Visul frumos s-a terminat

Myrdal... Nici nu ştiu dacă să-ţi mai spun „iubito” sau nu, căci cuvintele şi-au pierdut sensul şi visul s-a transformat în coşmar de cînd tu ai dispărut cu totul din el, alegînd căi care mie imi sînt străine. Aşa că şi eu am lăsat lumea aceea în urmă, o lume născocită special ca tu să-i fii regină, după cum zice un vechi cîntec. Se pare că diadema de pe fruntea ta, cu nestematele iubirii ce ţi-am împărtăşit-o atîta vreme, a fost prea grea pentru tine şi ai căutat alt loc în care povara dragostei să fie mult mai mică. Sper să-ţi fie bine acolo, cu toate că asemenea locuri găseşti la tot pasul şi multe au un aer care miroase a sordid - teatre ale măştilor strîmbe, în care zîmbetul dulce al Colombinei nu mai este curat şi senin, ci întinat de ascunzişuri impure.

Acum încui lumea visului nostru, în care "iubirile" reci, epidermice, facile şi rapide sînt de neconceput, dar cheia ţi-o las ţie, pentru cazul în care vei pune vreodată în balanţă, cu sinceritate, căldura cuvintelor şi gîndurilor pe care ţi le-am dăruit eu şi cele aflate pe altundeva. Coroana a rămas şi ea acolo şi supuşii te aşteaptă transformaţi în stane de piatră.De-acum totul depinde doar de tine.

Celei mai frumoase dintre muritoare...

Tăcerea

Mai ţii minte ultima seară a visului nostru? Sfîrșitul acela de octombrie plouînd nostalgic, atunci cînd mi-ai spus că ai vrea să ieșim undeva, demult, prin anii '50! Erai cea mai frumoasă dintre muritoare cu irezistibilul tău parfum de magnolie, iar rochia aceea neagră, mulată, contrastînd senzual cu pielea, cu roşul intens al buzelor şi cu margelele albe, îmi stîrnea umbre de gelozie.
Am stat la măsuţa rotundă de lîngă fereastră uitîndu-ne la trecătorii ce mergeau grăbiţi prin ploaia măruntă şi la luminile multicolore oglindite de strada udă. Din cînd în cînd mă luai de mînă şi mă priveai adînc, cu aceeaşi expresie tulburătoare ca atunci cînd ne-am sărutat prima dată, izolați în ascensorul ce ne cobora, metalic, către lumea în alb și negru. Ne vorbeam în răstimpuri, însă printre puţinele fraze se aşternea des o tăcere parcă special născocită spre a putea asculta în voie liniştea din jur, amplificată, paradoxal, de mica orchestră de blues din colţul localului. Nu era nimic apăsător, ci mai degrabă era acea tăcere simplă şi misterioasă care transcende lumea cuvintelor, acel liant inefabil ce leagă două suflete în afara oricăror explicaţii sau întrebări. Am şi dansat puţin şi îmi amintesc cum m-ai ţinut tot timpul aproape, cu ochii închişi, apăsîndu-ţi obrazul pe pieptul meu şi zîmbind vag cine ştie căror gînduri şoptite de ritmul lent al muzicii.
Apoi tăcerea s-a aşternut din nou, odată cu ultimele acorduri ale saxofonului, prelungindu-se subtil şi însoţindu-ne pe drumul de întoarcere ca un prieten fidel. Dar gîndurile tale, nu ştiu cum, s-au transformat în urme adînci de unghii rămase pe mîna mea la coborîre.
În aburul străzii visul a început să se spulbere şi, printre frînturi, nu-mi mai amintesc decît zîmbetul şoferului care ne privise discret tăcerea de pînă atunci în oglinda retrovizoare a impecabilului Commodore şi biletul lăsat pe măsuţa din restaurant. Îmi spuneai că nu mai poţi continua, deoarece simţi că trădezi. Am tăcut, apăsat de gîndurile tale, știind ce va urma. Și așa, din mers, strîngîndu-mi mîna dureros de tare, ai început să te estompezi încet, zîmbindu-mi melancolic, cu ochi arzînd, de sub pălăria largă. Cînd sunetul pașilor a tăcut de tot, privindu-mi palma goală, prezentul a năvălit brutal, nocturn și rece, umplînd totul în jur. Mi-am dat seama că n-ai mai spus nimic; și cît aș fi vrut să știu, pentru ca visul să ne rămînă fără umbre și îndoieli! Ai lăsat, însă, numai o noapte de toamnă fără final și un miros primăvăratec de magnolie care mă împresura stăruitor, o promisiune imposibil de uitat.

Marele X

Myrdal, iubito, mi se întîmplă uneori să experimentez momente în care trecutul mă ajunge din urmă şi se abate asupra mea în valuri, împresurîndu-mă din toate părţile. Se plăsmuieşte atunci în minte o viziune a veşniciei sub forma unui imens hău de un negru impenetrabil ce mă absoarbe din mijlocul vieţuirii mele cotidiene, ridicîndu-mă de la pămînt cu viteză ameţitoare şi toate, planetă, soare, univers se îndepărtează şi se micşorează pînă nu mai rămîn decît un punct insignifiant pierdut în marea de întuneric. Suspendat imponderabil în golul fără sfîrşit mă gîndesc că toată zbaterea mea în lumea pe care am lăsat-o în urmă ar fi fost un mare nonsens de n-ar fi existat iubirea, căci nimicul le cuprinde pe toate în lipsa ei, anulîndu-le.

Cu astfel de gînduri am fost azi la noi, în lumea noastră, a visului, mînat de nostalgia vremurilor de demult, cînd tu erai cea mai importantă fiinţă a acelui tărîm. Am deschis uşa încet, cu mîna tremurînd de emoţie şi am călcat înăuntru cu răsuflarea oprită undeva în mijlocul pieptului, însoţit de o firavă speranţă că poate vei fi acolo, aşteptîndu-mă. O clipă mi s-a părut chiar că apari de după un colţ, rîzînd fericită că mă vezi, dar nu erai tu, ci doar un lung ecou ce l-ai lăsat în urmă. Toate se aflau însă la locul lor aşa cum au rămas din ultima noastră seară împreună, atunci cînd ne-am întors de la restaurantul vechi. Stăteau acolo aşteptîndu-ne, dar parcă erau totuşi absente, lasînd  în loc un spaţiu gol, părăsit şi prăfuit. Canapeau pe care citeai seara, desculţă, devenise cenuşie şi nici zăpada ce odată ţi se aşezase în păr nu mai era la fel de albă. Am văzut într-un colţ şi buchetul mare de trandafiri transformaţi în fluturi, dar aripile lor multicolore, din petale, erau căzute în praful de pe jos, uscate. Band-ul de jazz ce ne-a acompaniat ultimul nostru dans plecase de ceva vreme, mi-a spus-o şoferul care încă aştepta lîngă maşina lui mare, neagră şi lucioasă, arătîndu-mi un bilet aflat pe masa de lîngă fereastră. Ştiam ce scrie în el, dar n-am vrut să-l întristez spunîndu-i că te-ai speriat de iubire şi că nu mai vrei să visezi, ci i-am povestit că ai fost plecată o vreme în zări îndepărtate de unde ai revenit de curînd ca să îmi reîmprospătezi memoria cu chipul tău. Nu ştiu de ce am făcut-o, poate pentru că am învăţat că nu e bine să cazi în deznădejde şi să spui „niciodată”. Dar astea sînt deja banalităţi şi cred că a înţeles, căci a rămas în urmă cu un zîmbet sceptic. Am închis uşa încet, nu înainte de a mai arunca o privire. Atunci, abia, am observat că lumea noastră şi-a pierdut culorile în absenţa ta, şi mi-am dat seama că oricît aş încerca să visez în continuare, va rămîne la fel de nu te vei întoarce.

Mă aflu acum în lumea reală, a legilor stricte, şi o văd la fel de cenuşie ca şi cea de unde vin. Nu mai e nici o diferenţă între ele, căci tu lipseşti din ambele. Şi am iar un fel de viziune, sub forma unui mare X, a două existenţe venind de cine ştie unde, intersectîndu-se o clipă, apoi depărtîndu-se şi pierzîndu-se spre infinit, imposibil de a se mai întîlni cîndva. Prefer totuşi să stau mai deoparte, în sfera banalităţilor şi să nu spun „niciodată”, mai ales că unii savanţi susţin că spaţiul este curb. Aşa că, suspendat din nou împonderabil în golul din jur, privesc la punctul luminos ce a fost cîndva iubirea noastră şi sper ca savanţii să aibă dreptate.

Melancolie

Te-am visat din nou în seara asta. Erai melancolică şi pierdută cu gândurile în cine ştie ce zări îndepărtate, aşa că mi te-ai aşezat în braţe şi mi-ai spus că ţi-ar plăcea să asculţi Cesaria Evora. O vreme ai stat cu privirea în gol, visătoare, apoi ai adormit încet, pe muzica asta plină de linişte, din care mi-au rămas şi acum în minte câteva crâmpeie:

Regăsire

Myrdal, iubito... ori de câte ori am nevoie de tine, mi te transformi metempsihotic, asumându-ţi, din iubire, identitatea celei ce-mi străbate gândurile, cea mai bună şi iubită prietenă, cea care ştie să-mi asculte toate şi să-mi înţeleagă toate, fie ele căderi sau suişuri. Tu mă însoţeşti peste tot şi-mi sari în ajutor de fiecare dată când te chem, petreci cu stăruinţă şi răbdare în preajma mea, fără urmă de reproş, chiar şi atunci când toate îmi pot fi reproşate pe drept, mă mângâi cu mâna ta catifelată şi mă alinţi cu cuvinte calde şi cu blândeţe când ştii că am nevoie (şi când n-am eu nevoie de aşa ceva?!), îmi însoreşti zilele când umbre negre se ivesc pe cer. Şi ştii că îmi poţi citi gândurile, doar locuieşti de atâta vreme în lumea visului meu. Să fie oare, deci, adevărat că azi te-am regăsit după... stai să calculez... 26 de ani, 7 luni si 4 zile? Doamne, ce călătorie lungă! Ţi-ar mai plăcea să te cheme Bianca?

Nicu Alifantis - Floarea soarelui

Myrdal, iubito, mi-ai devenit în ultima vreme un fel de umbră ce mă însoţeşte pretutindeni, în minte şi în inimă, un fel de duh al melancoliei ce mă bântuie ceas de ceas, minut cu minut, astfel că nu reuşesc să fac altceva decât să mă gândesc la tine, iar şi iar. Şi toată gândirea asta mă duce spre acel tărâm al visării, al muzicii şi al poeziei în care mă retrag de atâtea ori şi care ştiu că şi ţie îţi place. Câteva frânturi din el le voi pune aici, în continuare, pentru tine, ca şi cele dinainte, în speranţa că şi tu te vei gândi mai mult la mine ascultându-le sau citindu-le, sau poate te vor lua de mână şi te vor aduce din când în când  în lumea visului, acolo unde ştii că te aştept ca totdeauna, cu toată iubirea, în acea lume în care odată alergai în urma mea să mă aduci înapoi.

Acum, că ţi-am spus că-mi eşti ca o umbră, îţi amintesc această poezie şi cântecul ei:



Eu umbra aceasta pe care
O semeni în sufletul meu
Cu milă  şi tristă mirare,
Voi duce-o cu mine mereu

Şi-apoi, într-o zi oarecare,
În care-mi va fi cel mai greu,
Voi pune-o în vechi calendare:
Duminica trupului meu.

Flămând de iubirea întreagă
Pe vremi cu amurg mohorât
Când zodiile noaptea-şi dezleagă
Mă satur c-o umbră şi-atât.

Şi sufletul meu te mai roagă,
Magnetic catarg doborât,
Tu, umbră tăcută şi dragă,
Aşează-ţi fularul la gât.

O umbră se-nchide în mine,
O umbră prin mine trecu.
E-atâta de rău, că e bine,
E-atât de mult “da”, că e “nu”.

Bacovia-şi iese din sine
Şi râde în A şi în U
Şi-o umbră în viaţă mă ţine
Şi umbra aceea eşti tu.

Fiori prin mine umblă
Şi nu am trebuinţă,
Te rog pe tine, umbră,
Să redevii fiinţă.

(Adrian Paunescu - Umbra)

Neverending story

Myrdal, iubito, îţi aminteşti? Mă iubeai în gând şi sufletul tău era atât de aproape de al meu încât îi simţeam căldura, o căldură aparte cum numai de la tine putea veni. Şi o lacrimă, care aduna în ea toate clipele apropierii noastre, toate momentele noastre de visare şi toate neîmplinirile ce ştiam că vor urma curând, mi s-a ivit atunci într-un colţ de ochi. Ţi-am povestit despre ea, cum te privea de acolo pe de-a-ntregul, în toată fiinţa, cu iubire, cu durere, dar şi cu speranţă, în vreme ce tu stăteai cuibărită strâns în braţele mele şi păreai atât de liniştită, ca un corăbier ce şi-a găsit limanul după o grea furtună. Apoi, lepădându-te de toate, mi-ai spus să las deoparte sensibilităţile, căci nu sunt bune. Cum nu sunt bune? Ai uitat lumea visului nostru, în care ai păşit de atâtea ori? Dacă n-ar fi fost nimic, cum ai fi stat cu mine în zăpada caldă şi cum ţi-aş mai fi sorbit eu fulgul de nea din păr? Îţi plac mai mult cuvintele reci şi contondente cu care am definit mai devreme, ironic şi răutăcios, o dragoste fizică lipsită de orice urmă de sensibilitate decât poezia iubirii dintre noi? Eu nu cred, deoarece tu ai spus demult că sunt limanul tău de linişte şi că mă iubeşti în gând, iar asta ai făcut-o cu sensibilitatea ce-mi ceri mie acum s-o părăsesc. Doar dacă vorbele, chiar rostite în gând, n-au fost decât amăgiri şi închipuiri deşarte, iar limanul o mică răsuflare uitată pe drumul prozaic al cotidianului, atunci visul a fost fals iar povestea se sfârşeşte. Dar voi veghea să nu fie aşa, căci voi pune adevăr în cuvinte şi viaţă în vis pastrându-te mereu lângă mine, în suflet, cu căldura ta învăluitoare, chiar dacă vei fi departe, în lumea reală.

Despre dragoste, fără sensibilităţi...

OK, sensibilitatea poate fi uneori păguboasă, deci e bine să ne tragem înapoi (…ca melcul - asta doar pentru cei sensibili – pentru restul rămâne la latitudinea lor să-şi imagineze ca ce) şi să gândim din când în când în termeni mai reci, materialişti şi cartezieni. Aşa că voi adopta şi eu, de şi la nevoie, o conduită diferită de cea de toate zilele obsevând mai îndeaproape asperităţile, eficienţa şi soluţia amorală a paradigmei ştiinţifice şi atee. Consecvent, deci, cu un astfel de raport cu lumea, va trebui să redefinesc în termeni specifici o seamă de comportamente umane şi primul care îmi vine în minte este cel legat de procesul de interacţie numit de unii, mai sensibili, dragoste. Astfel, ca să nu mai lungesc vorba şi lăsând deoparte sensibilităţile inutile şi falimentare, cei ce se află într-o astfel de situaţie nu se iubesc, ci întreprind o activitate instinctuală care constă în producerea de legături neuronale şi radiaţie electromagnetică, urmare a unor stimuli fizico-chimici produşi de un individ din aceeaşi specie, cu o structură anatomică uşor diferită dar compatibilă, şi având ca scop realizarea unui schimb de fluide cu acesta. Na, c-am zis-o! Ce să ne mai încurcăm în poezii şi sentimentalisme lacrimogene şi ieftine când totul e expus, cu legenda de rigoare, la muzeul Antipa în formol şi e floare la ureche chiar şi pentru domnişoara Cucu, profesoara de fizico-chimice.

Alt fragment...

Azi ţi-am adus un buchet mare de trandafiri, de toate culorile. Se împăunau că sunt florile iubirii, cele mai cântate de poeţi şi melozi. Dar când te-au văzut pe tine cât eşti de frumoasă, mai ales când râzi, s-au speriat şi s-au transformat într-un stol imens de fluturi multicolori, zburând în toate direcţiile, într-un vârtej ameţitor. Câţiva ţi s-au aşezat în păr (poate că erau mai curajoşi sau poate se îndrăgostiseră de tine, aşa, la prima vedere!), iar culoarea lor se reflecta în el ca într-o apă limpede. Erai zâna fluturilor şi a florilor. M-ai luat de mână şi am zburat, ca Peter Pan cu Wendy, spre cerul visului nostru.

Un colţ din lumea visului meu...

La luz de tu cara
La luz de tu cuerpo



Cu fiecare cuvânt,
Cu fiecare zâmbet,
Cu fiecare privire,
Cu fiecare mângâiere

Mă apropii de apă
Sorbind sărutarea ta,
Lumina feţei tale,
Lumina trupului tău.

Să te iubesc e rugăciune
Este cântecul mutului.
Privirea orbului,
Secretul revelat.

Mă dau în braţele tale,
Cu teamă şi cu calm,
Şi cu o rugăciune în gură
Si cu o rugăciune în suflet.

Cu fiecare cuvânt,
Cu fiecare zâmbet,
Cu fiecare privire,
Cu fiecare mângâiere

Mă apropii de focul
Ce mă arde de tot -
Lumina feţei tale,
Lumina trupului tău.


(Muţumesc Ioanei pentru traducere)

Fragment...

Ninge. Ca în copilărie, cu fulgi mari şi deşi. Lumea visului nostru e albă şi pură ca sufletul unui copil. Păşesc în ea, iar tu eşti deja acolo, ascunsă după uşă, cu un bulgăre mare în mână. Cum intru îmi sari în spate râzând şi îmi dai cu zăpadă pe faţă, satisfăcută că pentru câteva secunde raportul de forţe este în favoarea ta. O clipă stau descumpănit şi surprins, până să-mi dau seama ce se întâmplă. Mă întorc, dai să fugi, dar îţi pun o piedică scurtă, ca atunci când eram la şcoală şi le alergam pe fete să le „săpunim”. Zăpada e groasă şi moale, altfel n-aş risca o astfel de manevră, căci nici in vis, nici în gând n-aş fi în stare să te brutalizez câtuşi de puţin. Cu toate că în lumea noastră chiar şi legile fizicii pot fi modificate după cum vrem noi, azi visul e să ne bucurăm unul de altul în albul imaculat care ne înconjoară din toate părţile ca în vremurile când eram mici, aşa că te laşi să cazi. Vin şi eu lângă tine şi ne tăvălim prin omătul pufos hlizindu-ne. La un moment-dat ajungi deasupra mea. Ţi-e părul greu de atâta alb şi obrajii ţi s-au îmbujorat de recele zăpezii. Vrei să mă săruţi, dar... nu ştiu ce se întâmplă... sunt la calculator şi scriu. O frântură de vis îmi mai apare scurt în minte, parcă alergai după mine şi mă rugai să rămân. Aşa este?

...

În ultima vreme am fost copleşit de o senzaţie extraordinară : simt cum iubesc din ce în ce mai mult, parcă ar fi primăvară şi dragostea, care până mai ieri era doar copac înmugurit, acum deodată se deschide şi înfrunzeşte, face flori şi se întinde spre cer într-o coroană imensă. Simt cum porţile sufletului, ferecate atâta amar de vreme, încep să tresară, să tremure, să se mişte şi, în cele din urmă se izbesc parcă de pereţi lăsând să treacă, în toată plinătatea lor, ca o cascadă vuind, lumina şi aerul pur ce vin dinspre mare. Şi iată, te văd cum te apropii încet, uşor înfiorată, călcând în vârful picioarelor...

Inceputul visului

Myrdal, iubito, aminteşte-ţi sentimentul de dezamăgire şi părere de rău ce l-ai avut atunci când te-ai trezit dintr-un vis frumos. Cât de mult ai fi dorit să poţi adormi din nou, să nu-l laşi să se risipească, să te învăluie din nou apele lui plăcute şi dulci, să pleci de aici pentru totdeauna spre acea lume în care totul devine posibil. Aşa că, dacă ceea ce ţi se întâmplă acum este visul tău frumos, nu-l ucide, căci nu se ştie, după ce te vei trezi, de-l vei mai visa vreodată.

Există undeva, în acest Univers imens, o lume aparte, diferită de tot ce s-a auzit şi s-a văzut până acum. E o lume a dragostei, a evadării şi a visului, populată doar de noi doi şi de restul minunilor din jur. De fapt acolo nici nu există minuni, decât în comparaţie cu restul lumilor înconjurătoare, cenuşii şi terne, căci totul, cum am zis, este posibil şi firesc. Acolo putem oricând să zburăm, oricât de sus, sau să ne afundăm în adâncurile mării, că nu vom păţi nimic. Ea se construieşte continuu din fiecare gând şi visare, ca un mozaic multicolor întins la nesfârşit şi niciodată nu poţi spune că gata, o cunoşti deplin. Cineva ar crede, auzind aşa ceva, că lumea noastră se află undeva, departe, în cine ştie ce hăuri de întuneric şi nepătruns. Dar nu e aşa, nu. E suficient să închidem ochii şi să ne dorim cu toată fiinţa să fim acolo şi gata, am ajuns. Putem să ne ducem oricând, fie vară sau iarnă, în orice ceas al zilei, dar mai cu seamă noaptea, când somnul este alungat de griji şi frământări. Totuşi, pentru a o feri de intruşi, de cei ce cu gânduri impure ar dori s-o calce şi s-o vadă cumva pierdută şi ruinată, trebuie rostite două cuvinte magice, care pentru unii par banale, desuete, chiar vorbe-n vânt, dar sunt cunoscute de toată lumea, căci „te iubesc” au fost purtate pe buze din negura vremurilor aproape de fiecare muritor. Pentru noi însă, au o cu totul altă valoare, căci ele constituie cheia cu care pătrundem în acea lume minunată a visului nostru şi nu au putere decât dacă le adresăm fiecare celuilalt, în şoaptă atunci când suntem împreună, sau în gând când ne aflăm departe, tu mie şi eu ţie. Nu ştiu unde eşti acum, dar eu mă duc acolo, aşa că îţi spun în gând: te iubesc!