De mult dor, să-mi fii aproape

Azi m-am preschimbat

În preşul din faţa uşii tale
Si am aşteptat îndelung.
Ai apărut într-un tîrziu,
Te-am recunoscut încă de departe
După mersul inconfundabil -
Nimeni în lume
Nu mai păşeşte ca tine.
Tu n-ai ştiut că-s eu
Cel aşternut pe piatra rece
Şi ai călcat peste mine
Aşa cum faci de obicei,
Frivolă şi uşor grabită.
Unul din tocuri
Mi-a atins inima
Iar celălalt s-a-nfipt în suflet
Şi m-a durut puţin,
La fel ca-ntotdeauna.
Şi totuşi, de cum ai trecut
M-a-nvăluit iarăşi tristeţea,
Şi dorul după clipa fugară
Îmi spune să rămîn.
Mîine voi fi tot acolo
Aşteptînd răbdător
Unica secundă de iubire
Ce mi-a rămas,
Acea secundă cînd,
Graţioasă şi indiferentă,
Îmi vei călca iar sufletul,
Un preş tăcut la picioarele tale.   (C.M.)

Dialoguri ascunse

Când tu mă strigi
Chiar de îţi răspund de departe
Glasul este al tău,
Cînd eu te chem
Faptul că vii
Nu înseamnă nimic altceva
Decît că am fost acolo mereu.
Numele noastre
Terminate în „a” şi „n”
Semnifică acelaşi lucru:
Un unic unu
În care „tu”
Se rosteşte simplu „eu”.    (C.M.)

No Going Back

Acrostih

Trezeşte-mă!
Eonicu-mi somn risipeşte-l,
Inundă-mă
Umplîndu-mi cerul cu vise,
Bea-mă apoi,
Etern să fiinţez întru tine,
Secat de-ntuneric,
Căzut din abis!   (C.M.)

Hristos a înviat!

Stavropoleos - Laudele Sfintelor Pasti

Sfântul Ioan Gură de Aur - Predică la Învierea Domnului
De este cineva bun credincios şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat; de este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său; de s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum dinarul; de a lucrat cineva din ceasul dintâi, să-şi ia astăzi dreapta plată; de a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască; de a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nimic să nu se îndoiască, că de nimic nu se va păgubi; de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se aproprie, nimic îndoindu-se; de a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că a zăbovit, că milostiv fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi; pe cel de pe urmă îl miluieşte şi pe cel dintâi îl mângâie; şi aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte şi faptele primeşte şi cu voinţa se împacă, şi lucrul cinsteşte şi socoteala o laudă. Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru şi cei dintâi şi cei de al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi; viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând, toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi luaţi bogăţia bunătăţii. Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat Împărăţia ce de obşte. Nimenea să se tânguiască pentru păcate, că iertarea din groapă a răsărit. Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului. Stinsu-o-a pe dânsa Cel ce a fost ţinut de aceea. Prădat-a iadul Cel ce s-a pogorât la iad. Amărâtu-l-a pe dânsul, gustând Trupul Lui. Şi aceasta mai înainte apucând Isaia, a strigat: iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-Te pe Tine jos. Amărâtu-s-a că s-a stricat. Amărâtu-s-a că s-a batjocorit. Amărâtu-s-a că s-a omorât; amărâtu-s-a că s-a surpat; amărâtu-s-a că s-a legat. Luat-a trupul şi de Dumnezeu s-a lovit; luat-a pământ şi s-a întâmpinat cu cerul; luat-a ceea ce a văzut şi a căzut întru ce n-a văzut.

Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Sculatu-S-a Hristos şi au căzut dracii; înviat-a Hristos şi se bucură îngerii; înviat-a Hristos şi viaţă vieţuieşte; înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă, că Hristos sculându-se din morţi începătură celor adormiţi, Aceluia este Slava şi cinstea în vecii vecilor. Amin!

Învierea a început în iad

„...omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare”

„Ca să umpli toate de Slava Ta, Te-ai pogorât în cele de dedesubtul pământului; că nu s-a ascuns de Tine fiinţa mea cea din Adam şi, îngropându-Te, m-ai înnoit pe mine, cel stricat, Iubitorule de oameni”

Canonul din Sambata Mare

Punerea în mormânt

„Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea-curat trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-l şi cu mireasmă, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus."

Cel cu bun chip

O poezie veche

Prin aceleaşi hîrţoage îngălbenite de vreme, de care am pomenit şi mai înainte, am descoperit (ce surpriză!), o veche poezie datată 26.08.1988, cred că prima pe care îmi amintesc să o fi scris vreodată. Am zîmbit recitind-o, căci acum mi se pare de o naivitate dezarmantă, dar totuşi mă încumet s-o postez aici, ca mărturie a unei perioade pe care am trăit-o la intensitate maximă.

Tăcînd

Vîntul era de vină,
Norii care se adunau,
Seara care se lăsa,
Frunzele care foşneau,
Toate erau de vină!
Şi toate mă chemau
Ca altădată:
- Hai, vino, de ce nu vii?
Ia-o şi pe ea!
Uite trotuarul îngust pentru biciclete
Pavat cu frunze moarte,
Pe sub tufele de trandafiri
umbra creşte mai repede!
Hai, vino, veniţi!
Veţi fi numai voi doi,
Veţi merge ţinîndu-vă de mînă,
Tăcînd!
Mîinile vor vorbi pentru voi.
Ştii doar,
Mîinile sînt în prelungirea sufletului,
Ele spun „te iubesc”
Cînd se caută una pe cealaltă
Sau cînd se aştern
Pe feţele şi părul vostru
În chip de mîngîieri.
- Nu, am strigat, nu!
Voi nu ştiţi, ea nu mai este aici!
A plecat!
Şi vîntul,
Norii care se adunau,
Seara care se lăsa,
Frunzele care foşneau
S-au înduioşat
Şi-au vărsat o lacrimă
Pe obrazul meu.
Iar eu m-am gîndit atunci
La tine
Şi-am vărsat
O lacrimă
Pe obrazul tău.   (C.M.)

Din armată

Întâmplarea a făcut sa mă întâlnesc de curând cu un fost coleg, camarad - n-am ştiut niciodată cum se numesc - de armată. Din vorba în vorbă şi-a adus aminte că una din preocupările mele era să desenez, mai ales când pierdeam timpul ca santinelă, încălcând astfel consemnul (aoleu, m-am dat de gol!). Ajuns acasă m-am apucat de căutat prin tot felul de hârţoage până am găsit câteva din portretele făcute pe genunchi la vremea aceea. Iată-le:

Despre “a trece în nefiinţă”

Cluj-Napoca, 31 Martie 2010

Declaraţie de presă

Dacă ar fi să concedem că momentul intim al Învierii Domnului a avut, totuşi, un martor, acesta a fost, în mod paradoxal, vidul: giulgiurile care s’au pomenit fără trup, mormântul care s’a pomenit fără conţinut. Când femeile mironosiţe au venit dimineaţa să tămâieze mortul, piatra de pe mormânt fusese prăvălită, iar îngerul le-a poftit să privească golul. Tot golul i-a intâmpinat şi pe apostolii Petru şi Ioan, veniţi în fugă să cerceteze spusa femeilor. Înainte de a-L fi văzut pe Iisus cel înviat, toţi aceştia au văzut că Iisus nu mai era. Dar tocmai absenţa Domnului avea menirea de a-i convinge că Domnul înviase şi că El era mai prezent ca oricând.

Aşadar, când Domnul lipseşte dintre cei morţi, El trebuie căutat, neapărat, printre cei vii. Moartea nu este altceva decât o sincopă existenţială, asemenea unei pauze într’o partitură muzicală, despre care toată lumea ştie că face parte din muzica însăşi; şi dacă Domnul este „pârga celor adormiţi”, începutul şi garanţia propriei noastre învieri, e de la sine înţeles că în acelaşi chip trebuie să asimilăm relaţia viaţă – moarte – Viaţă în propria noastră existenţă.

Scriu acestea gândindu-mă la unii confraţi din mass-media, adică din presă, radio şi televiziune, care continuă, fără voia lor, să mă contrarieze prin uşurinţa cu care încă mai păstrează una din sechelele limbajului de lemn al erei ateo-comuniste. Despre ce e vorba?

Aproape zilnic ni se transmite o ştire sau un comentariu despre moartea cuiva. Pentru a spune că cineva a murit, limba română posedă o foarte bogată gamă de expresii echivalente şi nuanţate, precum: „a decedat”, „s’a săvârşit”, „a încetat din viaţă”, „s’a petrecut”, „s’a stins”, „ne-a părăsit”, „a plecat dintre noi”, „a pornit pe ultimul drum”, „a închis ochii”, „şi-a plecat pleoapele”, „şi-a dat sufletul”, „şi-a dat duhul”, „şi-a dat ultima suflare”, „a trecut la cele veşnice”, „s’a mutat la Domnul”, „a fost chemat de Dumnezeu”... şi încă multe altele, în toată literatura, în tot graiul şi la îndemâna oricui. Ei bine, în ciuda acestei bogăţii de limbă română, încă mai citim sau auzim, destul de des, că cineva „a trecut în nefiinţă”.

Dacă „trecerea în nefiinţă” s’ar referi la un om care în viaţa lui nu a crezut în Dumnezeu, nici în suflet şi nici în viaţa viitoare, încă am mai înţelege solidaritatea redactorului cu mortul de a cărui existenţă s’a ales praful. Dar ca să spui că „a trecut în nefiinţă” un Dosoftei, un Varlaam, un Eminescu, un Brâncoveanu, aceasta e o impietate nu numai asupra celui pomenit, ci şi asupra simţului comun al unui popor care s’a născut creştin şi care, iată, se încăpăţânează să rămână creştin.

Şi dacă m’am hotărât să scriu aceste rânduri chiar acum, e pentru că, de foarte curând, prin postul nostru naţional de televiziune, mi-a fost dat să aud că s-au împlinit atâtea secole şi atâţia ani de la „trecerea în nefiinţă” a Sfântului Sergiu, patron al creştinismului rusesc. E prea mult!

Şi n’ar fi doar atât. Expresia e o impietate şi faţă de limba română. Există o gravă inadvertentă gramaticală între verbul „a trece” şi substantivul „nefiinţă”. „A trece” înseamnă mişcarea de tranziţie dintr’un mediu în altul, de la o stare la alta, de la un mod de existenţă la alt mod de existenţă. Or, în cazul de faţă, verbul nu are şi nu poate avea obiect, de vreme ce „nefiinţa” e negarea oricărui mediu, a oricărei stări, e negarea oricărui mod de existenţă şi a existenţei îinseşi. În nefiinţă nu se poate „trece”, pentru că nu ai unde, cum şi în ce, ea definindu-se pe sine ca non-existentă, ca neant. Neantul însă nu e ceva în sine, ci un simplu concept cu care se operează în filosofie, aşa cum în matematici se operează cu numărul negativ. Agramatismul expresiei e pe măsura celui ce a născocit-o.

Vrem o folosire corectă şi cuprinzătoare a verbului „a trece”? Iat-o în una din cântările noastre pascale: „... că din moarte la Viaţă şi de pe pământ la Cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.

Fie ca aşteptarea şi bucuria Învierii Domnului să vă fie sporite de toate bunătăţile lui Dumnezeu şi să vă devină o necurmată înviere lăuntrică.

† Bartolomeu al Clujului

(Sursa aici si aici)