...

      Mă întreb aşa, cîteodată, cînd mă mai vizitează cîte un cuget stingher, de ce ne plîngem noi, ăştia trecuţi de 45-50 de ani, de aşa zişii tineri frumoşi şi liberi, tefelişti carevasăzică, că sînt cum sînt: că n-au valori, că sînt superficiali, că au ceva educaţie, dar nu şi cultură, că nu sînt capabili de empatie, că n-au drept zei decît iubirea de sine şi hedonismul în care se scaldă, că de fapt nu ştiu să iubească, fiind la fel de reci ca tehnologia cu care trăiesc în simbioză, că ne-ar dori crăpaţi cît mai repede, să scape lumea de proştii care ne cred ei că sîntem şi care îi tragem în jos cu conservatorismul nostru comunist, cu credinţele noastre revolute şi concepţiile de ev-mediu? Nu sînt ei fiii şi fiicele noastre? Am crescut noi, oare, o generaţie de monştri? şi dacă ne privim în oglindă, ce răspuns vom găsi?