Doamna Sandra Pralong, consilier prezidenţial, a afirmat recent
că predarea religiei în şcoli ar fi un demers cu rezultate
negative pentru noile generaţii, deoarece ar forma oameni „docili,
adică obedienţi, timoraţi, asistaţi şi slugarnici”.
Este evident că o asemenea declaraţie dovedeşte – cum să
spun mai elegant?! – dacă nu o prejudecată (destul de larg
răspîndită în gîndirea contemporană) sau o tendenţiozitate
dobîndită prin „laboratoarele” Societăţii Deschise, cel puţin
un deficit de informaţie şi profunzime faţă de o realitate
istorică de necontestat. Mai plastic spus, o goliciune cognitivă,
carenţă fatală pentru un consilier de teapa domniei sale.
Ţin s-o informez pe doamna consilier ca şi eu mă număr printre
cei etichetaţi de dînsa, deşi nu fac parte dintr-o generaţie
chiar nouă, iar învăţătorul nostru, Hristos, ne îndeamnă să-i
îmbracăm pe cei goi, adică, în limbaj modern, să-i consiliem,
să-i asistăm – ah, iată că am ajuns să folosesc
cuvintele dînsei! – să nu-i lăsăm, deci, în starea la care au
ajuns, poate, inclusiv din neştiinţă sau uitare (gurile rele spun
că astea ar fi chiar păcate în anumite împrejurări, dar nu vreau
să divaghez, mai ales folosind cuvinte eradicate de dicţionarele
progresiste).
Trecînd în concret, îi transmit doamnei Pralong că uită, sau
se face că uită, sau n-a ştiut niciodată esenţialul – aspect
inevitabil, în contextul avariat al culturii generale precare sau al
suficienţei egolatre –, adică faptul că tocmai credinţa i-a
ţinut pe români verticali timp de 45 de ani, în timpul dictaturii
comuniste, ca să dau un exemplu relativ recent din istoria noastră.
şi spun asta conştient că alţii vor susţine contrariul, judecînd
doar după aparenţe, după cele văzute.
Dar tot cele văzute ne arată cum credinţa a ridicat, în
închisori şi lagăre, repere de moralitate şi chiar de sfinţenie,
în vreme ce închinătorilor regimului le ţîţîia turul
pantalonilor de frică la orice vorbă sau privire neconforme cu
linia oficială a Partidului.
La revoluţia din 1989, strigătul care a dat fiori reci puterii
de atunci nu a fost nici „Jos Ceauşescu!”, nici „Jos
Comunismul!”, ci paradoxalul şi de neînţelesul (decît în
spiritul celui mai profund creştinism) „Vom muri şi vom fi
liberi!”, la fel cum de neînţeles şi absurde păreau,
pentru persecutorii păgîni de la începutul erei creştine, şi
bucuria, şi lipsa fricii primilor creştini daţi la fiare, în
circuri. Căci frica este, în definitiv, arma cu care cîrmuieşte
orice putere lumească (şi nu doar politică), iar primele cuvinte
ale lui Hristos cel înviat au fost, deloc întîmplător,
„Bucuraţi-vă!” şi „Nu vă temeţi!”.
„Docili, adică obedienţi, timoraţi, asistaţi şi slugarnici,
pe care să-i putem controla” au fost totdeauna tocmai aceia care
s-au temut sau care s-au lăsat manipulaţi nu de credinţă, ci de
puterea seculară, din necredinţă. Iar exemplele de azi le avem cu
prisosinţă la tot pasul – un tineret tot mai dezrădăcinat, rupt
complet de tradiţie şi „galactic departe de orice transcendenţă”,
cum spunea Nicolae Steinhardt, precum şi o bună parte din cei ce
alcătuiesc astăzi onor clasa politică a României, care slugăreşte
ruşinos intereselor altora. Bineînţeles că doamna Pralong, deşi
ştie că face parte şi dumneaei din respectiva clasă, nu va crede
niciodată astfel pentru că… nu ştie sau e încă în faza de
negaţie, ceea ce o determină mai abitir la astfel de declaraţii.
Oricum ar sta lucrurile, unul e sigur: nevoia de consiliere a doamnei
consilier (dimpreună cu cea de educaţie religioasă) este cît se
poate de stringentă!