31 decembrie 2007

Tot de pe forum

Ecumenismul înseamnă negarea martirilor şi a majorităţii sfinţilor Bisericii. Ce se poate spune de palma data de Sfantul Nicolae lui Arie? În virtutea ecumenismului ar fi trebuit să-i primim şi pe el, Arie, şi pe cei care erau adepţii lui, că de, trăirea contează. Biserica este una pentru ca în ea e adevarul deplin, care e Hristos, adevăr dogmatizat de Sinoadele ecumenice şi de Sfinţii Părinţi. În Crez se spune "Întru Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească (sau Apostolică) Biserică" Asta înseamnă că pleacă de la Hristos şi trece prin Apostoli şi Sfinţii Părinţi. S-a desfiinţat asta cumva, nu mai e valabil articolul ăsta din Crez? Dacă nu, atunci ce biserici sunt acelea care neagă Sfânta Tradiţie şi Părinţii? Sau care adaugă noi învăţături fără a avea girul sobornicesc? Credinţa trebuie să fie obiectivă. Părinţii spun că un creştin adevărat trebuie să dea dovadă de "trezvie", adică de minte trează, discernământ şi responsabilitate. Trăirile interioare autentice sunt doar în Duh şi Adevăr. În Biserică nu prea, dar ce zic eu nu prea, nu e loc deloc de sentimentalisme ieftine şi pietism. Relativizarea credinţei ("şi ăia au dreptate, poate şi ăilalţi, dar ăia ce, zic rău?") a fost condamnată ferm chiar de Capul Bisericii, Hristos: "Cine nu e cu Mine e împotriva mea" "Cine nu adună cu Mine, risipeşte". Şi chiar asta se urmăreşte prin ecumenism, o relativizare şi risipire a credinţei, o relaxare religioasă după duhul lumesc de astăzi, pentru girarea păcatului. Aşa apar femei preot, biserici pentru homosexuali şi pedofili şi alte nelegiuiri.

Una este iubirea frăţească, alta este dreapta credinţă. În virtutea iubirii ar putea fi un dialog, sau mai degrabă o chemare înapoi a fiului risipitor. Canoanele interzic nu numai împreună rugăciunea cu ereticii şi statul cu ei la masă, dar chiar şi citirea cărţilor lor. Eu încă nu am auzit ca BO recunoaşte apostolicitatea cultelor netradiţionale ( în sens de rupte de Sf. Tradiţie). Şi dacă ar fi să fie aşa, atunci e sminteală mare în Biserică. Ce apostolicitate au cultele protestante şi neoprotestante, de la ce apostoli se revendică ele şi prin care tradiţie? Ce apostol le-o fi spus lor că nu este Sfânta Treime, că nu există preoţi, Sfinte Taine şi altele? Sf. Ap. Pavel a spus "Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!" E adevarat că sunt cedări din ce în ce mai făţişe şi necanonice, şi pentru asta vom da socoteala cu toţii la Judecată, atât cei ce le-au săvârşit cât şi noi care am tăcut, lăsând să strige pietrele în locul nostru.

Exista doua înţelegeri ale acestui termen, ecumenism. Unul, condamnabil, care consideră ecumenismul o amestecare a religiilor şi credinţelor din care să rezulte în final o aşa zisă religie universală, socială şi relaxată. Altul care consideră ecumenismul un mijloc de a arăta adevărata Cale celor rătăciţi, prin dialog şi întâlniri frăţeşti, fără compromisuri şi abateri de la dreapta credinţă. Pericolul vine din acea primă variantă a ecumenismului, care are cei mai mulţi aderenţi în zilele noastre şi care caută printr-o diversitate de mijloace, mai mult sau mai puţin făţişe, să facă din credinţă o "tabula rasa", în spiritul modernist şi post-modernist. Împotriva acestei rătăciri diavoleşti se cuvine să luptăm. Acum, ce să zic? Duhul lumesc ne face să acceptăm orice credinţă, fără a o considera erezie. Faptul că unii nu îi consideră pe catolici eretici e problema lor. Eu, în schimb, nu vorbesc de la mine, nu susţin păreri personale, pentru că în materie de credinţă e chiar falimentar un asemenea demers. Nu spun eu, ci Biserica, prin Sfinţii Părinţi şi prin canoane, spune că "filioque" este erezie. "Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă" este formula apostolică (Fapte, cap.15) ce însoţeşte orice hotărâre luată în sinoade. Iar Crezul, fără filioque, este dat de un Sinod ecumenic şi tot un Sinod ecumenic ar fi avut dreptul să-l modifice, dacă era necesar.

Ortodocşii nu susţin că numai ei se mântuiesc. Poţi fi ortodox şi să nu te mântuieşti. Mântuirea numai Dumnezeu ştie cui o dă. Iar cei numiţi eretici sunt eretici nu din vina lor, în cea mai mare parte, ci pentru că s-au născut în acel spaţiu. De aceea e nevoie de un dialog şi nu pentru netezirea diferenţelor. Şi Biserica este deschisă la dialog. Dumnezeu a vorbit mereu cu oamenii şi le-a arătat calea dreaptă. Şi Sfinţii Părinţi, pornind de la Apostoli au comunicat cu lumea. În Ortodoxie nu prea exista toleranţă, ci mai degrabă îngăduinţă, după cum spunea Dan Puric citând din Părinţi. Iar îngăduinţa faţă de ecumenism este, aşa cum am mai spus, în virtutea iubirii creştine de aproapele, pentru aducerea lui din rătăcire. Alt fel de îngăduinţă sau "toleranţă" este o eroare. Pentru prevenirea acestei erori şi înlăturarea posibilităţii de a mai apărea este lupta.
Intr-o lucrare recentă editată şi la noi în 2004 se spune: "Sfinţii, fiind conştienţi de comuniunea lor cu Dumnezeu, încercau, prin dialog, să transmită experienţa adevărului pe care o trăiau. Pentru ei adevărul nu era un obiect de cercetare. Nu-l căutau, nu-l negociau, ci îl ofereau. Dacă dialogul nu îi ducea pe eterodocşi la lepădarea rătăcirii lor şi la primirea credinţei ortodoxe, nu-l mai continuau." "Dialogurile ecumeniste contemporane diferă radical de cele ale Sfinţilor, pentru că se desfăşoara pe baza principiilor Bisericii extinse şi a minimalismului dogmatic. De aceea ele sunt neortodoxe şi neroditoare. Iar drept dovadă sunt cei aproape o sută de ani în care s-au ţinut dialoguri, dar care nu au oferit nimic important pentru unirea lumii creştine. Ci, dimpotrivă, au reuşit să-i dezbine pe ortodocşi." Ceea ce se întâmplă şi la noi în lupta surdă între aşa zişii "traditionalişti" şi "ecumenişti" cum nefericit i-a numit presa.

30 decembrie 2007

Din postările mele de pe un forum

Păcătoşi suntem de când ne naştem. "Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit, şi în păcate m-a născut maica mea" se spune în Psalmul 50. Şi multe din cele enumerate de mulţi ca fiind apanaje ale libertăţii (pofta, tipa mişto, plictiseala) arată circumscrierea lor patimilor firii, ceea ce este de fapt o lipsă a libertăţii. Creştinul este chemat să lupte cu astea pentru că îl limitează. Tocmai aici e partea grea, pe care cei fără voinţă încearcă să o justifice în fel şi chip. Justificările neputinţelor nu ne fac să le depăşim ci, din contră, să ne complacem în ele mai departe şi chiar să ne scufundăm în ele şi mai mult ("Că de, oameni suntem!"). Şi atunci care este sporirea noastră duhovnicească, dacă nu putem să ne lepădăm de patimi, măcar de alea mai uşoare? Răul este rău chiar dacă noi încercăm să-l aducem după măsura noastră păcătoasa, să-l cosmetizăm şi să zicem că e bine.
E greu cu înţelegerea mai adâncă a lucrurilor. Majoritatea văd doar coaja şi ceea ce apare prin presă sau la tv şi emit judecăţi de valoare. Şi mai e şi lipsa dorinţei de a se angaja pe acest drum, pentru că ei nu văd în Creştinism şi în credinţă decât o suma de interdicţii la adresa a ceea ce le e mai "drag" lor: poftele trupului. Această oprelişte a satisfacerii poftelor duce cel mai adesea la departarea de credinţă şi la inventarea a nenumarate justificări, cum am amintit mai sus şi cum se văd cu duiumul şi la tot pasul. Într-un fel e normal, la tineret tocmai asta dă pe deasupra, pofta de viaţă. Lucrul ăsta nu e rău în sine, dar trebuie o educare a valorilor şi în această direcţie, din timp, pentru că altfel repede ajunge să se denatureze în trufia vieţii şi atunci e foarte greu să mai faci ceva.


Iar aspectul sordid pe care unii şi-l închipuie că ar însoţi o slujbă la biserică e doar în imaginaţia lor. Se vede că nu prea calcă pe acolo şi au impresia că în biserică e ca în noaptea de Înviere, când aşa zişii creştini dau năvală să ia Lumină şi apoi la fel pleacă acasă, să petreacă şi să se destrăbăleze la adăpostul Luminii Sfinte . Eu merg de mulţi ani la slujbe şi nu am decât a mă bucura de asta. Iar dacă mă duc acolo, mă duc pentru slujbă şi să mă rog, aşa că nu prea am timp să mă uit în jur. Hristos nu s-a uitat la faţa oamenilor, ci i-a luat pe toţi aşa cum erau, bogaţi, saraci, sănătoşi, bolnavi, proşti, deştepţi, spălaţi, nespălaţi. Toţi au în ei chipul lui Dumnezeu, depreciat, ce e drept, şi pentru ei a murit pe cruce, pentru îndreptarea acestui chip, pentru restaurarea lui.

25 decembrie 2007

...


19 decembrie 2007

19 decembrie

Myrdal iubito,
Ştiu că te-am neglijat în ultima vreme şi am stat departe de tine, dar mai ştiu că ştii să ierţi. Şi, pentru că sărbătoarea Crăciunului este aproape, uite un fragment găsit pe blog-ul unui bun prieten în ale Ortodoxiei, Gigel Chiazna:

"Oare de ce simt oamenii nevoia să aprindă beculeţe multicolore în luna decembrie? Ce îi mână, ce ii îndeamnă să facă pe copiii, pentru că numai nişte copii s-ar putea bucura de un copac îmbrăcat în lumini. Dar nu este doar prefacere, nu cred că doar de dragul copiilor oamenii îmbracă pomii în lumini în luna decembrie, aşa cum nu doar de dragul copiilor sparg supermarketurile şi trag chefuri "fără număr" în această perioadă. Mai degrabă, manifestarea lor cred că se datorează faptului că ei intră în "spiritul iernii", un "spirit" destul de ciudat şi de neanalizat, dar îndrăgit de toţi şi aproape idolatrizat, pentru că oare ce ne-am face dacă nu ar fi Decembrie cu ale ei "sărbători" şi "cadouri"?
Nu vreau să intru prea adânc în analizarea acestui "spirit" pe care personal îl văd rod al unui alt spirit caracteristic lumii moderne, unul "nihilist" care îi îndeamnă pe oameni să caute pâine în gunoaie, apă în canalizare şi lumină în beciuri. Vreau să mă întorc puţin la lumină, la o comparaţie între lumina duhovnicească adevărată şi lumina "de ocazie" emoţională sau mai bine zis lumina pe care o doresc şi caută să o "instaleze" oamenii în această perioadă, ca şi cum ai putea aprinde la comandă bucuria şi fericirea pe data de 1 Decembrie - cu tot fastul care se cuvine - ca să o opreşti mai apoi discret şi rapid după 1 Ianuarie, pentru a o pune într-un colţ ascuns până la anul viitor. Am o mare îndoială că în lumina beculeţelor din cel mai mare brad din Europa "ridicat" anul acesta la Bucureşti - ca şi din orice alt brad sau vitrină "de crăciun" - mai exista măcar o scânteie din steaua care a răsărit acum peste 2000 de ani la Bethleem. Dacă o astfel de scânteie ar mai exista, luminile din ochii bătrânilor şi orfanilor părăsiţi prin azile sau prin alte părţi ar fi aprinse tot timpul anului. Pentru că lumină din acea stea nu se poate stinge, ea curge de la om la om, de la suflet la suflet, şi acolo unde se aprinde arde cu putere mare, doar dacă nu o stingem noi cu beculeţele multicolore ale instalaţiilor "de Crăciun" chinezeşti. "