...

       Azi am fost la o înmormîntare, undeva, într-un colț de țară din Teleorman. Un sat ca multe altele din România post-decembristă, cu ulițe de pămînt, cu case de chirpici, cu miros de oi, cu coruri de orătănii, cu aer curat și liniște, cu bătrîni mulți și cîțiva copii care, culmea, alergau și se jucau cu zăpadă - unul singur se mai uita din cînd în cînd, ostentativ, într-un telefon antic, gros și cu butoane, pesemne pentru a-și etala emanciparea celor cîțiva orășeni apăruți deodată în peisaj. În acel loc, oamenii și-au dus azi la groapă pe unul de-ai lor, aproape centenar, în liniște, printre lacrimi și glume, amintiri și regrete, durere și nădejde. și mai ales, dincolo de orice teologie dogmatică, cu o credință puternică în viața de apoi. Fiindcă mortul n-a murit, e doar pe lumea-ailaltă. Și fiindcă acolo e viu, are nevoie de mîncare, de bani. I-a plăcut să bea suc? Luați toți de beți suc, să bea și el dincolo! A poftit gogoși cu două zile înainte să moară? Luați, mamă, gogoși, săturați-vă, să fie de sufletul mortului! Știu, sînt superstiții, unele de-a dreptul hilare - am strănutat și imediat a venit cineva la mine să rupă o ață de pe haine, fiindcă așa trebuie cînd strănuți lîngă un mort! - dar sînt transmise cu sfințenie de singura dogmă acceptată unanim, fără rezerve: așa trebuie, maică, la mort! Sfîntul Ioan Gură de Aur spunea că obiceiurile rele, chiar de ar avea autoritatea vechimii, trebuie lăsate în urmă, eliminate. Totuși, poate că Dumnezeu, care vede cele nevăzute, vede și că ăsta este un mod în care s-a fixat în mintea acelor oameni simpli, fără subțirimi academice, credința în viața veșnică, o credință deloc de neglijat. Și, decît deloc, poate că mai bine așa! Poate că-i și iartă, căci sînt toți ca o familie în ograda Bisericii, pe care n-o trădează niciodată, la un loc cu preotul care-i cunoaște, la propriu, pe toți și pe fiecare în parte și pune chezășie pentru ei în fața Domnului!