Cântec întors

A fost ceva-n noi? Poate-un zbor efemer
Eşuat prin noroiul imund al acestui meleag,
Un zîmbet pierdut, depărtat şi stingher
Ca un înger căzut, rătăcit şi pribeag.

Departe în timp s-a pierdut acel ceas
Cînd eu am fost tu şi tu ai fost eu
Şi din toată iubirea din noi n-a rămas
Decît amintirea – un trist mausoleu.

A fost ceva-n noi? Se prea poate,
Dar cerul nostru era mult, mult prea sus.
Tu te-ai speriat de atîta iubire… apoi te-ai oprit…
Iar steaua de pe fruntea ta a apus.

A fost ceva-n noi? Cine ştie!
Dar sigur nu acel zbor mult cîntat
Ce ne-ar fi purtat pe-amîndoi ca solie
Aproape de cerul iubirii visat.

De ce te fereşti şi-mi refuzi şi privirea
Şi scrisul? Ştiu, zborul ţi-e cumpănă grea,
Căci aripa i-ai frînt nefiresc. Dar iubirea?
Ce-ţi poate aduce de fugi şi de ea?

Povestea pare-a fi gata, dar adevărul
Celor care s-au dus mi-e ascuns.
A fost în noi doi, cumva, o iubire
Sau doar amorul frivol? N-am răspuns…

Şi dac-ar fi, cum trag din cînd în cînd speranţă,
Să fi fost iubire cu adevărat, din plin,
Atunci măsura ce ai pus-o în balanţă
Plecînd, ne stinge pe-amîndoi de dor,
Încet, încet, puţin cîte puţin.   (C.M.)