21 decembrie 2015

Consilierea consilierului

      Doamna Sandra Pralong, consilier prezidenţial, a afirmat recent că predarea religiei în şcoli ar fi un demers cu rezultate negative pentru noile generaţii, deoarece ar forma oameni „docili, adică obedienţi, timoraţi, asistaţi şi slugarnici”.
      Este evident că o asemenea declaraţie dovedeşte – cum să spun mai elegant?! – dacă nu o prejudecată (destul de larg răspîndită în gîndirea contemporană) sau o tendenţiozitate dobîndită prin „laboratoarele” Societăţii Deschise, cel puţin un deficit de informaţie şi profunzime faţă de o realitate istorică de necontestat. Mai plastic spus, o goliciune cognitivă, carenţă fatală pentru un consilier de teapa domniei sale.
      Ţin s-o informez pe doamna consilier ca şi eu mă număr printre cei etichetaţi de dînsa, deşi nu fac parte dintr-o generaţie chiar nouă, iar învăţătorul nostru, Hristos, ne îndeamnă să-i îmbracăm pe cei goi, adică, în limbaj modern, să-i consiliem, să-i asistăm – ah,  iată că  am ajuns să folosesc cuvintele dînsei! – să nu-i lăsăm, deci, în starea la care au ajuns, poate, inclusiv din neştiinţă sau uitare (gurile rele spun că astea ar fi chiar păcate în anumite împrejurări, dar nu vreau să divaghez, mai ales folosind cuvinte eradicate de dicţionarele progresiste).
      Trecînd în concret, îi transmit doamnei Pralong că uită, sau se face că uită, sau n-a ştiut niciodată esenţialul – aspect inevitabil, în contextul avariat al culturii generale precare sau al suficienţei egolatre –, adică faptul că tocmai credinţa i-a ţinut pe români verticali timp de 45 de ani, în timpul dictaturii comuniste, ca să dau un exemplu relativ recent din istoria noastră. şi spun asta conştient că alţii vor susţine contrariul, judecînd doar după aparenţe, după cele văzute.
      Dar tot cele văzute ne arată cum credinţa a ridicat, în închisori şi lagăre, repere de moralitate şi chiar de sfinţenie, în vreme ce închinătorilor regimului le ţîţîia turul pantalonilor de frică la orice vorbă sau privire neconforme cu linia oficială a Partidului.
      La revoluţia din 1989, strigătul care a dat fiori reci puterii de atunci nu a fost nici „Jos Ceauşescu!”, nici „Jos Comunismul!”, ci paradoxalul şi de neînţelesul (decît în spiritul celui mai profund creştinism) „Vom muri şi vom fi liberi!”, la fel cum de neînţeles şi absurde păreau, pentru persecutorii păgîni de la începutul erei creştine, şi bucuria, şi lipsa fricii primilor creştini daţi la fiare, în circuri. Căci frica este, în definitiv, arma cu care cîrmuieşte orice putere lumească (şi nu doar politică), iar primele cuvinte ale lui Hristos cel înviat au fost, deloc întîmplător, „Bucuraţi-vă!” şi „Nu vă temeţi!”.
      „Docili, adică obedienţi, timoraţi, asistaţi şi slugarnici, pe care să-i putem controla” au fost totdeauna tocmai aceia care s-au temut sau care s-au lăsat manipulaţi nu de credinţă, ci de puterea seculară, din necredinţă. Iar exemplele de azi le avem cu prisosinţă la tot pasul – un tineret tot mai dezrădăcinat, rupt complet de tradiţie şi „galactic departe de orice transcendenţă”, cum spunea Nicolae Steinhardt, precum şi o bună parte din cei ce alcătuiesc astăzi onor clasa politică a României, care slugăreşte ruşinos intereselor altora. Bineînţeles că doamna Pralong, deşi ştie că face parte şi dumneaei din respectiva clasă, nu va crede niciodată astfel pentru că… nu ştie sau e încă în faza de negaţie, ceea ce o determină mai abitir la astfel de declaraţii. Oricum ar sta lucrurile, unul e sigur: nevoia de consiliere a doamnei consilier (dimpreună cu cea de educaţie religioasă) este cît se poate de stringentă!