă socoti cu ceva deasupra Prea Sfinţiei Sale, Doamne fereşte! Mă întristează, însă, faptul că un om chemat să păstorească turma Domnului şi să fie ca o făclie veşnic aprinsă pentru călăuzirea credincioşilor pe calea dreptei credinţe face astfel de afirmaţii ca cele din interviul respectiv, demne doar de activiştii şi cozile de topor din regimul comunist. Dar să nu uit că în Basarabia încă este la putere un partid comunist şi că preşedintele este un simpatizant al lui Lenin, cum reiese şi din articol. Aşa că, o fi având Prea Sfinţitul motivele sale de a naviga în două luntre deodată. Numai să nu le scufunde pe amândouă. De una din ele n-ar fi mare pagubă, însă cealaltă este madular al Bisericii lui Hristos.

Care creştinism?

2008-02-03T21:37:00.002+02:00

Majoritatea sectarilor, atunci când sunt întrebaţi de ce “biserică” aparţin, ocolesc un răspuns tranşant afirmând cu un zâmbet abia schiţat şi uşor superior că sunt “creştini”. Toate bune şi frumoase, însă ce nu ştiu ei (sau poate doar se prefac) este că de multă vreme Creştinismul nu mai este acea Cale a mântuirii arătată nouă de Hristos şi propovăduită de Apostoli şi de Sfinţii Părinţi. Azi, prin Creştinism înţelegem acea sumă de credinţe, căi spirituale şi norme morale care au la bază învăţăturile Mântuitorului, schimonosite însă în fel şi chip de o sumedenie de teologi, iniţiaţi şi trimişi ai unui dumnezeu străin.
“Creştine” se pretind o multitudine de organizaţii şi grupuri de interese din toate zonele de activitate, dar care, prin ideile pe care le propagă şi activităţile pe care le susţin numai creştine nu sunt. Un exemplu simplu ar fi acele partide politice ce au în titulatură vocabula “creştin”. Faptul că, prin definiţie, scopul oricărui partid politic într-un stat este accederea la putere şi că această putere se obţine mai puţin pe căi politice şi mai degrabă politicianiste şi machiavelice, sau dacă ne gândim la comparaţia populară dintre politică şi cea mai veche meserie din lume, vedem imediat zona în care se plasează acel partid, departe de tot ce ar fi trebuit sa fie legătura sa cu normele creştine.
“Creştine” sunt şi ecumenismul şi toate forurile care îl coordoneaza şi îl propagă, precum “creştini” se prezintă a fi şi toţi acei militanţi, politicieni, jurnalişti sau chiar oameni ai Bisericii, care cu meşteşug şi miere în glas vorbesc tuturor celor mai puţin avizaţi şi credulilor despre bisericile surori, unitatea credinţei şi necesitatea înfăptuirii ei, despre toleranţă şi împăcare, despre nevoia de modernizare şi aliniere la normele contemporane. Norme care “în treacăt” fie spus, nu au nimic de-a face cu Creştinismul.
“Creştini”, din pacate, sunt şi cei mai multi fraţi ai noştri ce se declară ortodocşi, dar care au legatură cu Biserica din an în Paşte, după vorba românească. Oameni de bine, dar creştini de conjunctura, ortodocşi în remisie, masă de manevră a propovăduitorilor ereziei ereziilor, cu credinţa diluată şi confuză şi tocmai de aceea grabnici aplecători de ureche atunci când li se servesc vorbe frumoase şi idealuri înălţătoare, în spirit ecumenist şi modernist.
Şi atunci, dacă aproape tot ce înseamnă azi creştin şi Creştinism este distorsionat, atrofiat până la dispariţie, cu ce rămânem? Raspunsul nu poate fi decât unul: Ortodoxia! S-o păstrăm deci, cu credinţă tare!

Adăugire:
Ce am încercat eu să scot în evidenţă sunt capcanele "creştinismului" aşa cum e el înţeles de o foarte mare parte a celor ce fiinţează în acest spaţiu cultural, social şi istoric şi care pot aduce multă vătămare dacă nu sunt cunoscute sau măcar conştientizate. Am întâlnit multă lume care, atunci când vine vorba de Biserică, se lansează în tot felul de acuze, care denotă o profundă necunoaştere. Aproape toţi amestecă fără discernamânt şi cu naivitate cruciadele, Inchiziţia, corupţia clerului, discriminarea femeilor, arderile pe rug, anacronismul şi altele asemenea ca reprezentând, în concepţia lor, trăsăturile Bisericii şi ale Creştinismului. Dar nu şi-au pus niciodată întrebarea "care biserică?" Din lipsa unei minime culturi religioase majoritatea consideră că diferenţa majoră dintre catolici şi ortodocşi este felul în care îşi fac semnul crucii, de la stânga la dreapta sau invers. Astfel că, unirea mult trâmbiţată de exponenţii ecumenismului e privită ca un fapt pozitiv şi aşteptată cu multă nerăbdare şi entuziasm, pentru că trebuie să trecem, nu-i aşa, peste toate diferenţele astea fără nici un fel de importanţă, ţinute doar de popi.
N-aş vrea, deci, să se înţeleaga din ce am scris că nu e bine să ne numim creştini, ci că trebuie să avem grijă ce înţeleg prin acest cuvânt cei ce şi-l asumă. Au ei acel fior mărturisitor şi apărător al credinţei drepte, creştin-ortodoxe, faţă de care nu trebuie făcut nici un compromis, după învăţăturile sfinţilor şi mucenicilor? Sau sunt doar arame sunătoare?

2008-01-26T21:34:00.003+02:00

“Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa , voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3,20)

Într-una din zilele din urmă, o pană de internet m-a determinat să folosesc computerul unui adolescent. Calculatorul era pornit şi de pe ecran mă privea plictisit şi ciufulit, cu pieptul bărbăteşte dezgolit, dar fardat şi efeminat, un personaj de prin eclectica lume a rock-ului, incontestabil o vedetă. Totodată, din difuzoare răzbatea o muzică zgomotoasă din aceeaşi tabără cu cel de pe ecran, însă la un volum acceptabil. Am crezut că se va termina curând, dar, he-he, n-a fost chiar aşa. Dacă la început n-am avut nici o problemă, după puţin timp situaţia s-a schimbat şi am simţit nevoia să reduc volumul. Câteva minute a fost parcă iar ok, apoi din nou vacarmul a reapărut. Zgomotele s-au transformat la un moment dat în urlete, apoi în nişte gemete ritmate. A urmat un “blues” dureros, pentru recuperare, după care gălăgia s-a pornit cu un avânt şi mai mare. Strigau bieţii oameni de ziceai că îi strânge cineva cu o menghină de parţile sensibile, altfel nu se justificau acele ţipete, cele mai multe de o frecvenţă destul de înaltă. “Concertul” a continuat în aceeaşi notă tot timpul pe care l-am petrecut la calculator, şi chiar şi la plecare muzica încă mai avea mult până la sfârşit, după cum am putut observa din lista interminabilă afişată în fereastra winamp-ului.
Pentru a nu părea ipocrit în faţa celor ce mă cunosc trebuie sa precizez că odată, cu mulţi ani în urmă, cam vreo 20, eram şi eu aproximativ la fel cu adolescentul de care aminteam. Pletos, rebel, implicat în ce se putea atunci şi “descuiat”. Ascultam rock de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa, eram basist într-o trupă şi purtam haine scandaloase pentru vremurile acelea. Petreceam mult timp împreună cu prietenii mei, legaţi de o sumă de preocupari şi interese comune, prima dintre ele fiind muzica, fireşte. Practicam o disidenţă ascunsă, discutam multă filosofie naivă şi incongruentă şi ne întrebam ce e de făcut. Dezavuam religia, mai ales pe cea creştină, dar ne făuream totuşi dumnezei închipuiţi şi limitaţi la puterile noastre de înţelegere. Veneram occidentul şi, din lipsa unor repere morale autentice, ne raportam la modele adoptate dinafară, în special din sfera muzicii rock sau a mişcării “Flower power”. Tânjeam dupa libertate, dar o înţelegeam mai degrabă ca libertinaj. Toată atitudinea mea şi a lor era expresia mai mult sau mai puţin făţişă a unui strigat de revolta, înăbuşit şi reprimat, în faţa frustrărilor unei tinereţi încătuşate şi fără orizonturi.
Vremea a trecut, însă nu vreau să analizez acum ce anume m-a determinat să mă schimb şi să nu mai fiu cum eram. Prin evocările mele am vrut doar să fac un portret robot al rockerului de atunci, descriere care este încă valabilă şi va mai fi, probabil, multă vreme. Un rocker, în general, are o conştiinţă mai sensibilă şi, într-o societate ca cea de azi, excesiv materialistă şi concurenţială, lipsa de sens îi apare mult mai pregnant, iar absenţa reperelor solide îl pot purta spre o criză de identitate sau inadaptare. Doreşte să compenseze şi să fie altfel, dar felul în care ajunge la acest lucru este prin imitaţie. Iar faptul că imită denotă o bază instabilă şi nefundată, pentru că operează cu noţiuni împrumutate ce nu le stăpâneşte pe deplin, nefiind specifice eului său. Şi tocmai de aceea periculoase. Induce în eroare afişând un aer de siguranţă, nonconformist şi protestatar, o coajă de fapt, fără corespondenţă cu interiorul măcinat de confuzie şi nonsens. Poate că este mai conştient decât alţii că totul este deşertaciune şi vânare de vânt şi tocmai de aceea recurge la o viaţă fără profunzime, dar plină de extreme. În definitiv, este un suflet chinuit ce a rătăcit drumul şi care caută cu disperare un adăpost. Adăpost pe care îl gaseşte în spatele zidului zgomotos, impenetrabil, delirant şi halucinant al muzicii rock.
Oare cum va mai auzi el, ascuns după acest zid de piatră, la timpul potrivit, chemarea lui Hristos, cum va mai reuşi să distingă prin vuietul tobelor şi al chitarelor şi prin uraganul nemilos al decibelilor glasul discret şi duios al Domnului? Întrebarea aceasta m-a urmărit în tot restul zilei respective.

Toleranţă versus îngăduinţă

2008-01-13T20:43:00.001+02:00

Trebuie să spun că prima dată am aflat că aceşti doi termeni, aparent sinonimi, pot fi puşi în antiteză ascultând o conferinţă cu Dan Puric. Ulterior, un frate de la “Război întru Cuvânt” mi-a scris că ar fi auzit-o mai demult la pictorul Sorin Dumitrescu. Nu cred, însă, că are vreo importanţă paternitatea acestei distincţii, ea având, desigur, rădăcini în învăţătura lui Hristos şi a sfinţilor şi părinţilor Bisericii. În conferinţa de care aminteam, actorul, analizând de pe poziţii ortodoxe ideologia corectitudinii politice şi toleranţa pe care aceasta o propovăduieşte cam faţă de orice sau oricine îşi atribuie un statut de minoritate şi exprimându-şi îngrijorarea cu privire la grabnica expansiune a ei în toate mediile sociale şi politice, precum şi, subtil, în mentalitatea omului de rând, secularizat şi dezduhovnicit, preocupat mai degrabă de asigurarea confortului şi a liniştii proprii decât de neliniştile metafizice şi, deci, mai puţin perspicace în a sesiza capcanele şi pericolele ce o însoţesc, a spus aproximativ: “În Ortodoxie nu există toleranţă, ci îngăduinţă”. Bine-nţeles, referirea nu avea ca obiect minorităţile rasiale sau etnice, ci avea ca centru de interes acele minorităţi fals create şi definite de societatea modernă, grav decăzută din punct de vedere axiologic.
Afirmaţia lui m-a făcut mai atent şi mi-a pus în mişcare căteva rotiţe ale gândirii. Mi-am dat astfel seama că marele adevăr aflat în spatele acestor spuse rezidă în felul în care Ortodoxia priveşte viaţa şi relaţiile dintre oameni, îngăduinţa fiind, în primul rând, un apanaj al dragostei lui Dumnezeu faţă de noi şi a fiecăruia faţă de semenul său în virtutea poruncii Mântuitorului de a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Îl iubesc cu adevărat pe cel de lângă mine doar dacă am şi înţelegere şi îngăduinţă atunci când greşeşte sau când este în neputinţe şi patimi, aşa cum şi faţă de mine sunt îngăduitor şi grabnic găsesc scuze şi justificări pentru a mă îndreptăţi în toate căderile şi păcatele ce le săvârşesc. Îngăduinţa se însoţeşte adeseori cu mila creştină şi este mâna întinsă aproapelui, până la o vreme, pentru a-l ajuta să se ridice din groapa păcatului, a-l responsabiliza şi a-i trezi conştiinţa, un catalizator spre lepădarea poverii de pe umerii lui si depăşirii cauzelor care i-au suit-o acolo. Cel ce îngăduie se face, într-un fel, împreună pătimitor celui căzut, spre uşurarea lui pe drumul de îndreptare.

În opoziţie, toleranţa, aşa cum este astăzi înţeleasă şi promovată, apare impersonală, rece, se poate tâlcui şi ca nepăsare şi asimila cu indiferenţa. În sprijinul ei nu este invocată nicicând dragostea faţă de semeni, ci eliberarea de convenţiile morale şi sociale considerate depăşite, proprii unor epoci revolute. Este expresia inversării valorilor şi a nihilismului, a relativizării şi a unui soi de individualism “miserupist” ce se cuibăreşte încet-încet în conştiinţa omului contemporan. Spre deosebire de îngăduinţă, a cărei finalitate este ridicarea din păcat, neavând, deci, un caracter perpetuu, ea sfârşindu-se atunci când îşi atinge ţelul sau când cel asupra căruia se răsfrânge stăruie cu bună ştiinţă în păcat sau refuză să se îndrepte, toleranţa nu are un scop pedagogic, nu este o “învăţătura de minte” pentru cel tolerat, el rămânând şi pe mai departe circumscris minorităţii sale fără mustrări de conştiinţă, fără război interior. Atât cel tolerat, cât şi cel ce tolerează îşi asumă ca atare şi deopotrivă fatalitatea care i-a adus în aceste posturi, nefiind capabili de a întrevedea o ieşire, închizându-se astfel fiecare în propriul său cerc vicios cu mulţumire de sine. Simbioza creştină ca lucrare dimpreună spre mântuire, specifică îngăduinţei, este înlocuită de o realitate nivelatoare, părtaşă la păcat.

2008-01-03T20:40:00.002+02:00

Un articol excelent al Fundaţiei Sfinţii Martiri Brâncoveni, apărut anul trecut, referitor la situaţia actuală a educaţiei din şcolile româneşti şi la un posibil drum de urmat în viitor. Articolul este totodată şi un document programatic al Fundaţiei, ca justificare a nevoii tot mai acute de alternativă la învăţământul de stat, secularizat şi secularizant.

Educaţia creştină în zilele noastre

... răul nu poate fi îndreptat din lume din pricină că nici un om nu are grijă de copii, nimeni nu le vorbeşte despre feciorie, nimeni nu le spune despre curăţia trupească şi sufletească, nimeni nu-i învaţă să dispreţuiască averile şi măririle, nimeni nu le vorbeşte despre poruncile vestite în Scripturi. Sfântul Ioan Gură de Aur

Pentru creştinii interesaţi de viaţa lor duhovnicească apare cu intensitate întrebarea: în ce măsură mai putem valorifica în zilele noastre moştenirea creştină lăsată de înaintaşi? Cum putem contribui la propovăduirea învăţăturii creştine, dar mai ales, la răspândirea acelui "mod de a fi" care defineşte pe creştinul ortodox practicant, în condiţiile în care trăim într-o societate agresiv secularizantă, sau lesne sedusă de o "spiritualitate" neo-păgână de tip "New Age"? Această luptă împotriva Ortodoxiei, dusă de societatea modernă descreştinată, prin mijloace viclene dar eficiente, afectează cu precădere copiii şi tinerii. Care părinte creştin nu a constatat cu amărăciune că propriul copil, sub influenţa celor învăţate şi experimentate la şcoală, capătă atitudini şi credinţe care se opun învăţăturii creştine şi îl îndepărtează de Mântuitorul Hristos? Este limpede deci că acest "război nevăzut" se duce mai ales în planul educaţiei, tocmai datorită caracterului formativ al acesteia.
Orice creştin ortodox care-şi asumă valorile în care crede are şi datoria mărturisirii credinţei sale şi este responsabil pentru modul în care răspândeşte aceste valori în jurul său. Pornind de la aceste constatări şi animaţi de dorinţa de a face ceva, un grup de creştini ortodocşi ne-am constituit într-o fundaţie, Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni, formă necesară derulării unor proiecte educaţionale, care să contracareze, pe cât este cu putinţă, fenomenul descreştinării în rândul tinerilor şi mai ales al copiilor.
Cine priveşte cu atenţie ce s-a întâmplat cu învăţământul în ultimii ani, vede tabloul unei continue descompuneri. Se vorbeşte mult despre lipsa banilor, despre salarizarea batjocoritoare a profesorilor, despre degradarea spaţiilor şcolare. O componentă a crizei este însă şi demografia negativă din ce în ce mai accentuată de după '89, care a ajuns să exercite o presiune mare asupra locurilor de muncă ale profesorilor.
Ceea ce este însă evident pentru loată lumea o reprezintă degradarea calităţii învăţământului. Nu numai că nu se mai face educaţie în şcolile româneşti, dar nici din punct de vedere al instrucţiei nu stăm mai bine, dovada fiind generaţiile de seimi-analfabeţi cu diplomă de bacalaureat produşi după '89.
În momentul de faţă, învăţământul românesc pare a nu avea nici o finalitate. Scopul său este nebulos, supus mai curând unor imperative politice şi sociale ale momentului şi nu mai are deloc în vedere liniile de forţă ale învăţământului tradiţional românesc. În perioada de normalitate de dinainte de apariţia comunismului în România, în învăţământul mediu acestea erau reprezentate, pe de o parte, de solidele cunoştinţe de cultură clasică, iar pe de altă parte de componenta spirituală şi morală creştină.
Rezultatul urmărit era construirea unui caracter puternic, accentul se punea în primul rând pe aspectul formativ.
Odată cu reforma comunistă a învăţământului s-a produs o fractură brutală cu trecutul, locul creştinismului în şcoli fiind luat de marxism-leninism, iar modelul uman de referinţă pentru elevi a fost ilustrat de eroul stahanovist al muncii socialiste.
Falimentul generalizat al comunismului a antrenat şi prăbuşirea idealul găunos al formării omului materialist multilateral dezvoltat, dar din păcate, în locul rămas gol a fost aşezată fantoma inconsistentă a omului "de consum". Noul ideal uman răspunde cel mai bine profilului cerut de piaţa societăţilor trans-naţionale.
Abandonând valorile ferme ale societăţilor tradiţionale, învăţământul modern pare să promoveze o abordare mai curând pragmatică, care să ofere absolvenţilor o cât mai fructuoasă "integrare pe piaţa muncii". Această sintagmă, "de piaţă", revine obsesiv în toate strategiile urmărite de forurile care dirijează învăţământul românesc. Din păcate, şi în această privinţă rezultatul obţinut este sub orice aşteptări, dar în orice caz am depăşit planul european la căpşunari!
O strategie anticreştină
Problema fundamentală a învăţământului românesc este însă absenţa idealului uman creştin. Lăsaţi în voia unui individualism pragmatic, inspirat parcă direct din penibilul "american way of life", tineretul român se exilează de bunăvoie pe meleagurile occidentale, unde crede că se împuşcă uşor dolarul. Educat în spiritul unui egocentrism cinic, elevul ajunge un bun cetăţean al satului global, adică al acelui loc în care oamenii sunt "uniţi" prin idealul lipsei oricărui ideal, unde fiecare îşi poate urmări în linişte bunăstarea proprie.
Învăţământul românesc nu poate oferi însă soluţii pentru o problemă pe care nu o conştientizează sau de care se fereşte a o lua în discuţie. Cauza acestei orbiri voluntare este agresivitatea curentului globalist anticreştin, care a reuşit, prin cele mai aberante motivaţii, să-l alunge pe Hristos dintr-o bună parte a lumii, şi în special din învăţământul occidental modern. Sub pretextul separării religiei de statul laic, principiu aplicat cu străşnicie, se practică o descreştinare feroce a tuturor structurilor educaţionale de stat occidentale, care ajunge până la măsuri de tip orwelian, ca interzicerea oricăror simboluri creştine în şcoli.
Scopul acestor măsuri este acela de a-i educa pe copii în spiritul unei noi "morale", atee, a bunului plac ridicat la rangul de principiu. Ei sunt astfel lipsiţi de temelia metafizică solidă moralei creştine, care caută să întărească pe om prin exerciţiul înfrânării de la rău, prin convingerea că o viaţă sobră, pusă în slujba comunităţii oferă satisfacţii spirituale infinit mai mari, cu ecouri în viaţa veşnică.
Noua morală individualistă, axată pe exercitarea precumpănitoare a drepturilor personale, face din oamenii creaţi după chipul lui Dumnezeu, fiinţe robite poftelor şi dorinţelor egoiste. Stimulate cu dibăcie de societatea de consum, acestea devin principalul instrument de manipulare a maselor, a căror energie este dirijată exclusiv spre obţinerea de satisfacţii ieftine. Rezultatul dorit va fi "minunata lume nouă" în care gloatele amorfe, lipsile de identitate, dar dominate de patimi, sunt gata pentru "raiul" pământesc care li se pregăteşte.
Prin implementarea a tot felul de programe şi proiecte dubioase, învăţământul românesc pare a se alinia acestei direcţii globaliste în care morala creştină provoacă alergie. Un exemplu de acest fel este recenta educare întru neruşinare, curvie şi alte păcate împotriva firii, denumită eufemistic "educaţie pentru sănătate", care otrăveşte copiii noştri încă de la cea mai fragedă vârstă. Aici au ocazia să înveţe "actul sexual responsabil", adică "protejat", planificarea familială sau cum să se ferească de facerea de copii şi primesc o descriere amănunţită a perversiunilor sexuale, din care unele sunt rele iar altele sunt "normale" ţin de "libertatea de alegere". La fel, deşi din ce în ce mai obosit, evoluţionismul ateu continuă să fie omniprezent în programele şcolare, fără să existe posibilitatea de a se prezenta şi punctul de vedere opus.
O palidă rezistenţă o mai opune ora de religie, din ce în ce mai izolată în marea de necredinţă triumfătoare, dar acest nesemnificativ obstacol, va fi mai mult ca sigur înlăturat în viitorul apropiat. Pe fondul unei susţinute campanii de discreditare a Ortodoxiei (care nu vrea să fie modernă, progresistă, liber-schimbistă şi pace!), eliminarea religiei din scoată (în sfârşit!) se va produce mai mult ca sigur treptat, prin tehnica paşilor mărunţi.
Un aspect mai puţin vizibil al vremurilor noastre este nu atât secularizarea (ateizarea) societăţii noastre, cât falsa spiritualitate (sau cum spun Sfinţii Părinţi - "înşelarea") promovată cu îndârjire şi la noi, conform modei europene. Cea mai importantă metodă este relativizarea Ortodoxiei ca unic drum către mântuire (ignorând imperativul Sf. Apostol Pavel: "un Domn, o credinţă, un bolez" - Efeseni 4, 5). Adevărul mântuitor al lui Hristos este înlocuit cu o sumă de "adevăruri": relative (pentru că sunt mai multe), comode (pentru că nu mai trebuie să lupţi pentru Adevăr) şi foarte avantajoase din punct de vedere politic (pentru că doreşti să te "integrezi" doar dacă îţi lipseşte tot timpul ceva, în special Adevărul).
O reacţie posibilă
În aceste condiţii, creştinului responsabil şi preocupat de viitorul sănătăţii sufleteşti a copiilor săi îi rămân puţine alternative. Educaţia făcută în particular, acasă este insuficientă, părinţii simţindu-se depăşiţi de muîte ori de complexitatea problemelor şi apare din ce în ce mai acut nevoia de structuri profesioniste private, care să rezolve coerent problema modelării creştine a caracterului copiilor noştri.
Prin mobilizarea laicatului ortodox pot fi create în oraşe centre de cultură şi educaţie în duhul Ortodoxiei, aflate sub îndrumarea unor duhovnici recunoscuţi şi mai puţin sensibili la influenţele politice ale momentului. Acestea ar putea cuprinde o librărie şi o bibliotecă de carte ortodoxă, o grădiniţă şi eventual o şcoală ortodoxă. Având personalitate juridică proprie, ele vor putea fi mai greu influenţate şi vor atârna doar de dragostea pentru Ortodoxie a iniţiatorilor.
O soluţie temeinică ar putea fi renaşterea şcolilor de tip confesional, în care instrucţia copiilor se îmbina în mod armonios cu educaţia, iar abilităţile tehnice necesare vieţii materiale se altoiesc într-un suflet curat şi luminos, care să facă cinste părinţilor şi Bisericii. În astfel de şcoli, deservite de personal creştin, copiii pot fi feriţi în perioada critică a formării lor de otrava învăţăturii ateiste, de o "educaţie sexuală" desfrânată şi de "alternativa" unei spiritualităţi antihristice.
Acesta este şi motivul pentru care Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni a demarat un proiect educaţional creştin-ortodox ce cuprinde deocamdată o grădiniţă şi o şcoală primară - Grădiniţa şi Şcoala Sfinţii Martiri Brâncoveni. Înscrierile au început deja, iar deschiderea va avea loc în toamna acestui an, odată cu începerea noului an şcolar. De asemenea, filiala din Suceava a fundaţiei noastre a deschis în prezent o grădiniţă.
Intenţia noastră pe termen lung este de a înfiinţa un colegiu naţional Sfinţii Martiri Brâncoveni, care să cuprindă toate nivelurile de învăţământ preuniversitar, de la grădiniţă până la liceu inclusiv, şi de a răspândi cât mai mult acest model de educaţie, prin şcoli creştin-ortodoxe, dacă este cu putinţă la nivelul întregii ţări.

2008-01-02T20:15:00.004+02:00

Navigând pe un forum am dat azi de o ştire mai veche, de prin aprilie, de care însă nu ştiam, referitoare la faptul că 12 preoţi ortodocşi din Rusia ar fi cerut arhiereilor eliminarea din textele liturgice a pasajelor cu caracter antisemit.
Măi să fie, mi-am zis! Chiar 12? Ce coincidenţă simbolică! Oare ce seminţii ale lui Iuda or reprezenta ei? Şi la ce şcoli teologice s-or fi şcolit? Şi în virtutea căror presiuni or fi luat hotărârea de a întreprinde un astfel de demers?
Semnalul de alarmă tras de teologul Danion Vasile faţă de cenzurarea Prohodului n-a fost doar o reacţie panicardă. Iată ca lupta se ascute şi acţiunile concertate asupra Creştinismului, în general, şi împotriva Ortodoxiei, în special, se înmulţesc. După "revelarea" chipului "real" al lui Hristos prin metode criminalistice, rugăciunea Papei la Zidul Plângerii, "descoperirea" epocală (dar jalnic regizată) a osemintelor lui Iisus şi a familiei Lui, acum a venit şi "autosesizarea" unor slujitori ai Bisericii cum că Aceasta ar fi exagerat în ultimii 2000 de ani cu culpabilizarea iudeilor faţă de răstignirea Mântuitorului. Realităţile lumii moderne cer (nu-i aşa?) o corectitudine politica ce trebuie să elimine orice formă de discriminare faţă de absolut orice. Chiar şi faţă de minciună. Poate şi cuvântul ăsta ar trebui eliminat şi înlocuit cu un eufemism pentru a nu jigni prea pe faţă pe tatăl minciunii, care, de fapt, nu minte şi nu încearcă cu disperare să întoarcă cu susul în jos lucrarea lui Dumnezeu, ci doar recurge la dreptul lui de liberă exprimare.
Tristă nu e ştirea în sine sau faptele, reale sau nu, ale acelor (aşa-zişi)preoţi, căci lucrurile astea au fost proorocite chiar de Mântuitorul Însuşi şi de Apostoli şi trebuie să se întâmple mai devreme sau mai târziu şi chiar m-ar mira un eşec al demersului lor. Pentru creştinii familiarizaţi cu astfel de probleme sunt triste şi jalnice acest soi de găselniţe prin care Satana şi uneltele sale iudeo-masonice încearcă să frângă credinţa şi care denotă o lipsă de imaginaţie crasă.
Dar ce te faci atunci când oamenii secularizaţi susţin astfel de acţiuni cu buna-credinţă şi credulitatea parşiv şi tenace educate de purtătorii de grijă aflaţi în slujba Înşelătorului? Adormiţi spiritual şi pregătiţi temeinic doar pe tărâmul patimilor trupeşti ei vor accepta cu seninătate şi cvasi-indiferenţă tot ce li se va prezenta sub forma corectitudinii politice.
Va urma oare revizuirea Scripturilor?

Parintii Bisericii despre erezii şi ecumenism

2008-01-01T20:07:00.003+02:00

Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu (+ 107): „Cel ce grăieşte înafara celor poruncite de Dumnezeu, chiar dacă este vrednic de încredere, chiar dacă posteşte, chiar dacă se nevoieşte, chiar dacă prooroceşte, chiar dacă şi minuni face, să-ţi fie ţie ca un lup îmbrăcat în piele de oaie care strică şi nimiceşte oile"

Sfantul Meletie Mărturisitorul: „Să nu ascultaţi nici de monahi, nici de preoţi când vă sfătuiesc cele rele. Dar, ce zic eu, monahi şi preoţi ? Nici episcopilor să nu vă supuneţi când vă sfătuiesc să faceţi, să ziceţi şi să cugetaţi cele ce nu sunt de folos sufletului vostru."

Sfântul Maxim Mărturisitorul: „A tăinui cuvântul adevărului înseamnă a te lepăda de el. Bine este să trăim în pace cu toţii, dar numai cu aceia care cugetă aceleaşi despre buna credinţă ortodoxă. Şi este mai bine să ne războim, atunci când pacea lucrează conglăsuirea către rău..."

Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă vezi evlavia suferind undeva, să nu preţuieşti înţelegerea mai mult decât adevărul, ci să înduri vitejeşte chiar până la moarte… să nu trădezi nicicând adevărul.” „să nu primeşti nici o învăţătură greşită sub pretextul dragostei.”

Sf. Efrem Sirul: "Vai acelora care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeieştile Scripturi! Vai de cei câţi murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii!"

Pr. Dumitru Stăniloae: "Eu nu sunt pentru ecumenism! A avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit panerezia timpurilor noastre"

Pr. Gheorge Calciu Dumitreasa: "Eu sunt împotriva ecumenismului! O socot cea mai mare erezie a secolului nostru"

Pr. Arsenie Papacioc: "Sunt împotrivă! Pe viaţă şi pe moarte împotrivă! Ce ecumenism?"

Pr. Adrian Făgeţeanu: "Ecumenismul este o erezie, erezia secolului XX"

Pr. Ilie Cleopa: "Noi ortodocşii suntem puţini dar suntem Biserica întreagă. Nouă nu ne lipseşte nimic! Noi n-avem ce împrumuta de la protestanţi dar nici de la catolici!"

Pr. Iustin Pârvu: "Ecumenismul nu e născut din părerile bisericilor, ci din gândirea proprie a unor pastori ce nu au nimic profund creştin şi religios în ei, ci doar o viaţă politică"

Pr. Arsenie Boca: "Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor! Căderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apuslui. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă"

Cuv. Paisie Aghioritul: "Cu durere în suflet mărturisesc că, dintre toţi filounioniştii (ecumeniştii) pe care i-am cunoscut, nu am văzut pe nici unul să aibă nu miez, dar nici măcar coajă duhovnicească. Cu toate acestea, ştiu să vorbească despre dragoste şi unire, deşi ei înşişi nu sunt uniţi cu Dumnezeu, fiindcă nu L-au iubit."

Tot de pe forum

2007-12-31T20:02:00.003+02:00

Ecumenismul înseamnă negarea martirilor şi a majorităţii sfinţilor Bisericii. Ce se poate spune de palma data de Sfantul Nicolae lui Arie? În virtutea ecumenismului ar fi trebuit să-i primim şi pe el, Arie, şi pe cei care erau adepţii lui, că de, trăirea contează. Biserica este una pentru ca în ea e adevarul deplin, care e Hristos, adevăr dogmatizat de Sinoadele ecumenice şi de Sfinţii Părinţi. În Crez se spune "Întru Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească (sau Apostolică) Biserică" Asta înseamnă că pleacă de la Hristos şi trece prin Apostoli şi Sfinţii Părinţi. S-a desfiinţat asta cumva, nu mai e valabil articolul ăsta din Crez? Dacă nu, atunci ce biserici sunt acelea care neagă Sfânta Tradiţie şi Părinţii? Sau care adaugă noi învăţături fără a avea girul sobornicesc? Credinţa trebuie să fie obiectivă. Părinţii spun că un creştin adevărat trebuie să dea dovadă de "trezvie", adică de minte trează, discernământ şi responsabilitate. Trăirile interioare autentice sunt doar în Duh şi Adevăr. În Biserică nu prea, dar ce zic eu nu prea, nu e loc deloc de sentimentalisme ieftine şi pietism. Relativizarea credinţei ("şi ăia au dreptate, poate şi ăilalţi, dar ăia ce, zic rău?") a fost condamnată ferm chiar de Capul Bisericii, Hristos: "Cine nu e cu Mine e împotriva mea" "Cine nu adună cu Mine, risipeşte". Şi chiar asta se urmăreşte prin ecumenism, o relativizare şi risipire a credinţei, o relaxare religioasă după duhul lumesc de astăzi, pentru girarea păcatului. Aşa apar femei preot, biserici pentru homosexuali şi pedofili şi alte nelegiuiri.

Una este iubirea frăţească, alta este dreapta credinţă. În virtutea iubirii ar putea fi un dialog, sau mai degrabă o chemare înapoi a fiului risipitor. Canoanele interzic nu numai împreună rugăciunea cu ereticii şi statul cu ei la masă, dar chiar şi citirea cărţilor lor. Eu încă nu am auzit ca BO recunoaşte apostolicitatea cultelor netradiţionale ( în sens de rupte de Sf. Tradiţie). Şi dacă ar fi să fie aşa, atunci e sminteală mare în Biserică. Ce apostolicitate au cultele protestante şi neoprotestante, de la ce apostoli se revendică ele şi prin care tradiţie? Ce apostol le-o fi spus lor că nu este Sfânta Treime, că nu există preoţi, Sfinte Taine şi altele? Sf. Ap. Pavel a spus "Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!" E adevarat că sunt cedări din ce în ce mai făţişe şi necanonice, şi pentru asta vom da socoteala cu toţii la Judecată, atât cei ce le-au săvârşit cât şi noi care am tăcut, lăsând să strige pietrele în locul nostru.

Exista doua înţelegeri ale acestui termen, ecumenism. Unul, condamnabil, care consideră ecumenismul o amestecare a religiilor şi credinţelor din care să rezulte în final o aşa zisă religie universală, socială şi relaxată. Altul care consideră ecumenismul un mijloc de a arăta adevărata Cale celor rătăciţi, prin dialog şi întâlniri frăţeşti, fără compromisuri şi abateri de la dreapta credinţă. Pericolul vine din acea primă variantă a ecumenismului, care are cei mai mulţi aderenţi în zilele noastre şi care caută printr-o diversitate de mijloace, mai mult sau mai puţin făţişe, să facă din credinţă o "tabula rasa", în spiritul modernist şi post-modernist. Împotriva acestei rătăciri diavoleşti se cuvine să luptăm. Acum, ce să zic? Duhul lumesc ne face să acceptăm orice credinţă, fără a o considera erezie. Faptul că unii nu îi consideră pe catolici eretici e problema lor. Eu, în schimb, nu vorbesc de la mine, nu susţin păreri personale, pentru că în materie de credinţă e chiar falimentar un asemenea demers. Nu spun eu, ci Biserica, prin Sfinţii Părinţi şi prin canoane, spune că "filioque" este erezie. "Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă" este formula apostolică (Fapte, cap.15) ce însoţeşte orice hotărâre luată în sinoade. Iar Crezul, fără filioque, este dat de un Sinod ecumenic şi tot un Sinod ecumenic ar fi avut dreptul să-l modifice, dacă era necesar.

Ortodocşii nu susţin că numai ei se mântuiesc. Poţi fi ortodox şi să nu te mântuieşti. Mântuirea numai Dumnezeu ştie cui o dă. Iar cei numiţi eretici sunt eretici nu din vina lor, în cea mai mare parte, ci pentru că s-au născut în acel spaţiu. De aceea e nevoie de un dialog şi nu pentru netezirea diferenţelor. Şi Biserica este deschisă la dialog. Dumnezeu a vorbit mereu cu oamenii şi le-a arătat calea dreaptă. Şi Sfinţii Părinţi, pornind de la Apostoli au comunicat cu lumea. În Ortodoxie nu prea exista toleranţă, ci mai degrabă îngăduinţă, după cum spunea Dan Puric citând din Părinţi. Iar îngăduinţa faţă de ecumenism este, aşa cum am mai spus, în virtutea iubirii creştine de aproapele, pentru aducerea lui din rătăcire. Alt fel de îngăduinţă sau "toleranţă" este o eroare. Pentru prevenirea acestei erori şi înlăturarea posibilităţii de a mai apărea este lupta.
Intr-o lucrare recentă editată şi la noi în 2004 se spune: "Sfinţii, fiind conştienţi de comuniunea lor cu Dumnezeu, încercau, prin dialog, să transmită experienţa adevărului pe care o trăiau. Pentru ei adevărul nu era un obiect de cercetare. Nu-l căutau, nu-l negociau, ci îl ofereau. Dacă dialogul nu îi ducea pe eterodocşi la lepădarea rătăcirii lor şi la primirea credinţei ortodoxe, nu-l mai continuau." "Dialogurile ecumeniste contemporane diferă radical de cele ale Sfinţilor, pentru că se desfăşoara pe baza principiilor Bisericii extinse şi a minimalismului dogmatic. De aceea ele sunt neortodoxe şi neroditoare. Iar drept dovadă sunt cei aproape o sută de ani în care s-au ţinut dialoguri, dar care nu au oferit nimic important pentru unirea lumii creştine. Ci, dimpotrivă, au reuşit să-i dezbine pe ortodocşi." Ceea ce se întâmplă şi la noi în lupta surdă între aşa zişii "traditionalişti" şi "ecumenişti" cum nefericit i-a numit presa.

Din postările mele de pe un forum

2007-12-30T19:55:00.002+02:00

Păcătoşi suntem de când ne naştem. "Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit, şi în păcate m-a născut maica mea" se spune în Psalmul 50. Şi multe din cele enumerate de mulţi ca fiind apanaje ale libertăţii (pofta, tipa mişto, plictiseala) arată circumscrierea lor patimilor firii, ceea ce este de fapt o lipsă a libertăţii. Creştinul este chemat să lupte cu astea pentru că îl limitează. Tocmai aici e partea grea, pe care cei fără voinţă încearcă să o justifice în fel şi chip. Justificările neputinţelor nu ne fac să le depăşim ci, din contră, să ne complacem în ele mai departe şi chiar să ne scufundăm în ele şi mai mult ("Că de, oameni suntem!"). Şi atunci care este sporirea noastră duhovnicească, dacă nu putem să ne lepădăm de patimi, măcar de alea mai uşoare? Răul este rău chiar dacă noi încercăm să-l aducem după măsura noastră păcătoasa, să-l cosmetizăm şi să zicem că e bine.
E greu cu înţelegerea mai adâncă a lucrurilor. Majoritatea văd doar coaja şi ceea ce apare prin presă sau la tv şi emit judecăţi de valoare. Şi mai e şi lipsa dorinţei de a se angaja pe acest drum, pentru că ei nu văd în Creştinism şi în credinţă decât o suma de interdicţii la adresa a ceea ce le e mai "drag" lor: poftele trupului. Această oprelişte a satisfacerii poftelor duce cel mai adesea la departarea de credinţă şi la inventarea a nenumarate justificări, cum am amintit mai sus şi cum se văd cu duiumul şi la tot pasul. Într-un fel e normal, la tineret tocmai asta dă pe deasupra, pofta de viaţă. Lucrul ăsta nu e rău în sine, dar trebuie o educare a valorilor şi în această direcţie, din timp, pentru că altfel repede ajunge să se denatureze în trufia vieţii şi atunci e foarte greu să mai faci ceva.

Iar aspectul sordid pe care unii şi-l închipuie că ar însoţi o slujbă la biserică e doar în imaginaţia lor. Se vede că nu prea calcă pe acolo şi au impresia că în biserică e ca în noaptea de Înviere, când aşa zişii creştini dau năvală să ia Lumină şi apoi la fel pleacă acasă, să petreacă şi să se destrăbăleze la adăpostul Luminii Sfinte . Eu merg de mulţi ani la slujbe şi nu am decât a mă bucura de asta. Iar dacă mă duc acolo, mă duc pentru slujbă şi să mă rog, aşa că nu prea am timp să mă uit în jur. Hristos nu s-a uitat la faţa oamenilor, ci i-a luat pe toţi aşa cum erau, bogaţi, saraci, sănătoşi, bolnavi, proşti, deştepţi, spălaţi, nespălaţi. Toţi au în ei chipul lui Dumnezeu, depreciat, ce e drept, şi pentru ei a murit pe cruce, pentru îndreptarea acestui chip, pentru restaurarea lui.

...

2007-12-25T18:36:00.000+02:00

19 decembrie

2007-12-19T22:31:00.004+02:00

Myrdal iubito,
Ştiu că te-am neglijat în ultima vreme şi am stat departe de tine, dar mai ştiu că ştii să ierţi. Şi, pentru că sărbătoarea Crăciunului este aproape, uite un fragment găsit pe blog-ul unui bun prieten în ale Ortodoxiei, Gigel Chiazna:

"Oare de ce simt oamenii nevoia să aprindă beculeţe multicolore în luna decembrie? Ce îi mână, ce ii îndeamnă să facă pe copiii, pentru că numai nişte copii s-ar putea bucura de un copac îmbrăcat în lumini. Dar nu este doar prefacere, nu cred că doar de dragul copiilor oamenii îmbracă pomii în lumini în luna decembrie, aşa cum nu doar de dragul copiilor sparg supermarketurile şi trag chefuri "fără număr" în această perioadă. Mai degrabă, manifestarea lor cred că se datorează faptului că ei intră în "spiritul iernii", un "spirit" destul de ciudat şi de neanalizat, dar îndrăgit de toţi şi aproape idolatrizat, pentru că oare ce ne-am face dacă nu ar fi Decembrie cu ale ei "sărbători" şi "cadouri"?
Nu vreau să intru prea adânc în analizarea acestui "spirit" pe care personal îl văd rod al unui alt spirit caracteristic lumii moderne, unul "nihilist" care îi îndeamnă pe oameni să caute pâine în gunoaie, apă în canalizare şi lumină în beciuri. Vreau să mă întorc puţin la lumină, la o comparaţie între lumina duhovnicească adevărată şi lumina "de ocazie" emoţională sau mai bine zis lumina pe care o doresc şi caută să o "instaleze" oamenii în această perioadă, ca şi cum ai putea aprinde la comandă bucuria şi fericirea pe data de 1 Decembrie - cu tot fastul care se cuvine - ca să o opreşti mai apoi discret şi rapid după 1 Ianuarie, pentru a o pune într-un colţ ascuns până la anul viitor. Am o mare îndoială că în lumina beculeţelor din cel mai mare brad din Europa "ridicat" anul acesta la Bucureşti - ca şi din orice alt brad sau vitrină "de crăciun" - mai exista măcar o scânteie din steaua care a răsărit acum peste 2000 de ani la Bethleem. Dacă o astfel de scânteie ar mai exista, luminile din ochii bătrânilor şi orfanilor părăsiţi prin azile sau prin alte părţi ar fi aprinse tot timpul anului. Pentru că lumină din acea stea nu se poate stinge, ea curge de la om la om, de la suflet la suflet, şi acolo unde se aprinde arde cu putere mare, doar dacă nu o stingem noi cu beculeţele multicolore ale instalaţiilor "de Crăciun" chinezeşti. "

Un text găsit într-un sertar

2007-09-01T22:03:00.007+03:00

Ce au visat?

A fost odată un decembrie când speranţa noastră a încolţit din pământul îngheţat în care coborau spre odihnă veşnică trupurile a sute de tineri. Pentru o clipă, fluturi naivi şi inconştienţi, ne-am avântat spre lumină, dar vai, ne-am ars aripile! Şi acum ne zbatem undeva, în umbra unor mâini păgâne, neştiind dacă ea, speranţa, ne-ar mai putea măcar ajunge.
Marasmul a devenit un cuvânt la modă. Existenţa işi poartă, ca unică avere, zdrenţele ce abia de mai reuşesc să-i acopere goliciunea şi mizeria, şi nu mai ai timp să priveşti, sau priveşti cu ochi inexpresivi şi indiferenţi, cum marionete umane sunt manevrate spre ţeluri obscure de sfori mai mult sau mai puţin vizibile, cum corupţia şi minciuna deschid culoare şi spaţii de acţiune din ce în ce mai largi ambiţiilor personale şi neruşinării, cum ura pătrunde societatea tot mai adânc, asemeni unui puroi, învrăjbind oameni care până mai ieri erau prieteni. Vulgaritatea patriotardă însămânţează în rândul mulţimilor uşor impresionabile idei aşa zis “ înălţătoare şi nobile” izvorăte din conştiinţe murdare şi găunoase. Căutăm revanşa fără a ţine seama că dacă ne răzbunăm pe istorie, istoria se va răzbuna pe noi. Nevoile de tot felul şi sărăcia îşi arată colţii şi ne abat privirile de la copiii care cerşesc dezbrăcaţi în mijlocul străzii şi care nu au de unde afla că Soarele a fost creat să strălucească la fel pentru toţi.
Privind în jur nu-ţi vine să crezi că au existat nişte zile de decembrie când libertatea stropită cu sange ne-a unit pentru o clipă într-o unică şi mare iubire, dăruită nouă de cei ce ne-au iubit cel mai mult şi care au oprit cu piepturile lor gloanţele pornite din beznă. Cine ar fi crezut în acele zile că va veni o vreme când se vor ridica iar glasuri predicatoare nostalgice ale “măreţelor înfăptuiri”, că libertatea îşi va pierde atât de devreme strălucirea făcându-i pe unii să regrete negura vieţii din spatele “cortinei”, fără orizonturi, dar sigură.
Razele de lumină care ne ating sunt încă slabe şi speranţele ca ceaţa să se împrăştie curând sunt minime. Oare asta au visat eroii din decembrie?

Cluj, 9 decembrie 1992

A fost odată...

2007-08-30T21:26:00.010+03:00

Urăsc partizanatul !
Urăsc patima !
Urăsc tiparele !
Urăsc prejudecăţile !
Urăsc “morala sănătoasă” !
Îmi repugnă viaţa bonomă, plată, onorabilă, în halat şi papuci de casă.
Iubesc libertatea !
Iubesc dreptul de a alege orice cale, fie ea chiar scandalizantă. Scandalizate nu pot fi decât minţile mărginite, lipsite de imaginaţie, care nu văd viaţa decât prin satisfacerea nevoilor de fiecare zi. Dacă aceste persoane au asigurat traiul pentru ziua de mâine şi pentru viitorul mai mult sau mai puţin apropiat, dacă liniştea căminului conjugal este instalată, viaţa este frumoasă, totul este O.K. În astfel de persoane pasiunile şi antipatiile găsesc cele mai fertile terenuri pentru a se instala, sensurile existenţei decad şi se orientează spre activităţi meschine cum sunt setea de înavuţire sau fricţiuni interindividuale care ating cote de căpătâi. Astfel de oameni devin extrem de periculoşi în cazul în care ajung să se infiltreze în sfere de conducere, în activităţi politice şi legiuitoare, lipsa lor de imaginaţie şi intransigenţa mentalităţii lor retrograde fiind adesea izvorâtoare de focare de conflict. Nu-i de mirare că pe aceşti oameni se sprijină mişcările naţionaliste şi cercurile destabilizatoare, bonomia acestora, aura de cetăţeni onorabili, precum şi tehnica oratorică, prin ideile “înălţătoare şi nobile” pe care le transmite făcându-i să devină figuri de mare popularitate, cu priză în rândul maselor, prin excelenţă uşor impresionabile şi lipsite de spirit critic şi analitic, gata oricând să dea crezare politicianismului de colţ de stradă.
Aspectul acesta al vieţii îl resping, cu toate că mă lovesc de el la tot pasul. Şi mă gândesc, privind în jur, ce ar putea schimba ceea ce se întâmplă peste tot, care ar fi modalităţile de descătuşare a minţilor a milioane de semeni ce se complac în platitudine şi anost, ce mecanism anume ar putea fi declanşat pentru a-i face să înţeleagă odată pentru totdeauna că Pământul nu trebuie să fie o planeta a frontierelor, ci una a inimii.

Cluj, 29 decembrie 1991

20 august

2007-08-20T21:13:00.002+03:00

Myrdal, iubito,
Care este scopul creaţiei, mă intrebi? Sfântul Grigorie de Nyssa zicea: “… Trebuia ca lumina să nu rămână nevăzută, slava să nu rămână fără martor, bunătatea să nu fie fără o alta persoană care să se bucure de ea şi celelalte daruri câte sa văd în jurul firii dumnezeieşti să nu rămână fără efect nefiind cineva care să se împărtăşească şi să se bucure de ele." Biserica ortodoxă crede că Dumnezeu a făcut lumea din iubire şi ca un dar pentru om.
Evoluţie? Priveşte felul în care o pasăre işi face cuibul. De câtă pricepere şi gingăşie dă dovadă o fiinţă atât de mică, cum ştie să-şi ţeasă casa din crengi şi fire de iarbă fără să o fi învăţat nimeni. Iată o floare! Toată ştiinţa omului de s-ar strânge şi nu va putea crea vreodată o aşa minune. Surâsul unui copil... Să fie toate astea rezultatul evoluţiei unei materii oarbe supuse unor legi stricte şi repetitive sau mâna unui Creator plin de sensibilitate şi dragoste ? Eu, unul, înclin spre a doua variantă. Şi dacă ne mor copiii de foame sau boli, dacă oamenii se ucid între ei orbiţi de ură Dumezeu e de vină?

17 august

2007-08-17T20:22:00.003+03:00

Am urmărit în seara asta, pe canalul Mezzo, un film cu şi despre pianistul Michel Petrucciani. Mai mult ca orice, m-a impresionat o secvenţă în care, aflându-se pe o strada din New York, era privit de câteva persoane din spatele unui gard înalt de plasă de sârmă care înconjura un fel de teren de sport sau de joacă, strânse acolo probabil de agitaţia stârnită de echipa de filmare. Atitudinea şi poziţiile acestora, oarecum hilare, unii ţinându-se cu mainile de gard, alţii parcă lăsându-se să atârne de plasa respectiva, toţi privind în aceeaşi direcţie, cu mai mult sau mai puţin interes, spre stârpitura de om care era celebrul pianist (suferind de o gravă afecţiune osoasă era diform şi nu măsura mai mult de un metru înălţime), mi-au imaginat o grotescă scenă de grădină zoologică în care cei sănătoşi erau exponatele, iar ciudata silueta rotunjită din faţă lor, sprijinita în cârje, cu ochi exoftalmici şi cu picioare strambe, era fiinţa inteligentă care le domina şi stăpânea.

Din frumuseţile de nedescris ale Ortodoxiei

2007-07-08T22:18:00.002+03:00

Sfântul Siluan Athonitul:
Inima mea s-a îndrăgostit de Tine, Doamne, şi de aceea tânjesc după Tine şi Te caut cu lacrimi. Tu ai împodobit cerul cu stele, văzduhul cu nori, pământul cu mări, râuri şi grădini înverzite în care cântă păsări, dar sufletul meu s-a îndrăgostit de Tine şi nu mai vrea să privească această lume, cu toată frumuseţea ei. Pe Tine singur te doreşte sufletul meu, Doamne. Privirea Ta liniştită şi blândă eu nu o pot uita şi Te rog cu lacrimi: “Vino şi Te sălăşluieşte întru mine şi curăţeşte-mă de toată întinăciunea. Tu vezi din înălţimea sfintei Tale slave cum tânjeşte sufletul meu după Tine; nu mă lăsa pe mine, robul Tău; auzi-mă când strig Ţie ca Proorocul David: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta.

2007-07-07T22:16:00.002+03:00

Sfăntul Teofan Zavoratul:
Acesta este chipul oamenilor care trăiesc liniştiţi din avutul lor. În jurul lor, lucrurile s-au rănduit nu prea rău; ei s-au obişnuit cu această rânduială; nu au nici un gând, nici trebuinţă s-o schimbe, ori s-o înlocuiască şi se tem să facă vreun pas nou. Simţind totuşi că dacă va veni poruncă de sus, frica de Dumnezeu şi conştiinţa îi vor sili să lepede cele vechi şi să primească cele noi, ei fug din rasputeri de astfel de prilejuri, aşa încât, luând ca îndreptăţire neştiinţa, să poată vieţui liniştiţi cu vechile lor obiceiuri. Aşa sunt cei care se tem să citească Evanghelia şi cărţile Sfinţilor Părinţi, precum şi să poarte convorbiri duhovniceşti, de frică să nu-şi zgândăre conştiinţa, care dacă se va trezi, va începe să-i silească a lepăda unele şi a primi altele”.

Cele 7 păcate capitale în viziunea Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia

2007-06-11T22:04:00.001+03:00

1. Prostia
2. Recursul la scuze: nu ştiu, n-am ştiut
3. Fanatismul
4. Invidia
5. Trufia neroadă
6. Turnătoria
7. Răutatea gratuită
Mai adaugă unul Parintele: dragoste cu sila.

2007-06-10T22:01:00.001+03:00

Filmul Ostrov: o filă de Pateric în imagini, o icoană în mişcare.

10 iunie

2007-06-10T20:20:00.002+03:00

Myrdal, iubito!
Îmi spuneai azi că am momente cand sunt „sclipitor” (te contrazici, chiar tu ai afirmat - prieteneşte, recunosc - de nenumărate ori în ultimul timp că sunt prost) şi că te supără faptul că nu am curaj să ies în faţă, să mă afirm, că nu dau doi bani pe părerile mele şi că socot că nu are nimeni nevoie de ele. Care sunt, de fapt, aceste pareri ? În cele mai multe cazuri nu fac decât să repet, neconvingător, unele rostiri spuse de altii, mult mai învăţaţi şi mai cultivaţi decăt mine şi pe care le-am adoptat şi eu ca lucruri pe care să-mi sprijin mersul meu prin lume. De aici provin şi confuzia, amestecarea, superficialitatea, contradicţia argumentărilor mele, tocmai pentru că nu sunt susţinute de o baza reală, de un fond de cunoştinţe solid şi de o gândire sistematică şi exersată, capabilă să emită judecaţi pornind de la premise. Sunt încă departe de a formula ceva nou, care să mă definească şi să mă scoată din mulţime, şi Dumnezeu ştie dacă voi reuşi vreodată aşa ceva. Lacunele mele cognitive sunt mult prea evidente şi nu ştiu sigur dacă mai pot recupera mare lucru la vârsta asta. Ar trebui să încep o re-culturalizare (nu cred că acel „re” din faţa are vreun rost, totuşi îl las acolo), dar cred că timpul este cam înaintat pentru lecturi elementare, exerciţii de logică deductivă, de asemenea elementare şi alte lucruri pe care ar fi trebuit să le fac acum 20 de ani. Mă uit la mine şi văd rezultatul literaturii SF şi a muzicii rock. Ani buni de-a rândul în asta a constat singura mea legatură cu cultura şi consideram că sunt „tare” şi nonconformist. A trecut vremea, am renunţat şi la SF şi la rock, nu mai sunt un rebel (nici nu m-a caracterizat această atitudine, o „practicam” doar ca pe un fel de protest faţă de prostia şi înregimentarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate care trebuia să creeze „omul nou”, un fel de dobitoc fără trăiri şi cu nevoile satisfăcute raţionalizat, pe cartelă) pentru că nu am mai simţit nevoia să fiu, atunci când „stimulii” au dispărut. Dar nici nu am evoluat în vreun fel, ci am stătut în acea mediocritate pe care o acuzam atunci la alţii dar pe care la mine n-o sesizam, rămânând, poate, doar un tip bun la suflet şi bine intenţionat. Şi, din păcate, doar atât. Dar vom mai discuta şi voi mai scrie pe tema asta.