25 decembrie 2008

După părerea mea, cele mai frumoase cuvinte de Crăciun nu sunt nici urările, nici colindele, ci cele ale Troparului Naşterii Domnului, această nestemată a Ortodoxiei:

Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei. Că întru dânsa, cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se inchine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.

Postez şi eu un răspuns al dlui. Ovidiu Hurduzeu apărut pe blogul lui Răzvan Codrescu, răspuns venit ca reacţie la freventele acuze de legionarism aruncate, ignorant sau tendenţios, asupra celor ce au tăria de a-şi afirma credinţa ortodoxă şi patriotismul.

Despre "legionari"

Eticheta "legionar", aşa cum este folosită ea de elitele politic corecte, aparţine "economiei imaginarului". În spaţiul cultural românesc de astăzi, "legionarul" nu are nici un raport cu personajul istoric, este o entitate virtuală, echivalentul "rasistului", "fascistului", "anti-semitului", "homofobului", "bigotului", "xenofobului", "extremistu-lui" (am uitat ceva?) - termeni prin care noua stângă şi pseudodreapta îi acuză pe cei care se pronunţă împotriva globalizării şi apără valorile tradiţionale, pe toţi cei care pun pe primul plan ţara, neamul şi religia lor. În SUA, astfel de "epitete" li se aplică "patrioţilor", celor care susţin conceptul de "America first"; ei sunt în primul rând conservatorii tradiţionali (aceşti ADEVĂRAŢI conservatori americani se opun aventurilor imperiale în care au fost atrase SUA de către neoconservatorii din jurul preşedintelui). Iată că nici măcar în domeniul invectivelor "elitele" noastre nu sunt originale. (Când România se va umple de pakistanezi – şi acele vremuri nu sunt departe – veţi observa cum eticheta "legionar" va fi înlocuită cu cea de "rasist".) În prezent, "legionarul" circulă în România în chip de strigoi, un fel de incarnare supremă a răului. Cu cât este menţionat mai mult, cu atât "legionarul" este de negăsit. Cred că "legionarul" este un fel de "star negativ". În "star-sistemul" de astăzi persoana reală dispare sub personajul "televizual" care circulă în chip de "corp simbolic", de semn golit de conţinut. Dacă "star"-ul incarnează Binele – şi postmodernitatea nu acceptă decât pozitivitatea absolută –, "legionarul" (rasistul, homofobul etc.) întrupează Răul, un fel de diavol al lumii secularizate. Astăzi toată lumea râvneşte la statut de star şi se fereşte "ca de dracul" de "legionar", fiindcă nimeni nu vrea să fie legitimat ca un "incarnator" al Răului. Cred că datoria celor care înţeleg fenomenele contemporaneităţii este să iasă în spaţiul public, să demonteze fără teamă strategiile şi mecanismele de sorginte stângistă, de "diabolizare" a criticilor status quo-ului. Aş propune chiar nişte conferinţe sau mese rotunde pe această temă. Nu mai trebuie să stăm în defensivă, ci să ieşim la atac prin argumente solide...


Ovidiu Hurduzeu

Myrdal iubito,
Mult mă întristez văzând pe aproapele meu cum se iroseşte în goana după palpabil, înspăimântat de neînţelegere. Cum aş putea oare să-i ating inima şi să mă apropii de sufletul lui opac? Cum să pot sparge acea barieră nevăzută dătătoare de handicap spiritual care îl opreşte de la căutarea mai adâncă a celor de sub soare şi îl ţine captiv într-o lume a formelor fără fond, ca pe Saul inainte de drumul Damascului? Frica de implacabil îl macină şi îl îndepărtează în aşa măsură că nu mai e capabil nici măcar de un cuvânt, doar unul, izvorât din adâncurile înţelepciunii. Îl văd cum se dizolvă în neantul plăcerilor şi poftelor, paralizat de frică şi de rânjetul morţii, convins fiind că realitatea prezentă este ultima posibilă, şi nu pot face nimic pentru el. Se aruncă cu voluptate în oceanul patimilor, sperând (o, ce cuvânt înşelător!) ca de aici să-i vină o izbăvire spre care nu are nici umbră de nădejde şi eu stau şi-l privesc, pentru că n-am cuvânt bun pe care el să îl audă şi să-l priceapă.
Astfel, drama pe care el o trăieşte devine şi drama mea şi poate şi o parte a luptei mele, căci din iubire pentru el ar trebui să-mi vină această tristeţe de care aminteam la început. Şi atunci mă întreb dacă am dragoste sau sunt doar aramă sunătoare si chimval răsunator?

Iubiri...

            Mihaela avea vreo 3 ani, iar eu cam 5 şi ne jucam “de-a mama şi de-a tata”. Cum eu însă nu aveam tată, părinţii mei fiind divorţaţi, nu prea ştiam ce trebuie să fac, astfel că eram mai tot timpul certat. La un moment dat s-a mutat la bloc şi de atunci n-am mai văzut-o niciodată.

            Prin clasa întîi sau a doua a urmat Alina, o fetiţă brunetă, cu părul uşor cîrlionţat şi ochii negri şi mereu zîmbitori, pe care am aflat-o în Titan, unde locuia unchiul meu. Jucam “faţa” şi alergam prin tot cartierul ascunzîndu-ne după blocuri şi betoane. Uneori mă lua de mînă, trăgîndu-mă după ea în locurile mai ferite, unde credeam noi că nu ne vede nimeni şi acolo am simţit, pentru prima oară acel fior ciudat şi cu neputinţă de explicat la vremea de atunci, ce mă îmbia să rămînem ascunşi cît mai mult timp posibil. După o vreme, unchiul meu a divorţat şi s-a mutat, aşa că nici eu nu am mai avut drumuri pe acolo. Alina a rămas doar în amintirea mea, pentru că de atunci nu am mai vazut-o niciodată.

            Tot cam pe atunci a fost şi Raluca, colega de bancă din clasa a doua. Zvăpaiată şi băieţoasă, mereu cu gura pînă la urechi, prefera de multe ori să-şi prelungească drumul spre casă cu un ocol de vreo două staţii de autobuz, în amonte, pentru a mă conduce pînă în poartă. Iar eu, în nădejdea că va mai repeta excursia şi în ziua următoare, îi căram cavalereşte ghiozdanul în spate, aşezat peste al meu. În anul următor s-a mutat la altă şcoală şi de atunci n-am mai vazut-o niciodată.

            Spre sfîrşitul clasei a patra şi toată clasa a cincea am trăit prima mare dragoste a vieţii mele. O chema Alice , stătea în prima bancă şi avea caiete totdeauna îmbrăcate îngrijit în hîrtie albă, lucioasă şi cusute estetic cu aţă roşie pe margini. Mă uitam la ea pe furiş şi îmi băteam zi de zi capul pentru a găsi o metodă prin care s-o impresionez iremediabil. Deoarece nu se inventase încă schimbul de sandvişuri, singura care mi-a trecut prin cap a fost aceea a bileţelului. Pe care i l-am strecurat în penar cu mînă tremurîndă, într-un act de suprem curaj şi pe care mi l-a rupt în faţă, umilindu-mă cu zămbetul pe buze, în prezenţa altor colegi. Întîmplarea m-a cam descurajat, aşa că m-am retras în lumea viselor. Culmea bărbăţiei la vîrsta aceea era să ai bicicletă Pegas cu şa lungă, “tunată” cu tot felul de beculeţe şi brizbrizuri colorate. Eu nu aveam, dar visam să am. Şi visam că sîmbăta seara, cînd ieşeam de la cor, o luam pe bicicletă şi o plimbam în văzul tuturor, dispărînd apoi din peisaj, împreună, lăsîndu-i pe toţi să moară de ciudă. Am aflat apoi că Alice avea prieten şi nu unul orişicare. Radu era cu un an mai mare, într-a şasea, avea gaşcă si fuma. Pentru că nu doar eu eram îndrăgostit de ea, ci şi majoritatea băieţilor din clasă, am alcătuit atunci o monstruoasă coaliţie în vederea aplicării unei bine-meritate corecţii corporale prietenului şi găştii lui. Diferenţei de vîrstă îi opuneam surpriza unei ambuscade şi echipamentul de protecţie care cuprindea cate un manual cartonat, cum nu mai există azi, băgat pe sub haine în dreptul pieptului. Totul era pus la punct, mai trebuia doar să apară ocazia. Care, din fericire, n-a apărut. Febra a trecut încet-încet şi sentimentele s-au diluat treptat sub influenţa altor stimuli. A trecut şi gimnaziul iar pe Alice n-am mai vazut-o niciodată.

            Gabi era blondă, subţirică şi foarte bună la limba engleză, cînta la cor la vocea întîi şi îi plăcea Abba. Îmi imaginam că i-ar fi stat bine în haine romantice de sfîrşit de secol XIX, în rochie lungă şi cu pălărie cu boruri largi şi nădăjduiam să mă privească măcar o dată cu ceva mai mult interes decît cel manifestat pentru stîlpul de beton de la marginea trotuarului. Alina (nu cea deja amintită mai sus) era mai înaltă decît mine şi avea o ocupaţie inutilă şi bizară pentru sistemul meu de valori de la acea dată: scria poezii. De aceea, vitejiile mele de chiulangiu prin Cişmigiu, cu care speram s-o dau gata, n-au părut s-o impresioneze, aşa că am renunţat. Nici pe ele nu le-am mai văzut vreodată după terminarea clasei a opta.

            În vara lui ’76 m-am mutat la bloc, dar de Angelica, vecina mea de palier o să povestesc poate altă dată, pentru că treaba a fost mult mai serioasă şi s-a întins în timp.

            O vară întreagă am petrecut-o cu Giulia, mai mare decăt mine cu 3 sau 4 ani, de care nu mai ştiu cum m-am împrietenit. Mi-aduc aminte doar că mergeam la multe filme şi jucam badminton în parcare. Apoi, după vreun an a terminat liceul, s-a măritat şi n-am mai văzut-o niciodată.

            Primul meu an de liceu a fost foarte anost şi neinteresant, singurul lucru bun fiind bicicleta Pegas cu şa lungă, normal, pe care am primit-o ca răsplată pentru reuşita la treapta întîi şi care şi-a arătat utilitatea în vacanţa de vară ce a urmat. Într-o seară de august, plimbîndu-mă cu un prieten, am zărit două fete, una blondă şi una brunetă, aflate şi ele pe biciclete, ca şi noi. Mie mi-a plăcut cea brunetă, Simona, de care m-am îndrăgostit la prima vedere. Din păcate ea n-a răspuns la amoarea mea şi într-una din zile, probabil din cauza insistenţelor mele, m-am lovit cu barbia (nu prea tare, ce-i drept) de un pumn al unui baiat din blocul în care locuia. Dar tot am continuat să sper. Pentru ea am inventat şi un alfabet secret, pe care îl mai ţin minte parţial şi pe care îl foloseam să-mi notez toate angoasele izvorîte din dragostea ascunsă ce mă măcina. După acea vacanţă nici pe ea n-am mai vazut-o vreodată, dar am continuat s-o iubesc toată clasa a zecea.

Va urma (poate)

“Viaţa-i viaţă, da-i şi multă nălucire-n jur!” zicea ţăranul lui Ernest Bernea. Mulţi au văzut în aceste cuvinte o formulare autohtonă a rostirii lui Evdokimov, după care “Nu noi trăim taina, taina ne trăieşte pe noi” si au tălmăcit această “nălucire” ca fiind corola de minuni a lumii ce trancende aparenţa, senzorialul, acel nepătruns ontologic acceptat cu seninătate şi naturaleţe de ţăranul mioritic, neîncrâncenat în scormonirea luciferică a ascunzişurilor ultime ale existenţei.
Nimic de zis, e foarte posibil să fie aşa. Sunt interpretări date de persoane obişnuite cu sensurile adânci ale cuvintelor. În ceea ce mă priveşte, atunci când am auzit acest citat, mi s-a înfăţişat ochilor minţii un om mult mai aproape de trăirea directă, fără ocolişuri, un român verde care nu se încurcă cu înţelesurile metafizice şi metaforice, un ţăran de la coarnele plugului sau sprijinit în coada coasei, murdar pe picioare, si care-şi trage cumva mai pe spate pălăria atunci cand dă să zică una mai şugubeaţă. În opoziţie cu viaţa ca viaţă, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu şi cum o trăia el, firesc, cu rănduiala ei ancestrală, cu suişurile şi coborâşurile ei, cu necazurile dar şi cu frumuseţea ei inefabilă, ţăranul nostru aşeza nălucirea, tradusă în limbajul modern ca iluzie şi înşelare.
Riscând să fiu acuzat de păşunism reminiscent, mărturisesc faptul că mă aflu în ceata celor ce cred că satul românesc încă mai păstrează, pe alocuri, valori ancestrale sănătoase, în ciuda vremurilor tulburi, amestecate şi aiuritoare pe care le trăim. Şi dacă acum se mai găsesc acolo astfel de fărâme, darmite în perioada interbelică, atunci când tăvălugurile ideologice încă nu alteraseră iresponsabil şi incurabil ambianţa, cu atât mai vârtos s-or fi găsit. Aşa că acel ţaran avea toată autoritatea, ca să zic aşa, să rostească acele cuvinte, căci ştia el ce ştia.
Azi însă, când nălucirea s-a întins ca un cancer în toate cele patru zări, iar oamenii, bieţii de ei, se lasă amăgiţi cu toţii de cioburi colorate, aruncând mărgăritarele porcilor, nu se mai poate spune că e multă. Atunci era multă, acum e covârşitoare.

Părintele Burducea

Bunica mea, Dumnezeu s-o ierte, avea o vorbă atunci când se referea la cineva duplicitar. Zicea că e "ca părintele Burducea, când cu steaua, când cu crucea!" La început, mic fiind şi naiv, credeam că părintele respectiv umbla cu Steaua de Crăciun. Abia când am crescut mi-a picat fisa.
Acu', dacă acest părinte o fi existat sau nu în realitate, n-am de unde şti, cu toate că la şcoală ni s-a spus că orice legendă are şi un sâmbure de adevăr. Nici dacă steaua aia era cea evreiască, cu şase colţuri sau cea roşie, comunistă, n-am aflat. Am constatat doar că astfel de specimene fac umbră pământului de când e lumea şi vor mai face până la sfârşitul ei. Dar şi ăsta este deja un truism şi, deci, n-ar trebui să mă tulbure prea tare.
Partea naşpa este atunci când aceşti Burduci se apucă să slujească cele sfinte, pentru că, "nehotărâţi" cum sunt, nu se vor mulţumi doar cu atât, ci vor sluji şi lui Mamona şi celor asemenea lui. Încercând să mulţumească doi stăpâni, “sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui” astfel că, nimic nu vor face cu temeinicie şi oricum ar da-o, nimic nu le va reuşi, nici măcar în parte, decât doar nedeplinătatea. Cam asta am observat eu citind un interviu cu un ierarh ortodox de peste Prut . Se străduia Prea Sfinţitul să împace cele de neîmpăcat cu o osârdie pe care doar incoerenţa şi confuzia ideilor şi limbajului o mai depăşeau. Nu-l cunosc pe respectivul ierarh, nici nu am auzit prea multe despre dânsul, însă imaginea pe care mi-a creat-o a fost nu aceea a unui înţelept şi vrednic slujitor, demn de treapta preoţească înaltă în care se afla, ci a unui slujbas năduşit şi neiscusit, care, după ce a încurcat borcanele, se căzneşte din răsputeri, dar fără succes, să iasă basma curată în faţa celor ce-i arată că a greşit.
Să-mi fie iertat că un mucos ca mine, în loc de a-mi vedea bârna din ochiul meu mă apuc, împotriva oricărei smerenii, să critic un ierarh ortodox. Departe de mine gândul de a mă socoti cu ceva deasupra Prea Sfinţiei Sale, Doamne fereşte! Mă întristează, însă, faptul că un om chemat să păstorească turma Domnului şi să fie ca o făclie veşnic aprinsă pentru călăuzirea credincioşilor pe calea dreptei credinţe face astfel de afirmaţii ca cele din interviul respectiv, demne doar de activiştii şi cozile de topor din regimul comunist. Dar să nu uit că în Basarabia încă este la putere un partid comunist şi că preşedintele este un simpatizant al lui Lenin, cum reiese şi din articol. Aşa că, o fi având Prea Sfinţitul motivele sale de a naviga în două luntre deodată. Numai să nu le scufunde pe amândouă. De una din ele n-ar fi mare pagubă, însă cealaltă este madular al Bisericii lui Hristos.

Care creştinism?

Majoritatea sectarilor, atunci când sunt întrebaţi de ce “biserică” aparţin, ocolesc un răspuns tranşant afirmând cu un zâmbet abia schiţat şi uşor superior că sunt “creştini”. Toate bune şi frumoase, însă ce nu ştiu ei (sau poate doar se prefac) este că de multă vreme Creştinismul nu mai este acea Cale a mântuirii arătată nouă de Hristos şi propovăduită de Apostoli şi de Sfinţii Părinţi. Azi, prin Creştinism înţelegem acea sumă de credinţe, căi spirituale şi norme morale care au la bază învăţăturile Mântuitorului, schimonosite însă în fel şi chip de o sumedenie de teologi, iniţiaţi şi trimişi ai unui dumnezeu străin.
“Creştine” se pretind o multitudine de organizaţii şi grupuri de interese din toate zonele de activitate, dar care, prin ideile pe care le propagă şi activităţile pe care le susţin numai creştine nu sunt. Un exemplu simplu ar fi acele partide politice ce au în titulatură vocabula “creştin”. Faptul că, prin definiţie, scopul oricărui partid politic într-un stat este accederea la putere şi că această putere se obţine mai puţin pe căi politice şi mai degrabă politicianiste şi machiavelice, sau dacă ne gândim la comparaţia populară dintre politică şi cea mai veche meserie din lume, vedem imediat zona în care se plasează acel partid, departe de tot ce ar fi trebuit sa fie legătura sa cu normele creştine.
“Creştine” sunt şi ecumenismul şi toate forurile care îl coordoneaza şi îl propagă, precum “creştini” se prezintă a fi şi toţi acei militanţi, politicieni, jurnalişti sau chiar oameni ai Bisericii, care cu meşteşug şi miere în glas vorbesc tuturor celor mai puţin avizaţi şi credulilor despre bisericile surori, unitatea credinţei şi necesitatea înfăptuirii ei, despre toleranţă şi împăcare, despre nevoia de modernizare şi aliniere la normele contemporane. Norme care “în treacăt” fie spus, nu au nimic de-a face cu Creştinismul.
“Creştini”, din pacate, sunt şi cei mai multi fraţi ai noştri ce se declară ortodocşi, dar care au legatură cu Biserica din an în Paşte, după vorba românească. Oameni de bine, dar creştini de conjunctura, ortodocşi în remisie, masă de manevră a propovăduitorilor ereziei ereziilor, cu credinţa diluată şi confuză şi tocmai de aceea grabnici aplecători de ureche atunci când li se servesc vorbe frumoase şi idealuri înălţătoare, în spirit ecumenist şi modernist.
Şi atunci, dacă aproape tot ce înseamnă azi creştin şi Creştinism este distorsionat, atrofiat până la dispariţie, cu ce rămânem? Raspunsul nu poate fi decât unul: Ortodoxia! S-o păstrăm deci, cu credinţă tare!

Adăugire:
Ce am încercat eu să scot în evidenţă sunt capcanele "creştinismului" aşa cum e el înţeles de o foarte mare parte a celor ce fiinţează în acest spaţiu cultural, social şi istoric şi care pot aduce multă vătămare dacă nu sunt cunoscute sau măcar conştientizate. Am întâlnit multă lume care, atunci când vine vorba de Biserică, se lansează în tot felul de acuze, care denotă o profundă necunoaştere. Aproape toţi amestecă fără discernamânt şi cu naivitate cruciadele, Inchiziţia, corupţia clerului, discriminarea femeilor, arderile pe rug, anacronismul şi altele asemenea ca reprezentând, în concepţia lor, trăsăturile Bisericii şi ale Creştinismului. Dar nu şi-au pus niciodată întrebarea "care biserică?" Din lipsa unei minime culturi religioase majoritatea consideră că diferenţa majoră dintre catolici şi ortodocşi este felul în care îşi fac semnul crucii, de la stânga la dreapta sau invers. Astfel că, unirea mult trâmbiţată de exponenţii ecumenismului e privită ca un fapt pozitiv şi aşteptată cu multă nerăbdare şi entuziasm, pentru că trebuie să trecem, nu-i aşa, peste toate diferenţele astea fără nici un fel de importanţă, ţinute doar de popi.
N-aş vrea, deci, să se înţeleaga din ce am scris că nu e bine să ne numim creştini, ci că trebuie să avem grijă ce înţeleg prin acest cuvânt cei ce şi-l asumă. Au ei acel fior mărturisitor şi apărător al credinţei drepte, creştin-ortodoxe, faţă de care nu trebuie făcut nici un compromis, după învăţăturile sfinţilor şi mucenicilor? Sau sunt doar arame sunătoare?

“Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa , voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3,20)

Într-una din zilele din urmă, o pană de internet m-a determinat să folosesc computerul unui adolescent. Calculatorul era pornit şi de pe ecran mă privea plictisit şi ciufulit, cu pieptul bărbăteşte dezgolit, dar fardat şi efeminat, un personaj de prin eclectica lume a rock-ului, incontestabil o vedetă. Totodată, din difuzoare răzbatea o muzică zgomotoasă din aceeaşi tabără cu cel de pe ecran, însă la un volum acceptabil. Am crezut că se va termina curând, dar, he-he, n-a fost chiar aşa. Dacă la început n-am avut nici o problemă, după puţin timp situaţia s-a schimbat şi am simţit nevoia să reduc volumul. Câteva minute a fost parcă iar ok, apoi din nou vacarmul a reapărut. Zgomotele s-au transformat la un moment dat în urlete, apoi în nişte gemete ritmate. A urmat un “blues” dureros, pentru recuperare, după care gălăgia s-a pornit cu un avânt şi mai mare. Strigau bieţii oameni de ziceai că îi strânge cineva cu o menghină de parţile sensibile, altfel nu se justificau acele ţipete, cele mai multe de o frecvenţă destul de înaltă. “Concertul” a continuat în aceeaşi notă tot timpul pe care l-am petrecut la calculator, şi chiar şi la plecare muzica încă mai avea mult până la sfârşit, după cum am putut observa din lista interminabilă afişată în fereastra winamp-ului.
Pentru a nu părea ipocrit în faţa celor ce mă cunosc trebuie sa precizez că odată, cu mulţi ani în urmă, cam vreo 20, eram şi eu aproximativ la fel cu adolescentul de care aminteam. Pletos, rebel, implicat în ce se putea atunci şi “descuiat”. Ascultam rock de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa, eram basist într-o trupă şi purtam haine scandaloase pentru vremurile acelea. Petreceam mult timp împreună cu prietenii mei, legaţi de o sumă de preocupari şi interese comune, prima dintre ele fiind muzica, fireşte. Practicam o disidenţă ascunsă, discutam multă filosofie naivă şi incongruentă şi ne întrebam ce e de făcut. Dezavuam religia, mai ales pe cea creştină, dar ne făuream totuşi dumnezei închipuiţi şi limitaţi la puterile noastre de înţelegere. Veneram occidentul şi, din lipsa unor repere morale autentice, ne raportam la modele adoptate dinafară, în special din sfera muzicii rock sau a mişcării “Flower power”. Tânjeam dupa libertate, dar o înţelegeam mai degrabă ca libertinaj. Toată atitudinea mea şi a lor era expresia mai mult sau mai puţin făţişă a unui strigat de revolta, înăbuşit şi reprimat, în faţa frustrărilor unei tinereţi încătuşate şi fără orizonturi.
Vremea a trecut, însă nu vreau să analizez acum ce anume m-a determinat să mă schimb şi să nu mai fiu cum eram. Prin evocările mele am vrut doar să fac un portret robot al rockerului de atunci, descriere care este încă valabilă şi va mai fi, probabil, multă vreme. Un rocker, în general, are o conştiinţă mai sensibilă şi, într-o societate ca cea de azi, excesiv materialistă şi concurenţială, lipsa de sens îi apare mult mai pregnant, iar absenţa reperelor solide îl pot purta spre o criză de identitate sau inadaptare. Doreşte să compenseze şi să fie altfel, dar felul în care ajunge la acest lucru este prin imitaţie. Iar faptul că imită denotă o bază instabilă şi nefundată, pentru că operează cu noţiuni împrumutate ce nu le stăpâneşte pe deplin, nefiind specifice eului său. Şi tocmai de aceea periculoase. Induce în eroare afişând un aer de siguranţă, nonconformist şi protestatar, o coajă de fapt, fără corespondenţă cu interiorul măcinat de confuzie şi nonsens. Poate că este mai conştient decât alţii că totul este deşertaciune şi vânare de vânt şi tocmai de aceea recurge la o viaţă fără profunzime, dar plină de extreme. În definitiv, este un suflet chinuit ce a rătăcit drumul şi care caută cu disperare un adăpost. Adăpost pe care îl gaseşte în spatele zidului zgomotos, impenetrabil, delirant şi halucinant al muzicii rock.
Oare cum va mai auzi el, ascuns după acest zid de piatră, la timpul potrivit, chemarea lui Hristos, cum va mai reuşi să distingă prin vuietul tobelor şi al chitarelor şi prin uraganul nemilos al decibelilor glasul discret şi duios al Domnului? Întrebarea aceasta m-a urmărit în tot restul zilei respective.

Un ministru de şcoală nouă

Când, într-o discuţie despre precaritatea educaţiei şcolare, lăsând duhul Ortodoxiei de-o parte, am spus despre ministrul Adomniţei că e un dobitoc şi că ce visează noaptea dă fuga la Guvern a doua zi să transforme în proiect de lege, cei din jur au rămas cam nedumeriţi. Le-am explicat apoi că îmi bazez afirmaţia pe faptul că, într-un talk-show, sus-numitul ministru a  pledat, în spiritul modern, descuiat şi avântat reformator ce doreşte a şi-l atribui, pentru instituţionalizarea obligatorie a copiilor de la 3 ani în viitorul imediat şi de la zero ani în perspectivă. Argumentele mele, în care susţineam că o astfel măsură aberantă are ca scop îndepărtarea copilului şi a viitorului adult de familie, de “cei 7 ani de-acasă” şi de valorile tradiţionale în vederea transformării lui într-un pion materialist pe eşichierul globalizat s-au lovit de frontul comun al părerii că spun astea deoarece  am eu o “problema” cu religia şi o gândire ideologizată, de tip comunist.

Trecând peste asocierea oximoronica a religiei cu comunismul, faptul că tocmai acesta din urmă a fost invocat în sensul firesc negativ şi nedorit în opoziţie cu vederile revoluţionare ale ministrului în cauză m-a făcut să-mi dau seama că partenerii mei de discuţie nu cunoşteau amănuntul că însăşi orânduirea menţionată a recurs la experimente de acest fel. Probabil că puţini ştiu, incluzându-l aici şi pe dl. Adomniţei, de încercările de înăbuşire a intimităţii familiei şi de “fabricile de copii” preconizate a lua fiinţă în perioada Stalin, urmare firească a doctrinei comuniste, cu radacini încă de la Marx, care vedea în modul de viaţă burghez şi în valorile promovate de familia tradiţională impedimente majore spre făurirea omului nou.

Lacunele şi suficienţa ministrului în cauză (evidente pe parcursul întregului său mandat) mi se par pe deplin justificate şi "folositoare" în contextul actual, el nefiind decât încă o unealtă habarnistă, dar plină de veleităţi şi dorinţă de afirmare, aflată în slujba unui Moloh resuscitat şi reciclat la şcoala de cadre a totalitarismului modern. Astfel de oameni sunt necesari pentru îndeplinirea scopului la fel cum şi comunismul s-a folosit tot de personaje ca cele de teapa domniei sale pentru impunerea sa. Aşa că noua perlă emisă de Onor dl. Ministru cum că religia este o poveste care trebuiespusă până la 14 ani n-ar trebui să mai mire pe nimeni. La fel şi revenirea asupra spuselor respective. Revenire dirijată probabil din partea mai marilor ce se pregătesc de alegeri şi care ştiu că un atac făţiş asupra religiei nu dă bine, mai ales într-un an electoral.

Toleranţă versus îngăduinţă

Trebuie să spun că prima dată am aflat că aceşti doi termeni, aparent sinonimi, pot fi puşi în antiteză ascultând o conferinţă cu Dan Puric. Ulterior, un frate de la “Război întru Cuvânt” mi-a scris că ar fi auzit-o mai demult la pictorul Sorin Dumitrescu. Nu cred, însă, că are vreo importanţă paternitatea acestei distincţii, ea având, desigur, rădăcini în învăţătura lui Hristos şi a sfinţilor şi părinţilor Bisericii. În conferinţa de care aminteam, actorul, analizând de pe poziţii ortodoxe ideologia corectitudinii politice şi toleranţa pe care aceasta o propovăduieşte cam faţă de orice sau oricine îşi atribuie un statut de minoritate şi exprimându-şi îngrijorarea cu privire la grabnica expansiune a ei în toate mediile sociale şi politice, precum şi, subtil, în mentalitatea omului de rând, secularizat şi dezduhovnicit, preocupat mai degrabă de asigurarea confortului şi a liniştii proprii decât de neliniştile metafizice şi, deci, mai puţin perspicace în a sesiza capcanele şi pericolele ce o însoţesc, a spus aproximativ: “În Ortodoxie nu există toleranţă, ci îngăduinţă”. Bine-nţeles, referirea nu avea ca obiect minorităţile rasiale sau etnice, ci avea ca centru de interes acele minorităţi fals create şi definite de societatea modernă, grav decăzută din punct de vedere axiologic.
Afirmaţia lui m-a făcut mai atent şi mi-a pus în mişcare căteva rotiţe ale gândirii. Mi-am dat astfel seama că marele adevăr aflat în spatele acestor spuse rezidă în felul în care Ortodoxia priveşte viaţa şi relaţiile dintre oameni, îngăduinţa fiind, în primul rând, un apanaj al dragostei lui Dumnezeu faţă de noi şi a fiecăruia faţă de semenul său în virtutea poruncii Mântuitorului de a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Îl iubesc cu adevărat pe cel de lângă mine doar dacă am şi înţelegere şi îngăduinţă atunci când greşeşte sau când este în neputinţe şi patimi, aşa cum şi faţă de mine sunt îngăduitor şi grabnic găsesc scuze şi justificări pentru a mă îndreptăţi în toate căderile şi păcatele ce le săvârşesc. Îngăduinţa se însoţeşte adeseori cu mila creştină şi este mâna întinsă aproapelui, până la o vreme, pentru a-l ajuta să se ridice din groapa păcatului, a-l responsabiliza şi a-i trezi conştiinţa, un catalizator spre lepădarea poverii de pe umerii lui si depăşirii cauzelor care i-au suit-o acolo. Cel ce îngăduie se face, într-un fel, împreună pătimitor celui căzut, spre uşurarea lui pe drumul de îndreptare.

În opoziţie, toleranţa, aşa cum este astăzi înţeleasă şi promovată, apare impersonală, rece, se poate tâlcui şi ca nepăsare şi asimila cu indiferenţa. În sprijinul ei nu este invocată nicicând dragostea faţă de semeni, ci eliberarea de convenţiile morale şi sociale considerate depăşite, proprii unor epoci revolute. Este expresia inversării valorilor şi a nihilismului, a relativizării şi a unui soi de individualism “miserupist” ce se cuibăreşte încet-încet în conştiinţa omului contemporan. Spre deosebire de îngăduinţă, a cărei finalitate este ridicarea din păcat, neavând, deci, un caracter perpetuu, ea sfârşindu-se atunci când îşi atinge ţelul sau când cel asupra căruia se răsfrânge stăruie cu bună ştiinţă în păcat sau refuză să se îndrepte, toleranţa nu are un scop pedagogic, nu este o “învăţătura de minte” pentru cel tolerat, el rămânând şi pe mai departe circumscris minorităţii sale fără mustrări de conştiinţă, fără război interior. Atât cel tolerat, cât şi cel ce tolerează îşi asumă ca atare şi deopotrivă fatalitatea care i-a adus în aceste posturi, nefiind capabili de a întrevedea o ieşire, închizându-se astfel fiecare în propriul său cerc vicios cu mulţumire de sine. Simbioza creştină ca lucrare dimpreună spre mântuire, specifică îngăduinţei, este înlocuită de o realitate nivelatoare, părtaşă la păcat.

Un articol excelent al Fundaţiei Sfinţii Martiri Brâncoveni, apărut anul trecut, referitor la situaţia actuală a educaţiei din şcolile româneşti şi la un posibil drum de urmat în viitor. Articolul este totodată şi un document programatic al Fundaţiei, ca justificare a nevoii tot mai acute de alternativă la învăţământul de stat, secularizat şi secularizant.

Educaţia creştină în zilele noastre

... răul nu poate fi îndreptat din lume din pricină că nici un om nu are grijă de copii, nimeni nu le vorbeşte despre feciorie, nimeni nu le spune despre curăţia trupească şi sufletească, nimeni nu-i învaţă să dispreţuiască averile şi măririle, nimeni nu le vorbeşte despre poruncile vestite în Scripturi. Sfântul Ioan Gură de Aur

Pentru creştinii interesaţi de viaţa lor duhovnicească apare cu intensitate întrebarea: în ce măsură mai putem valorifica în zilele noastre moştenirea creştină lăsată de înaintaşi? Cum putem contribui la propovăduirea învăţăturii creştine, dar mai ales, la răspândirea acelui "mod de a fi" care defineşte pe creştinul ortodox practicant, în condiţiile în care trăim într-o societate agresiv secularizantă, sau lesne sedusă de o "spiritualitate" neo-păgână de tip "New Age"? Această luptă împotriva Ortodoxiei, dusă de societatea modernă descreştinată, prin mijloace viclene dar eficiente, afectează cu precădere copiii şi tinerii. Care părinte creştin nu a constatat cu amărăciune că propriul copil, sub influenţa celor învăţate şi experimentate la şcoală, capătă atitudini şi credinţe care se opun învăţăturii creştine şi îl îndepărtează de Mântuitorul Hristos? Este limpede deci că acest "război nevăzut" se duce mai ales în planul educaţiei, tocmai datorită caracterului formativ al acesteia.
Orice creştin ortodox care-şi asumă valorile în care crede are şi datoria mărturisirii credinţei sale şi este responsabil pentru modul în care răspândeşte aceste valori în jurul său. Pornind de la aceste constatări şi animaţi de dorinţa de a face ceva, un grup de creştini ortodocşi ne-am constituit într-o fundaţie, Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni, formă necesară derulării unor proiecte educaţionale, care să contracareze, pe cât este cu putinţă, fenomenul descreştinării în rândul tinerilor şi mai ales al copiilor.
Cine priveşte cu atenţie ce s-a întâmplat cu învăţământul în ultimii ani, vede tabloul unei continue descompuneri. Se vorbeşte mult despre lipsa banilor, despre salarizarea batjocoritoare a profesorilor, despre degradarea spaţiilor şcolare. O componentă a crizei este însă şi demografia negativă din ce în ce mai accentuată de după '89, care a ajuns să exercite o presiune mare asupra locurilor de muncă ale profesorilor.
Ceea ce este însă evident pentru loată lumea o reprezintă degradarea calităţii învăţământului. Nu numai că nu se mai face educaţie în şcolile româneşti, dar nici din punct de vedere al instrucţiei nu stăm mai bine, dovada fiind generaţiile de seimi-analfabeţi cu diplomă de bacalaureat produşi după '89.
În momentul de faţă, învăţământul românesc pare a nu avea nici o finalitate. Scopul său este nebulos, supus mai curând unor imperative politice şi sociale ale momentului şi nu mai are deloc în vedere liniile de forţă ale învăţământului tradiţional românesc. În perioada de normalitate de dinainte de apariţia comunismului în România, în învăţământul mediu acestea erau reprezentate, pe de o parte, de solidele cunoştinţe de cultură clasică, iar pe de altă parte de componenta spirituală şi morală creştină.
Rezultatul urmărit era construirea unui caracter puternic, accentul se punea în primul rând pe aspectul formativ.
Odată cu reforma comunistă a învăţământului s-a produs o fractură brutală cu trecutul, locul creştinismului în şcoli fiind luat de marxism-leninism, iar modelul uman de referinţă pentru elevi a fost ilustrat de eroul stahanovist al muncii socialiste.
Falimentul generalizat al comunismului a antrenat şi prăbuşirea idealul găunos al formării omului materialist multilateral dezvoltat, dar din păcate, în locul rămas gol a fost aşezată fantoma inconsistentă a omului "de consum". Noul ideal uman răspunde cel mai bine profilului cerut de piaţa societăţilor trans-naţionale.
Abandonând valorile ferme ale societăţilor tradiţionale, învăţământul modern pare să promoveze o abordare mai curând pragmatică, care să ofere absolvenţilor o cât mai fructuoasă "integrare pe piaţa muncii". Această sintagmă, "de piaţă", revine obsesiv în toate strategiile urmărite de forurile care dirijează învăţământul românesc. Din păcate, şi în această privinţă rezultatul obţinut este sub orice aşteptări, dar în orice caz am depăşit planul european la căpşunari!
O strategie anticreştină
Problema fundamentală a învăţământului românesc este însă absenţa idealului uman creştin. Lăsaţi în voia unui individualism pragmatic, inspirat parcă direct din penibilul "american way of life", tineretul român se exilează de bunăvoie pe meleagurile occidentale, unde crede că se împuşcă uşor dolarul. Educat în spiritul unui egocentrism cinic, elevul ajunge un bun cetăţean al satului global, adică al acelui loc în care oamenii sunt "uniţi" prin idealul lipsei oricărui ideal, unde fiecare îşi poate urmări în linişte bunăstarea proprie.
Învăţământul românesc nu poate oferi însă soluţii pentru o problemă pe care nu o conştientizează sau de care se fereşte a o lua în discuţie. Cauza acestei orbiri voluntare este agresivitatea curentului globalist anticreştin, care a reuşit, prin cele mai aberante motivaţii, să-l alunge pe Hristos dintr-o bună parte a lumii, şi în special din învăţământul occidental modern. Sub pretextul separării religiei de statul laic, principiu aplicat cu străşnicie, se practică o descreştinare feroce a tuturor structurilor educaţionale de stat occidentale, care ajunge până la măsuri de tip orwelian, ca interzicerea oricăror simboluri creştine în şcoli.
Scopul acestor măsuri este acela de a-i educa pe copii în spiritul unei noi "morale", atee, a bunului plac ridicat la rangul de principiu. Ei sunt astfel lipsiţi de temelia metafizică solidă moralei creştine, care caută să întărească pe om prin exerciţiul înfrânării de la rău, prin convingerea că o viaţă sobră, pusă în slujba comunităţii oferă satisfacţii spirituale infinit mai mari, cu ecouri în viaţa veşnică.
Noua morală individualistă, axată pe exercitarea precumpănitoare a drepturilor personale, face din oamenii creaţi după chipul lui Dumnezeu, fiinţe robite poftelor şi dorinţelor egoiste. Stimulate cu dibăcie de societatea de consum, acestea devin principalul instrument de manipulare a maselor, a căror energie este dirijată exclusiv spre obţinerea de satisfacţii ieftine. Rezultatul dorit va fi "minunata lume nouă" în care gloatele amorfe, lipsile de identitate, dar dominate de patimi, sunt gata pentru "raiul" pământesc care li se pregăteşte.
Prin implementarea a tot felul de programe şi proiecte dubioase, învăţământul românesc pare a se alinia acestei direcţii globaliste în care morala creştină provoacă alergie. Un exemplu de acest fel este recenta educare întru neruşinare, curvie şi alte păcate împotriva firii, denumită eufemistic "educaţie pentru sănătate", care otrăveşte copiii noştri încă de la cea mai fragedă vârstă. Aici au ocazia să înveţe "actul sexual responsabil", adică "protejat", planificarea familială sau cum să se ferească de facerea de copii şi primesc o descriere amănunţită a perversiunilor sexuale, din care unele sunt rele iar altele sunt "normale" ţin de "libertatea de alegere". La fel, deşi din ce în ce mai obosit, evoluţionismul ateu continuă să fie omniprezent în programele şcolare, fără să existe posibilitatea de a se prezenta şi punctul de vedere opus.
O palidă rezistenţă o mai opune ora de religie, din ce în ce mai izolată în marea de necredinţă triumfătoare, dar acest nesemnificativ obstacol, va fi mai mult ca sigur înlăturat în viitorul apropiat. Pe fondul unei susţinute campanii de discreditare a Ortodoxiei (care nu vrea să fie modernă, progresistă, liber-schimbistă şi pace!), eliminarea religiei din scoată (în sfârşit!) se va produce mai mult ca sigur treptat, prin tehnica paşilor mărunţi.
Un aspect mai puţin vizibil al vremurilor noastre este nu atât secularizarea (ateizarea) societăţii noastre, cât falsa spiritualitate (sau cum spun Sfinţii Părinţi - "înşelarea") promovată cu îndârjire şi la noi, conform modei europene. Cea mai importantă metodă este relativizarea Ortodoxiei ca unic drum către mântuire (ignorând imperativul Sf. Apostol Pavel: "un Domn, o credinţă, un bolez" - Efeseni 4, 5). Adevărul mântuitor al lui Hristos este înlocuit cu o sumă de "adevăruri": relative (pentru că sunt mai multe), comode (pentru că nu mai trebuie să lupţi pentru Adevăr) şi foarte avantajoase din punct de vedere politic (pentru că doreşti să te "integrezi" doar dacă îţi lipseşte tot timpul ceva, în special Adevărul).
O reacţie posibilă
În aceste condiţii, creştinului responsabil şi preocupat de viitorul sănătăţii sufleteşti a copiilor săi îi rămân puţine alternative. Educaţia făcută în particular, acasă este insuficientă, părinţii simţindu-se depăşiţi de muîte ori de complexitatea problemelor şi apare din ce în ce mai acut nevoia de structuri profesioniste private, care să rezolve coerent problema modelării creştine a caracterului copiilor noştri.
Prin mobilizarea laicatului ortodox pot fi create în oraşe centre de cultură şi educaţie în duhul Ortodoxiei, aflate sub îndrumarea unor duhovnici recunoscuţi şi mai puţin sensibili la influenţele politice ale momentului. Acestea ar putea cuprinde o librărie şi o bibliotecă de carte ortodoxă, o grădiniţă şi eventual o şcoală ortodoxă. Având personalitate juridică proprie, ele vor putea fi mai greu influenţate şi vor atârna doar de dragostea pentru Ortodoxie a iniţiatorilor.
O soluţie temeinică ar putea fi renaşterea şcolilor de tip confesional, în care instrucţia copiilor se îmbina în mod armonios cu educaţia, iar abilităţile tehnice necesare vieţii materiale se altoiesc într-un suflet curat şi luminos, care să facă cinste părinţilor şi Bisericii. În astfel de şcoli, deservite de personal creştin, copiii pot fi feriţi în perioada critică a formării lor de otrava învăţăturii ateiste, de o "educaţie sexuală" desfrânată şi de "alternativa" unei spiritualităţi antihristice.
Acesta este şi motivul pentru care Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni a demarat un proiect educaţional creştin-ortodox ce cuprinde deocamdată o grădiniţă şi o şcoală primară - Grădiniţa şi Şcoala Sfinţii Martiri Brâncoveni. Înscrierile au început deja, iar deschiderea va avea loc în toamna acestui an, odată cu începerea noului an şcolar. De asemenea, filiala din Suceava a fundaţiei noastre a deschis în prezent o grădiniţă.
Intenţia noastră pe termen lung este de a înfiinţa un colegiu naţional Sfinţii Martiri Brâncoveni, care să cuprindă toate nivelurile de învăţământ preuniversitar, de la grădiniţă până la liceu inclusiv, şi de a răspândi cât mai mult acest model de educaţie, prin şcoli creştin-ortodoxe, dacă este cu putinţă la nivelul întregii ţări.

Navigând pe un forum am dat azi de o ştire mai veche, de prin aprilie, de care însă nu ştiam, referitoare la faptul că 12 preoţi ortodocşi din Rusia ar fi cerut arhiereilor eliminarea din textele liturgice a pasajelor cu caracter antisemit.
Măi să fie, mi-am zis! Chiar 12? Ce coincidenţă simbolică! Oare ce seminţii ale lui Iuda or reprezenta ei? Şi la ce şcoli teologice s-or fi şcolit? Şi în virtutea căror presiuni or fi luat hotărârea de a întreprinde un astfel de demers?
Semnalul de alarmă tras de teologul Danion Vasile faţă de cenzurarea Prohodului n-a fost doar o reacţie panicardă. Iată ca lupta se ascute şi acţiunile concertate asupra Creştinismului, în general, şi împotriva Ortodoxiei, în special, se înmulţesc. După "revelarea" chipului "real" al lui Hristos prin metode criminalistice, rugăciunea Papei la Zidul Plângerii, "descoperirea" epocală (dar jalnic regizată) a osemintelor lui Iisus şi a familiei Lui, acum a venit şi "autosesizarea" unor slujitori ai Bisericii cum că Aceasta ar fi exagerat în ultimii 2000 de ani cu culpabilizarea iudeilor faţă de răstignirea Mântuitorului. Realităţile lumii moderne cer (nu-i aşa?) o corectitudine politica ce trebuie să elimine orice formă de discriminare faţă de absolut orice. Chiar şi faţă de minciună. Poate şi cuvântul ăsta ar trebui eliminat şi înlocuit cu un eufemism pentru a nu jigni prea pe faţă pe tatăl minciunii, care, de fapt, nu minte şi nu încearcă cu disperare să întoarcă cu susul în jos lucrarea lui Dumnezeu, ci doar recurge la dreptul lui de liberă exprimare.
Tristă nu e ştirea în sine sau faptele, reale sau nu, ale acelor (aşa-zişi)preoţi, căci lucrurile astea au fost proorocite chiar de Mântuitorul Însuşi şi de Apostoli şi trebuie să se întâmple mai devreme sau mai târziu şi chiar m-ar mira un eşec al demersului lor. Pentru creştinii familiarizaţi cu astfel de probleme sunt triste şi jalnice acest soi de găselniţe prin care Satana şi uneltele sale iudeo-masonice încearcă să frângă credinţa şi care denotă o lipsă de imaginaţie crasă.
Dar ce te faci atunci când oamenii secularizaţi susţin astfel de acţiuni cu buna-credinţă şi credulitatea parşiv şi tenace educate de purtătorii de grijă aflaţi în slujba Înşelătorului? Adormiţi spiritual şi pregătiţi temeinic doar pe tărâmul patimilor trupeşti ei vor accepta cu seninătate şi cvasi-indiferenţă tot ce li se va prezenta sub forma corectitudinii politice.
Va urma oare revizuirea Scripturilor?

Parintii Bisericii despre erezii şi ecumenism

Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu (+ 107): „Cel ce grăieşte înafara celor poruncite de Dumnezeu, chiar dacă este vrednic de încredere, chiar dacă posteşte, chiar dacă se nevoieşte, chiar dacă prooroceşte, chiar dacă şi minuni face, să-ţi fie ţie ca un lup îmbrăcat în piele de oaie care strică şi nimiceşte oile"

Sfantul Meletie Mărturisitorul: „Să nu ascultaţi nici de monahi, nici de preoţi când vă sfătuiesc cele rele. Dar, ce zic eu, monahi şi preoţi ? Nici episcopilor să nu vă supuneţi când vă sfătuiesc să faceţi, să ziceţi şi să cugetaţi cele ce nu sunt de folos sufletului vostru."

Sfântul Maxim Mărturisitorul: „A tăinui cuvântul adevărului înseamnă a te lepăda de el. Bine este să trăim în pace cu toţii, dar numai cu aceia care cugetă aceleaşi despre buna credinţă ortodoxă. Şi este mai bine să ne războim, atunci când pacea lucrează conglăsuirea către rău..."

Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă vezi evlavia suferind undeva, să nu preţuieşti înţelegerea mai mult decât adevărul, ci să înduri vitejeşte chiar până la moarte… să nu trădezi nicicând adevărul.” „să nu primeşti nici o învăţătură greşită sub pretextul dragostei.”

Sf. Efrem Sirul: "Vai acelora care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeieştile Scripturi! Vai de cei câţi murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii!"

Pr. Dumitru Stăniloae: "Eu nu sunt pentru ecumenism! A avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit panerezia timpurilor noastre"

Pr. Gheorge Calciu Dumitreasa: "Eu sunt împotriva ecumenismului! O socot cea mai mare erezie a secolului nostru"

Pr. Arsenie Papacioc: "Sunt împotrivă! Pe viaţă şi pe moarte împotrivă! Ce ecumenism?"

Pr. Adrian Făgeţeanu: "Ecumenismul este o erezie, erezia secolului XX"

Pr. Ilie Cleopa: "Noi ortodocşii suntem puţini dar suntem Biserica întreagă. Nouă nu ne lipseşte nimic! Noi n-avem ce împrumuta de la protestanţi dar nici de la catolici!"

Pr. Iustin Pârvu: "Ecumenismul nu e născut din părerile bisericilor, ci din gândirea proprie a unor pastori ce nu au nimic profund creştin şi religios în ei, ci doar o viaţă politică"

Pr. Arsenie Boca: "Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor! Căderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apuslui. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă"

Cuv. Paisie Aghioritul: "Cu durere în suflet mărturisesc că, dintre toţi filounioniştii (ecumeniştii) pe care i-am cunoscut, nu am văzut pe nici unul să aibă nu miez, dar nici măcar coajă duhovnicească. Cu toate acestea, ştiu să vorbească despre dragoste şi unire, deşi ei înşişi nu sunt uniţi cu Dumnezeu, fiindcă nu L-au iubit."