31 ianuarie 2010

Regăsire

Myrdal, iubito... ori de câte ori am nevoie de tine, mi te transformi metempsihotic, asumându-ţi, din iubire, identitatea celei ce-mi străbate gândurile, cea mai bună şi iubită prietenă, cea care ştie să-mi asculte toate şi să-mi înţeleagă toate, fie ele căderi sau suişuri. Tu mă însoţeşti peste tot şi-mi sari în ajutor de fiecare dată când te chem, petreci cu stăruinţă şi răbdare în preajma mea, fără urmă de reproş, chiar şi atunci când toate îmi pot fi reproşate pe drept, mă mângâi cu mâna ta catifelată şi mă alinţi cu cuvinte calde şi cu blândeţe când ştii că am nevoie (şi când n-am eu nevoie de aşa ceva?!), îmi însoreşti zilele când umbre negre se ivesc pe cer. Şi ştii că îmi poţi citi gândurile, doar locuieşti de atâta vreme în lumea visului meu. Să fie oare, deci, adevărat că azi te-am regăsit după... stai să calculez... 26 de ani, 7 luni si 4 zile? Doamne, ce călătorie lungă! Ţi-ar mai plăcea să te cheme Bianca?

24 ianuarie 2010

Puţin Chopin

Chopin - Vals in la minor

19 ianuarie 2010

Haiku celei din umbră

Vis de zăpadă.
Tu - floare violetă
De nu-mă-uita.    (C.M.)

18 ianuarie 2010

Surpriză

Aşa cântam eu cu chitara prin 1988:

Un fragment din Pink Floyd


Este prea toamnă - muzica Aurelian Roler, text Cătălin Trandafir


O compoziţie proprie

17 ianuarie 2010

Nicu Alifantis - Floarea soarelui

Myrdal, iubito, mi-ai devenit în ultima vreme un fel de umbră ce mă însoţeşte pretutindeni, în minte şi în inimă, un fel de duh al melancoliei ce mă bântuie ceas de ceas, minut cu minut, astfel că nu reuşesc să fac altceva decât să mă gândesc la tine, iar şi iar. Şi toată gândirea asta mă duce spre acel tărâm al visării, al muzicii şi al poeziei în care mă retrag de atâtea ori şi care ştiu că şi ţie îţi place. Câteva frânturi din el le voi pune aici, în continuare, pentru tine, ca şi cele dinainte, în speranţa că şi tu te vei gândi mai mult la mine ascultându-le sau citindu-le, sau poate te vor lua de mână şi te vor aduce din când în când  în lumea visului, acolo unde ştii că te aştept ca totdeauna, cu toată iubirea, în acea lume în care odată alergai în urma mea să mă aduci înapoi.

Acum, că ţi-am spus că-mi eşti ca o umbră, îţi amintesc această poezie şi cântecul ei:



Eu umbra aceasta pe care
O semeni în sufletul meu
Cu milă  şi tristă mirare,
Voi duce-o cu mine mereu

Şi-apoi, într-o zi oarecare,
În care-mi va fi cel mai greu,
Voi pune-o în vechi calendare:
Duminica trupului meu.

Flămând de iubirea întreagă
Pe vremi cu amurg mohorât
Când zodiile noaptea-şi dezleagă
Mă satur c-o umbră şi-atât.

Şi sufletul meu te mai roagă,
Magnetic catarg doborât,
Tu, umbră tăcută şi dragă,
Aşează-ţi fularul la gât.

O umbră se-nchide în mine,
O umbră prin mine trecu.
E-atâta de rău, că e bine,
E-atât de mult “da”, că e “nu”.

Bacovia-şi iese din sine
Şi râde în A şi în U
Şi-o umbră în viaţă mă ţine
Şi umbra aceea eşti tu.

Fiori prin mine umblă
Şi nu am trebuinţă,
Te rog pe tine, umbră,
Să redevii fiinţă.

(Adrian Paunescu - Umbra)

15 ianuarie 2010

Jacques Brel - Ne me quitte pas



Nu mă părăsi
Trebuie să uităm.
Tot ce-a trecut deja
Poate fi uitat.
Sa uităm vremea
Neînţelegerilor
Şi timpul pierdut
Încercând a-nţelege.
Să uităm acele ceasuri
Care uneori ucideau,
Sub loviturile întrebărilor,
Inima bucuriei.
Nu mă părăsi.

Îţi voi dărui
Perlele ploilor
Sosite de pe tărâmuri
Unde nu plouă niciodată.
Voi sfărâma pământul
Chiar şi după moartea mea
Spre a-ţi înveli trupul
În aur şi lumină.
Voi făuri o lume
Unde iubirea va domni
Unde iubirea va fi lege
Iar tu vei fi regină.
Nu mă părăsi.

Nu mă părăsi
Îţi voi născoci
Vorbe fără sens
Pe care doar tu le vei înţelege
Îţi voi vorbi
Despre acei îndrăgostiţi
Ce şi-au văzut inimile
De două ori îmbrăţişate.
Îţi voi povesti
Povestea acelui rege
Ce-a murit deoarece
N-a mai apucat să te întâlnească.
Nu mă părăsi.

S-a văzut adesea
Focul renăscând
În vulcani stinşi
Ce păreau mult prea bătrâni.
Se pare că uneori
Pământurile pârjolite
Dau mai multă roadă
Decât un aprilie îmbelşugat.
Şi când vine seara
Şî cerul e-n flăcări
Roşul şi negrul
Nu se-nsoţesc oare?
Nu mă părăsi.

Nu mă părăsi
Nu voi mai plânge
Nu voi mai vorbi
Mă voi ascunde doar
Spre a te privi
Cum dansezi, cum surâzi
Te voi asculta
Cum cânţi şi-apoi râzi.
Lasă-mă să fiu
Umbra umbrei tale
Umbra mâinii tale
Umbra câinelui tău
Dar
Nu mă părăsi.
Nu mă părăsi.
Nu mă părăsi.
Nu mă părăsi.   (C.M.)

14 ianuarie 2010

Cântec întors

A fost ceva-n noi? Poate-un zbor efemer
Eşuat prin noroiul imund al acestui meleag,
Un zîmbet pierdut, depărtat şi stingher
Ca un înger căzut, rătăcit şi pribeag.

Departe în timp s-a pierdut acel ceas
Cînd eu am fost tu şi tu ai fost eu
Şi din toată iubirea din noi n-a rămas
Decît amintirea – un trist mausoleu.

A fost ceva-n noi? Se prea poate,
Dar cerul nostru era mult, mult prea sus.
Tu te-ai speriat de atîta iubire… apoi te-ai oprit…
Iar steaua de pe fruntea ta a apus.

A fost ceva-n noi? Cine ştie!
Dar sigur nu acel zbor mult cîntat
Ce ne-ar fi purtat pe-amîndoi ca solie
Aproape de cerul iubirii visat.

De ce te fereşti şi-mi refuzi şi privirea
Şi scrisul? Ştiu, zborul ţi-e cumpănă grea,
Căci aripa i-ai frînt nefiresc. Dar iubirea?
Ce-ţi poate aduce de fugi şi de ea?

Povestea pare-a fi gata, dar adevărul
Celor care s-au dus mi-e ascuns.
A fost în noi doi, cumva, o iubire
Sau doar amorul frivol? N-am răspuns…

Şi dac-ar fi, cum trag din cînd în cînd speranţă,
Să fi fost iubire cu adevărat, din plin,
Atunci măsura ce ai pus-o în balanţă
Plecînd, ne stinge pe-amîndoi de dor,
Încet, încet, puţin cîte puţin.   (C.M.)

11 ianuarie 2010

Neverending story

Myrdal, iubito, îţi aminteşti? Mă iubeai în gând şi sufletul tău era atât de aproape de al meu încât îi simţeam căldura, o căldură aparte cum numai de la tine putea veni. Şi o lacrimă, care aduna în ea toate clipele apropierii noastre, toate momentele noastre de visare şi toate neîmplinirile ce ştiam că vor urma curând, mi s-a ivit atunci într-un colţ de ochi. Ţi-am povestit despre ea, cum te privea de acolo pe de-a-ntregul, în toată fiinţa, cu iubire, cu durere, dar şi cu speranţă, în vreme ce tu stăteai cuibărită strâns în braţele mele şi păreai atât de liniştită, ca un corăbier ce şi-a găsit limanul după o grea furtună. Apoi, lepădându-te de toate, mi-ai spus să las deoparte sensibilităţile, căci nu sunt bune. Cum nu sunt bune? Ai uitat lumea visului nostru, în care ai păşit de atâtea ori? Dacă n-ar fi fost nimic, cum ai fi stat cu mine în zăpada caldă şi cum ţi-aş mai fi sorbit eu fulgul de nea din păr? Îţi plac mai mult cuvintele reci şi contondente cu care am definit mai devreme, ironic şi răutăcios, o dragoste fizică lipsită de orice urmă de sensibilitate decât poezia iubirii dintre noi? Eu nu cred, deoarece tu ai spus demult că sunt limanul tău de linişte şi că mă iubeşti în gând, iar asta ai făcut-o cu sensibilitatea ce-mi ceri mie acum s-o părăsesc. Doar dacă vorbele, chiar rostite în gând, n-au fost decât amăgiri şi închipuiri deşarte, iar limanul o mică răsuflare uitată pe drumul prozaic al cotidianului, atunci visul a fost fals iar povestea se sfârşeşte. Dar voi veghea să nu fie aşa, căci voi pune adevăr în cuvinte şi viaţă în vis pastrându-te mereu lângă mine, în suflet, cu căldura ta învăluitoare, chiar dacă vei fi departe, în lumea reală.

09 ianuarie 2010

Despre dragoste, fără sensibilităţi...

OK, sensibilitatea poate fi uneori păguboasă, deci e bine să ne tragem înapoi (…ca melcul - asta doar pentru cei sensibili – pentru restul rămâne la latitudinea lor să-şi imagineze ca ce) şi să gândim din când în când în termeni mai reci, materialişti şi cartezieni. Aşa că voi adopta şi eu, de şi la nevoie, o conduită diferită de cea de toate zilele obsevând mai îndeaproape asperităţile, eficienţa şi soluţia amorală a paradigmei ştiinţifice şi atee. Consecvent, deci, cu un astfel de raport cu lumea, va trebui să redefinesc în termeni specifici o seamă de comportamente umane şi primul care îmi vine în minte este cel legat de procesul de interacţie numit de unii, mai sensibili, dragoste. Astfel, ca să nu mai lungesc vorba şi lăsând deoparte sensibilităţile inutile şi falimentare, cei ce se află într-o astfel de situaţie nu se iubesc, ci întreprind o activitate instinctuală care constă în producerea de legături neuronale şi radiaţie electromagnetică, urmare a unor stimuli fizico-chimici produşi de un individ din aceeaşi specie, cu o structură anatomică uşor diferită dar compatibilă, şi având ca scop realizarea unui schimb de fluide cu acesta. Na, c-am zis-o! Ce să ne mai încurcăm în poezii şi sentimentalisme lacrimogene şi ieftine când totul e expus, cu legenda de rigoare, la muzeul Antipa în formol şi e floare la ureche chiar şi pentru domnişoara Cucu, profesoara de fizico-chimice.

06 ianuarie 2010

Alt fragment...

Azi ţi-am adus un buchet mare de trandafiri, de toate culorile. Se împăunau că sunt florile iubirii, cele mai cântate de poeţi şi melozi. Dar când te-au văzut pe tine cât eşti de frumoasă, mai ales când râzi, s-au speriat şi s-au transformat într-un stol imens de fluturi multicolori, zburând în toate direcţiile, într-un vârtej ameţitor. Câţiva ţi s-au aşezat în păr (poate că erau mai curajoşi sau poate se îndrăgostiseră de tine, aşa, la prima vedere!), iar culoarea lor se reflecta în el ca într-o apă limpede. Erai zâna fluturilor şi a florilor. M-ai luat de mână şi am zburat, ca Peter Pan cu Wendy, spre cerul visului nostru.

05 ianuarie 2010

Un colţ din lumea visului meu...

La luz de tu cara
La luz de tu cuerpo



Cu fiecare cuvânt,
Cu fiecare zâmbet,
Cu fiecare privire,
Cu fiecare mângâiere

Mă apropii de apă
Sorbind sărutarea ta,
Lumina feţei tale,
Lumina trupului tău.

Să te iubesc e rugăciune
Este cântecul mutului.
Privirea orbului,
Secretul revelat.

Mă dau în braţele tale,
Cu teamă şi cu calm,
Şi cu o rugăciune în gură
Si cu o rugăciune în suflet.

Cu fiecare cuvânt,
Cu fiecare zâmbet,
Cu fiecare privire,
Cu fiecare mângâiere

Mă apropii de focul
Ce mă arde de tot -
Lumina feţei tale,
Lumina trupului tău.


(Muţumesc Ioanei pentru traducere)

Fragment...

Ninge. Ca în copilărie, cu fulgi mari şi deşi. Lumea visului nostru e albă şi pură ca sufletul unui copil. Păşesc în ea, iar tu eşti deja acolo, ascunsă după uşă, cu un bulgăre mare în mână. Cum intru îmi sari în spate râzând şi îmi dai cu zăpadă pe faţă, satisfăcută că pentru câteva secunde raportul de forţe este în favoarea ta. O clipă stau descumpănit şi surprins, până să-mi dau seama ce se întâmplă. Mă întorc, dai să fugi, dar îţi pun o piedică scurtă, ca atunci când eram la şcoală şi le alergam pe fete să le „săpunim”. Zăpada e groasă şi moale, altfel n-aş risca o astfel de manevră, căci nici in vis, nici în gând n-aş fi în stare să te brutalizez câtuşi de puţin. Cu toate că în lumea noastră chiar şi legile fizicii pot fi modificate după cum vrem noi, azi visul e să ne bucurăm unul de altul în albul imaculat care ne înconjoară din toate părţile ca în vremurile când eram mici, aşa că te laşi să cazi. Vin şi eu lângă tine şi ne tăvălim prin omătul pufos hlizindu-ne. La un moment-dat ajungi deasupra mea. Ţi-e părul greu de atâta alb şi obrajii ţi s-au îmbujorat de recele zăpezii. Vrei să mă săruţi, dar... nu ştiu ce se întâmplă... sunt la calculator şi scriu. O frântură de vis îmi mai apare scurt în minte, parcă alergai după mine şi mă rugai să rămân. Aşa este?

02 ianuarie 2010

Banalităţi

Myrdal, iubito, văzîndu-te azi, la început, puţin distantă, m-am gîndit să-ţi spun banalităţi despre dragoste:
Că dragostea trece peste toate valurile vremurilor şi învinge în orice luptă, cu orice vrăjmaş. Nu se întunecă nici cînd se află în întunericul cel mai nepătruns, pentru că ea însăşi luminează totul. Dacă ţi-e sufletul greu şi nu ştii de ce, priveşte acolo, în adîncimile lui şi vezi dacă nu cumva ai tras, de teama orbirii, un văl gros peste lumina aceea dulce şi caldă. Nu există nimic pe lumea asta care să o poată opri total, aşa că o mică rază tot va reuşi să răzbată, oricît de deasă ar fi urzeala. Tu, însă, apucă vălul cu amîndouă mîinile şi aruncă-l fără teamă şi vei simţi deodată cum căldura iubirii te va cuprinde, dar nu ca cea a soarelui, care îţi încălzeşte doar trupul pe dinafară, ci va fi în tine, în toate ungherele sufletului, chiar şi în cele în care ţi-ai ascuns cine ştie ce taine şi dureri de nemărturisit, de nerecunoscut pe care am simţit demult că le ai. Lasă iubirea să te uşureze, altfel greutatea aceea nu va dispărea şi te va trage în jos, tot mai jos, spre tenebrele reci ale tristeţii, zădărniciei, indiferenţei, uitării şi egoismului, vecine cu iadul. Căci iadul nu este un loc al focului şi pucioasei, cum îşi închipuie oamenii în basme, ci este acel loc în care dragostea nu există.