12 decembrie 2009

...

În ultima vreme am fost copleşit de o senzaţie extraordinară : simt cum iubesc din ce în ce mai mult, parcă ar fi primăvară şi dragostea, care până mai ieri era doar copac înmugurit, acum deodată se deschide şi înfrunzeşte, face flori şi se întinde spre cer într-o coroană imensă. Simt cum porţile sufletului, ferecate atâta amar de vreme, încep să tresară, să tremure, să se mişte şi, în cele din urmă se izbesc parcă de pereţi lăsând să treacă, în toată plinătatea lor, ca o cascadă vuind, lumina şi aerul pur ce vin dinspre mare. Şi iată, te văd cum te apropii încet, uşor înfiorată, călcând în vârful picioarelor...

11 decembrie 2009

Inceputul visului

Myrdal, iubito, aminteşte-ţi sentimentul de dezamăgire şi părere de rău ce l-ai avut atunci când te-ai trezit dintr-un vis frumos. Cât de mult ai fi dorit să poţi adormi din nou, să nu-l laşi să se risipească, să te învăluie din nou apele lui plăcute şi dulci, să pleci de aici pentru totdeauna spre acea lume în care totul devine posibil. Aşa că, dacă ceea ce ţi se întâmplă acum este visul tău frumos, nu-l ucide, căci nu se ştie, după ce te vei trezi, de-l vei mai visa vreodată.

Există undeva, în acest Univers imens, o lume aparte, diferită de tot ce s-a auzit şi s-a văzut până acum. E o lume a dragostei, a evadării şi a visului, populată doar de noi doi şi de restul minunilor din jur. De fapt acolo nici nu există minuni, decât în comparaţie cu restul lumilor înconjurătoare, cenuşii şi terne, căci totul, cum am zis, este posibil şi firesc. Acolo putem oricând să zburăm, oricât de sus, sau să ne afundăm în adâncurile mării, că nu vom păţi nimic. Ea se construieşte continuu din fiecare gând şi visare, ca un mozaic multicolor întins la nesfârşit şi niciodată nu poţi spune că gata, o cunoşti deplin. Cineva ar crede, auzind aşa ceva, că lumea noastră se află undeva, departe, în cine ştie ce hăuri de întuneric şi nepătruns. Dar nu e aşa, nu. E suficient să închidem ochii şi să ne dorim cu toată fiinţa să fim acolo şi gata, am ajuns. Putem să ne ducem oricând, fie vară sau iarnă, în orice ceas al zilei, dar mai cu seamă noaptea, când somnul este alungat de griji şi frământări. Totuşi, pentru a o feri de intruşi, de cei ce cu gânduri impure ar dori s-o calce şi s-o vadă cumva pierdută şi ruinată, trebuie rostite două cuvinte magice, care pentru unii par banale, desuete, chiar vorbe-n vânt, dar sunt cunoscute de toată lumea, căci „te iubesc” au fost purtate pe buze din negura vremurilor aproape de fiecare muritor. Pentru noi însă, au o cu totul altă valoare, căci ele constituie cheia cu care pătrundem în acea lume minunată a visului nostru şi nu au putere decât dacă le adresăm fiecare celuilalt, în şoaptă atunci când suntem împreună, sau în gând când ne aflăm departe, tu mie şi eu ţie. Nu ştiu unde eşti acum, dar eu mă duc acolo, aşa că îţi spun în gând: te iubesc!

30 noiembrie 2009

Scurtă elegie

Tîrzie e seara si drumul
Ce îţi şopteşte să pleci parc-ai vrea
Să nu-l fi ştiut niciodată.
Iubito, ţi-e bine aici, nu-i aşa?

Mai stai încă puţin, doar o clipă,
Atît cît să-ţi sorb iar privirea
Şi gura cu zîmbetul trist
Rătăcit undeva, pe aiurea.

Rămîi lîngă mine şi uită
şi drumul şi lumea şi toate
Din ochi alungă-mi mîhnirea
Şi gîndul ce-mi fuge la moarte.

O, ce n-aş da ca deodată
Lacrimi prelungi de diluvii
De jur-împrejur ne-mpresoare
Şi străzile facă-se fluvii!

Atunci, în odaia pierdută 
În hăul de ape curgînd
Vom fi doar noi doi - şi tăcerea -
Dar nimeni din lume, nicicînd.

Şi-n liniştea tot mai profundă
Cuvinte-mi vei spune-n neştire,
Cu vocea ta dulce si caldă
Ce-mi sun-a poem de iubire.

Dar visul, ce crud-amăgire,
Se sfarmă în cioburi o mie
Şi gata eşti iar de plecare
Chemată de strada pustie.

Te-ai dus,
Şi-n spate n-ai vrut să mai laşi nici un semn,
Doar urma paşilor goi
Pe luciul podelei de lemn.

Şi cît încă nu eşti departe,
Să-ţi strig din nou parc-aş vrea
Acea întrebare stupidă:
Iubito, ţi-e bine aici, nu-i aşa?  (C.M.)

16 noiembrie 2009

Dor de Vamă

Umbrele mării veşnic căzînd
Liniştea serii brăzdează.
Mersul tău proaspăt, nisipul călcînd,
Unde adînci creionează.

Încerc tot mai des să te scap din priviri -
Zadarnic - mi-e cugetul aspru!
Deci hai de-mi şopteşte din nou amăgiri,
Căci valul îmi cîntă albastru.

Iubito, mi-e sete de mare
Cînd buzele-ţi simt murmurînd
Vorbeşte-mi cîte în lună şi-n soare
Căci timpul se duce tăcînd.

Şi vino şi bea-mă, şi ia-mă în noapte
Cu părul tău negru din mare curgînd,
Să mor de iubire, pierdut printre şoapte
Odată cu valul ce piere cîntînd.

10 august 2009  (C.M.)


Rezumat imaginar

      Ceauşescu a murit de boală, dar nu înainte de a declanşa o serie de represalii faţă de cei ce au încercat să-l dea jos în decembrie ’89. Am avut noroc deoarece atît secretarul de partid pe secţie, cît şi responsabilul cu propaganda mă simpatizau - ultimul, vînător fiind, mă mai lua cu el cîteodată ca să-l ajut să îndeplinească norma anuală de ore obligatorii, atunci cînd aveau activităti de amenajare a ocolului undeva pe la Cernica. Aşa că m-am pricopsit, ca urmare a intervenţiilor lor, doar cu 3 ani la locul de muncă, pentru instigare – îl imitam perfect pe Nea Nicu şi spuneam bancuri în stînga şi-n dreapta, deci e de-nţeles. Am scăpat mai repede, deoarece Nicuşor, imediat ce a ajuns preşedinte, a dat dovadă de mărinimie şi a emis un decret de graţiere a celor cu condamnări mici.
      La facultate am renunțat, cu ajutorul „lor”: mi-au explicat că e cazul să iau o pauză, pentru întărirea muncii socialiste. Acum sînt în continuare sculer-matriţer la Mase Plastice, dar treaba merge cam prost, căci nu mai exportăm decît în Cuba şi în cîteva ţări din Africa. Am reuşit să obţin un apartament cu două camere, acum vreo 5 ani. E mai bine decît în garsonieră, mai ales că fii-mea a terminat liceul şi are şi ea nevoie de camera ei, separată. De trupă s-a ales praful, fiindcă, după eşecul loviturii de stat, n-am mai avut voie să ne întrunim şi muzica rock n-a mai fost tolerată. N-a contat nici faptul că la Cîntarea României ajunsesem la faza pe capitală. Iar după graţiere, deja trei dintre noi eram căsătoriţi şi aveam şi copii, astfel că nu prea am mai avut timp de distracţii şi nici bani de scule.
      Nicu Ceauşescu a murit şi el la puţin timp după savantă, dar nu prea se ştie din ce cauză. Varianta oficială este „după o lungă şi grea suferinţă”, la Europa Liberă au spus că de ciroză. Oricum, cît a fost el preşedinte a fost puţin mai bine, că a mai băgat ceva mîncare şi nu mai erau aşa cozi. Probabil că a fost cam speriat după cele ce s-au întîmplat în ’89.
      Tehnologia a avansat în occident, dar pe la noi doar mahării au telefoane mobile şi internet. Am un coleg activist care are calculator. Ne mai cheamă pe la el sîmbăta şi ne pune filme. A încercat să obţină aprobare ca să-şi pună şi internet, dar mai are de aşteptat vreo două luni pînă să primescă răspunsul. Dar chiar de ar fi unul favorabil, am auzit că nu e cine ştie ce, că e cenzurat şi costă o avere. El îşi permite, că are salariu mare ca activist, dar noi, ăştia mai amărîţi, nu prea avem şanse. Telefoane am văzut la un shop pe Victoria Socialismului, cînd am trecut odată pe acolo. Erau mişto, dar am auzit că ar fi mai mult de 1000$. Unii zic că ar fi ruseşti, dar parcă nu-mi vine a crede, ca prea sînt mici. Cică alea japoneze sînt meserie.
      Avem totuşi speranţe că va fi mai bine. Şmecherii aştia de la putere îşi fac de cap mai rău decît pe vremea lui Ceaşcă şi lumea e tot mai nemulţumită. Se împlinesc 20 de ani de la "evenimente" şi se pare că va fi stare de urgenţă, aşa, preventiv, căci deja se aude de o nouă răzmeriţă, să-l dea jos pe Escu. Să vedem cine şi ce o ieşi.

02 noiembrie 2009

Roxana

20 octombrie 2009

...

01 octombrie 2009

Provocat de noua iniţiativă a preşedintelui Băsescu de legalizare a unor năravuri, dl. Răzvan Codrescu publică pe blogul său un foarte bun articol, sub titlul "Emancipare şi perversiune". Redau şi eu aici un mic fragment:
"Foarte des este invocat faptul că omul este făcut “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”; dar cum pe Dumnezeu contemporaneitatea Îl ignoră, speculaţiile iau calea inversă: sînt înregistrate “obiectiv” datele imediate ale umanului şi apoi este reconstruită, cu o erudiţie dece­rebrată sau tendenţioasă, o imagine a divinului care să le suporte! Ca în vechiul păgînism, divinitatea este aproxi­mată, de fapt, după chipul şi asemănarea omului; nu teo-logia catalizează antropo-logia, ci cea din urmă o ajustea­ză procustian pe cea dintîi. Se face simţită ambiţia omului de a-şi înnobila teoretic degenerescenţa, fără să-şi pună problema “fundamentalistă” a profanărilor, pentru că, în fond, totul stă sub semnul desacralizării. Materialismul se deghizează în spiritualism, aşa cum Satana “se îmbracă în înger al luminii” (II Corinteni 11, 14). Sexualitatea “des­că­tuşată” ţine să cocheteze, cultural, cu Absolutul. Dar pentru această aberantă concomitenţă între “rai” şi sex există la români o vorbă pe cît de crudă, pe atît de lămu­ritoare...
De aceea nu pot decît să mă simt solidar, în această privinţă, cu “buna sălbăticie” a Ortodoxiei."

Tot articolul se găseste aici:
- partea I
- partea a II-a

13 septembrie 2009

Despre un alt fel de abandon

Chiar de la prima ochire, revista CoolGirl, subintitulată “Cea mai tare revistă pentru fete”, apare ca o publicaţie al cărei target îl constituie adolescentele, în special fetele sub 18 ani, minore adică. Atenţie mame! Nu cumpăraţi revista aceasta fiicelor dvs. decât dacă doriţi să le obişnuiţi, în cel mai pur stil actual, a fi preocupate mai ales de felul în care arată, de farduri, de vestimentaţia roză şi cât mai sexy, de băieţii macho, de discoteci şi distracţie şi de fericirile sexuale, adică să le transformaţi în fetiţe vesele, curvuliţe dezinhibate şi “orientate” care ştiu să-şi trăiască viaţa, piţipoance mai pe scurt, că tot e termenul la modă. Pentru aceasta vă ajut cu o trimitere, la sfârşitul acestui articol, către un blog în care apar câteva extrase de pe forumul acestei reviste, forum unde veţi găsi frecvent copile de 11-14 ani, aflate deci la vârstă la care, în mod normal, inocenţa ar trebui să fie încă la ea acasă şi buchia cărţii preocuparea de căpătâi, discutând agramat şi relaxat în special despre sex, dând dovadă de cunoştinţe avansate în domeniu mai ceva decât adulţii. Iar dacă uneori, vreunul din aceştia, rătăcit pe acolo, le mai adresează consternat câte o mustrare, copilele cu pricina nu se sfiesc a-l trata cu superioritate, dându-i chiar şi lecţii.
În situaţii de genul ăsta, adepţii noii “morale” a miserupismului* ar putea aduce următorul argument:
- Hm, şi ce-i cu asta? Evoluăm, nu mai suntem inapoiaţi ca pe vremea bunicii, când trebuia să te căsătoreşti virgină. Un om cu bun simţ ar răspunde că dacă a evolua înseamnă a omorî pe la 11-12 ani cea mai frumoasă perioadă a vieţii, copilăria, cu ochii ei mari şi întrebători şi a o arunca în mizeria concupiscenţei, a trivialului, sordidului şi a patimilor desfrânate atât de devreme, atunci mai va! Şi la ce bun să mai facem copii dacă le retezăm aripile îngereşti atunci când încă mai pot zbura?
Inocenţa este farmecul copilăriei, iar pierderea ei o mare dramă. Din păcate, mulţi părinţi consideră inocenţa un obstacol în calea emancipării, încurajându-şi deci copiii spre a căpăta, de la o vârstă cât mai fragedă, “abilităţile” adulţilor în cât mai diverse domenii. Ajungi astfel să vezi, de exemplu, copii care vorbesc şi se exprimă ca la uşa cortului, însoţiţi de hlizelile părinţilor sau copile de 7-8 ani care sunt încurajate de mamele lor să folosească tot felul de farduri şi podoabe pe motivul ca aşa e normal, că sunt fetiţe şi trebuie şi ele să “ştie”. Motivele unui asemenea comportament sunt diverse, mergând de la părerea superficială că aflând multe se realizează o educaţie modernă, în pas cu vremurile până la cea şi mai superficială, vehiculată de miserupiştii amintiţi, care afirmă că interdicţiile n-au nici un rost pentru că până la urma tot află. În esenţă este vorba de un alt fel de abandon familial a cărui primă cauză este depărtarea de credinţa şi de valorile reale care trebuie transmise noilor generaţii, considerate de unii ca fiind depăşite, coroborată cu părerea eronată că educaţia ar trebui să cadă pe umerii instituţiilor (grădiniţă, şcoală) sau ai bunicilor (din lipsă de timp!) şi mai ales cu comoditatea, dezinteresul, nepăsarea şi egoismul, pe scurt iresponsabilitatea. Părinţii iresponsabili uită cu seninătate de copilul căruia i-au dat viaţă, preocupaţi de a-şi trăi propria viaţă. Abandonat în faţa televizorului sau calculatorului, de cele mai multe ori fără nici un fel de supraveghere, acel copil suferă neştiut din cauza lipsei lor de interes şi afecţiune şi, debusolat şi fără îndrumare, se “educă” singur, adoptând valorile pe care le receptează de acolo. Refuzat de părinţi îşi suplineşte nevoia de dragoste cu surogatul “iubirii” servit din abundenţă atât pe internet cât şi pe toate canalele media, sexul, în care, cu timpul, devine “expert”.



* Pentru cei mai în vârstă: Miserupism – curent la modă, ai cărui adepţi fac apoximativ următoarea afirmaţie: “Mi se rupe-n paişpe de tot ce se întâmplă în jurul meu, îmi trăiesc viaţa!”

08 septembrie 2009

Divna Ljubojevic (Serbia)



Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ne-ai născut nouă pe Hristos, mântuitorul sufletelor noastre.
___________________________


Divna s-a născut la Belgrad în anul 1970. A început să cânte de mică şi a fost iniţiată în cântarea ortodoxă de la vârsta de 10 ani, după ce Maica Agnija i-a descoperit vocea la Mănăstirea Vavedenje. Considerând că darul Divnei de a cânta trebuie hrănit şi ghidat, Maica Agnija, ea însăşi o cântăreaţă de mare talent, a invitat-o pe Divna să vină să cânte rugăciuni Domnului alături de măicuţele din mănăstire. Astfel, visul micuţei a devenit realitate, iar vocaţia ei, stabilită pe viaţă. La vârsta de 17 ani, Divna s-a găsit în postura de dirijor pentru prima dată alături de grupul Mokranjac. Alături de acest cor, Divna a purtat o serie de reprezentaţii de succes, atât în ţară, cât şi peste hotare, şi a dirijat primul concert de Paşti ţinut la domul Catedralei Sf. Sava din Belgrad. Între 1989 şi 1991 Divna a fost dirijor al First Belgrade Singing Society, un grup sârbesc fondat în 1853, în slujba căruia au lucrat unii dintre cei mai importanţi compozitori şi dirijori sârbi. În calitate de cel mai tânăr dirijor din istoria celui mai vechi cor sârbesc, ea a concertat atât în ţară, cât şi în afara ţării - în Delphi, Cephalonia şi Karditsa. În paralel cu activitatea sa de dirijor şi cântăreaţă, Divna a absolvit Colegiul de Muzică Mokranjac din Belgrad şi Academia de Muzică Novi Sad. În timp ce studia şi învăţa de la colegii ei mai experimentaţi, Divna împărtăşea cunoştinţele ei cu prietenii şi colegii, astfel încât, alături de aceştia, a pus bazele corului MELODI, cor ce a reprezentat cel mai mare angajament din viaţa sa profesională. Trăind încă din copilărie în lumea muzicii, Divna posedă o mare experienţă şi abilitate de a transmite esenţa - respectiv aceea a unei fiinţe care cântă lui Dumnezeu. Alături de grupul MELODI, Divna este dirijor, compozitor şi solist. Despre muzica sa s-a spus că te atinge prin puritate, modestie şi fluenţă şi că impresionează prin culoarea captivantă a vocii şi claritatea tonului, foarte rar întâlnite, iar despre Divna compozitoarea s-a spus că neobişnuitele sale aranjări pun în valoare frumuseţea timpului şi demnitatea creştinismului ortodox şi cântecele mănăstireşti. (sursa: atitudineacrestina.wordpress.com)

PS
Am avut şi eu bucuria s-o ascult şi s-o văd pe Divna Ljubojevic, împreună cu corul Melodi, la Sala Palatului pe 29 mai 2008, cu ocazia unui festival de muzica ortodoxă bizantină. M-am gândit atunci că, probabil, aşa cântă îngerii în cer către Dumnezeu...

09 august 2009

Tatiana Stepa

Menirea Tatianei Stepa în această lume a fost să ne rupă pentru câteva clipe de răutatea zilei spre a putea căuta în noi şi împrejurul nostru ceea ce ne apropie şi ne face mai umani: iubirea, căldura sufletului, duioşia, generozitatea, smerenia, altruismul, frumuseţea cuvântului şi gândul curat. Ascultându-i cântecele simţi cum toate acestea te cuprind şi te copleşesc. Ni le-a dăruit pe toate până la ultima suflare cu zâmbetul pe buze, chiar şi atunci când suferinţa i se citea desluşit pe chip. De aceea cred că la judecată, care iată, a şi venit, Domnul va găsi talantul ce i l-a încredinţat înmulţit aşa cum se cuvine şi o va socoti pe ea slugă bună şi credincioasă. Dumnezeu s-o ierte şi s-o primească întru bucuria Sa!

04 august 2009

Haiku de la mare

Valuri şoptite -
Noaptea cerne-n clepsidră
Nisipul etern.   (C.M.)

19 iulie 2009

Imitaţie de haiku

Ce departe sînt -
Privesc cerul cu stele:
Zadarnic visul.   (C.M.)

11 iulie 2009

Oameni de urmat

Azi, profesorul Vasile Astărăstoae, presedintele Colegiului Medicilor din România şi rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa” din Iaşi, personalitate ale cărei apariţii publice le urmăresc cu mare plăcere, interes şi nădejde ori de câte ori am ocazia. Dl. Astărăstoae a dat totdeauna dovadă de profesionalism, onestitate, demnitate şi, nu în ultimul rând, de mărturisire creştină, mai ales în acele cazuri ce ţineau de domeniul eticii medicale, cazuri dezbătute cu multă patimă în mass-media ultimilor ani, poziţiile sale curajoase situându-se în răspăr faţă de cele limitate, virulente şi vădit manipulatoare ale aşa-zişilor formatori de opinie, jurnaliştilor isterici, politicienilor obedienţi sau ong-igiştilor integraţionişti.
Consecvent acestor principii se pare că va fi şi în interviul ce se va publica în viitorul număr al revistei „Presa ortodoxă”. Un mic fragment din acest interviu, în care este evidenţiată afirmaţia profesorului Astărăstoae cum că „O.M.S.-ul introduce dictatura medicală” – făcând referire la aşa-zisa pandemie de gripă porcină - a apărut pe situl celor de la Război întru cuvânt, de unde îl preiau şi eu:
“Sunt câteva aspecte care ridică un semn de întrebare. În primul rând, că s-a declarat această pandemie într-o perioadă de criză economică. Or, în această perioadă se punea problema, mai ales în ţările donatoare, a fondurilor pe care acestea le alocă diferitelor instituţii internaţionale. […] O.M.S.-ul este acum un „colhoz” internaţional: în ultimii 25 de ani, s-a transformat într-o instituţie care îşi întreţine birocraţia proprie - ca şi Uniunea Europeană, ce merge pe acelaşi drum. Îşi ia măsuri de supravieţuire. […] Dacă vă aduceţi aminte scandalul din Taiwan, când au murit două milioane de oameni în încercarea O.M.S. de combatere a sifilisului. Este cazul din 1971, când au început tratamentul cu penicilină pentru sifilis. […] De fapt, O.M.S.-ul încearcă să introducă o dictatură medicală, ca şi sănătatea publică, care a început să încalce drepturile naturale ale omului, pentru că, vedeţi: a introdus carantina, a interzis libera circulaţie, a introdus vaccinarea obligatorie, s-a încălcat autonomia pacientului care nu poate refuza tratamentele obligatorii. Toate, pe acest principiu al siguranţei colectivităţii. Şi atunci O.M.S.-ul introduce, cred că e corect termenul, dictatura medicală .[…]”

10 iulie 2009

Parintele Savatie Baştovoi: Hristos este acelaşi. Ce s-a schimbat?

Este uimitor cum oamenii îşi schimbă valorile de la generaţie la generaţie. Toate cuvintele cheie au fost răstălmăcite. Pace, iubire, curaj. Cuvîntul jertfă a fost scos cu desăvîrşire din uz, pentru că jertfa nu poate fi răstălmăcită. De aceea e mai bine nici să nu vorbeşti despre ea. Totul se cîştigă prin “pace”, prin “toleranţă”. Aşa este. Prin “toleranţa” noastră şi sîngele altora. Sîngele celor pe care nu-i ştim şi nici nu vrem să-i ştim. Pentru că am devenit fii ai acestui veac stăpînit de părintele minciunii şi ucigătorul de oameni diavol. Oamenii mor astăzi ca şi în cărţile de istorie ucişi de tirani, răpuşi de foame şi de boli. Numai că astăzi doar arareori mai auzi un glas care să-i mîngîie în numele lui Hristos. Creştinii au ajuns să se teamă să ia apărarea cuiva, iar asta ne arată că duhul fricii şi nu duhul dragostei ne călăuzeşte paşii.
Cu mai puţin de un secol în urmă în faţa terorii comuniste s-au ridicat 200.000 de clerici doar în Rusia şi au fost ucişi. Astăzi preoţii şi episcopii stau la masă cu tiranii şi-i laudă în adunări pentru un talger de linte. Alţii, mai mititei, mănîncă gunoaiele de sub această masă, dar le vorbesc oamenilor cu versete din Scriptură.
Hristos a spus: „Cercetaţi pe cei din temniţă, cercetaţi pe cei bolnavi”. Iar creştinii de azi nu doar că nu fac asta, ci nici măcar nu suferă să audă de existenţa întemniţaţilor şi a bolnavilor.
Atunci cînd cineva trîmbiţează în biserici că oameni demonizaţi ne otrăvesc şi ne îmbolnăvesc prin medicamente mincinoase, se găsesc creştini, atît dintre cei de jos, cît şi dintre cei de sus, care să înăbuşe glasurile salvatoare. Atunci cînd li se spune că oameni străini îi robesc prin cipurile demonice, mulţi se îndărătnicesc, pentru că se gîndesc doar la pielea lor. În sfîrşit, chiar dacă li se spune că un tiran bate, torturează şi omoară în numele legii şi asta nu e drept, ei nu se grăbesc să le ia apărarea celor ce pătimesc, ci tot pe tiran îl laudă.
Acesta este creştinismul spre care ne îndreptăm. Dar să nu ne amăgim. Hristos ieri şi azi şi în veac este acelaşi.


09 iulie 2009

Precizare

Pe blogul lui Claudiu Târziu a apărut un comentariu răutăcios care trimite spre blogul meu atunci când cineva ar da clic pe numele celui care îl semnează, un anume Aaron. Mă văd nevoit să precizez că nu eu sunt autorul acelui comentariu şi că, probabil, este vorba fie de o eroare aparută pe reţeaua Blogger, fie de o "mânărie", după cum s-a exprimat dl. Răzvan Codrescu atunci când şi domnia sa a păţit acelaşi lucru. De asememenea, vreau să-l asigur pe Claudiu Târziu de toată buna mea credinţă şi susţinere în ceea ce întreprinde.

Cătălin Mareş

04 iulie 2009

Gheronda Iosif ne zâmbeşte de dincolo de moarte

Gheronda Iosif adormit.

În dimineaţa zile de miercuri, 1 Iulie, în jurul orei 2 şi jumătate, Gheronda Iosif a trecut la Domnul.
Gheronda Iosif s-a născut la 1 Iulie 1921, de ziua Sfinţilor Cosma şi Damian, care i-au fost protectori întreaga viaţă. După moartea Stareţului său, Gheron Iosif Isihastul, Gheronda Iosif s-a stabilit la Schitul Sfinţilor Doctori fără de arginţi. După cum vedem, aceiaşi Sfinţi Doctori Cosma şi Damian au hotărât ca, de praznicul lor, să-l ia la cer pe Gheronda Iosif.
În veci pomenirea !

Sursa aici şi aici.



Despre viaţa şi trecerea sa la Domnul, aici.

27 iunie 2009

Sic transit...

Zilele astea, milioane de oameni de pe tot mapamondul suferă şi se lamentează, într-o isterie colectivă de proporţii, întreţinută cu multă dibăcie de toate canalele mass-media globaliste. Michel Jackson, „regele” muzicii pop a murit. Aidoma oricărui idol şi deopotrivă cu toate câte se află sub soare a împărtăşit şi el aceeaşi soartă, aceea a trecerii. Nu i-au fost de folos nici gloria, nici mulţimile ce-i cădeau la picioare ca în faţa unui dumnezeu, nici averea imensă, ci toate s-au unit în a da mărturie încă o dată că mărirea lumească nu aduce nemurire, ci e doar vânare de vânt.

26 iunie 2009

Jabberwocky

În „Alice în Lumea Oglinzii”, Lewis Carroll are o mică poezie ciudată intitulată Jabberwocky.
De ce e ciudată? Pentru că autorul foloseşte, plin de umor, nişte cuvinte inventate de el, inexistente în limba engleză şi deci, fără echivalenţă în alte limbi. Totuşi, pentru a veni în întîmpinarea cititorilor şi a nu-i lăsa cu gura căscată, în cuprinsul povestirii are loc o conversaţie în care, la insistenţele Alisei, Humpty Dumpty îi tălmăceşte acesteia cuvintele cu probleme. Pornind de la aceste indicii, traducătorii din toate colţurile lumii s-au întrecut care mai de care în a-şi exersa imaginaţia şi bagajul lexical.
Căutînd pe net informaţii despre traduceri, am aflat dintr-o sursă nesigură că în limba română ar exista şase variante ale poeziei, plasîndu-ne astfel pe locul doi, după francezi, la numărul acestora. N-am reuşit să găsesc decît trei dintre ele: „Trăncăviciada” de Frida Papadache, „Bîzdîbocul” de Nina Cassian şi Jabberwockiada de Mirella Acsente.
Singura care mi-a plăcut mai mult a fost ultima variantă, Jabberwockiada. Problema este că traducătoarea, deşi îşi dă drumul la imaginaţie şi are unele găselniţe foarte izbutite, după părerea mea, nu respectă metrica. De asemenea, păstrarea numelor originale deranjează auditiv.
Cît despre celelalte două traduceri, pot spune că m-au cam dezamăgit. Mai bună mi s-a părut cea a Fridei Papadache, care este şi cea mai cunoscută, dar care exagerează cu cuvintele inventate, punîndu-le chiar şi acolo unde, în varianta originală, apar expresii uzuale englezeşti.
Astea fiind zise, iată că am izbutit să contribui şi eu la creşterea numărului de traduceri româneşti, realizînd varianta a şaptea. A fost destul de greu să păstrez metrica originalului, dar pănă la urmă am reuşit. Avînd în vedere ca Jabber înseamnă trăncăneală, am botezat-o Monstrolocul – monstru locvace, care trăncăneşte întruna (monstru + loc, la fel ca în cuvîntul ventriloc). Deci:

MONSTROLOCUL

Era-n gămiaz, şi sliplii sfîrci
Gherau rotund balans în ierb,
Fraznici erau cei ponostîrci,
Şi vorci murlau acerb.

“Bun fiu, păzea l-ăl Monstroloc!
Cu fălci ce-nhaţ, gheare ce-abund!
Feri de zăludul Zgripţuroc
Şi Harpiul fumibund!”

Dar el luă paloşul vortal
Pe zbir cătîndu-l îndelung -
Apoi se-opri lîng-un Pompom gri
Pe gînduri stînd prelung.

Şi-n timp ce-n aspros gînd stătea,
Ăl Monstroloc, cu ochi de jar,
Prin codrul întufos venea,
Bulburăcind sprinţar.

Un, doi! Un, doi! împlînt-adînc
Vortala-i pală sfic-sfichi!
Mort de-l lăsa, cu ţeasta-i grea
Galumfător veni.

„Ş-ai prăpădit pe Monstroloc?
Te-mbrăţişez fiu gladios!
Frumbloasă zi! Iahuu! Iahii!”
Sforcodăci voios.

Era-n gămiaz, şi sliplii sfîrci
Gherau rotund balans în ierb,
Fraznici erau cei ponostîrci,
Şi vorci murlau acerb.
______________________
Şi explicaţiile lui Humpty Dumpty:

Harpiu – creatură agilă, răpitoare, cu fălci muşcătoare, cu gîtul extensibil
Gladios – radios şi plin de glorie
Ponostîrc – pasăre ponosită, cu un pămătuf de pene mişcătoare
Gămiaz – ora 4 după-amiază, cand te apuci de gătit ceva pentru cină
Sforcodăci – combinaţie între a cotcodăci şi a sforăi
Frumbloasă – posibil un amestec între frumoasă şi fabuloasă
Fumibund – combinaţie între afumat şi furibund
Galumfător – Probabil o combinaţie între „galop” şi „trimfător”. Se foloseşte pentru a descrie un fel de trap la vale, cînd se ţine un picior mai în spate, depărtat de celălalt. Astfel, Galofantul are posibilitatea de a se opri mai repede.
Gherau – forau cu ghearele găuri rotunde, ca de sfredel, activitate specifică sfîrcilor. Faptul că gherau rotund ar putea părea un pleonasm, dar nu e aşa. Aici e vorba de un cuvînt de intărire, la fel cum spui "eu însumi".
Zgripţuroc – o pasăre disperată care trăieşte într-o pasiune perpetuă
Fraznic – fragil, mizerabil si jalnic
Murlau – mugeau şi urlau
Vorci – o specie de porci verzi
Sfic-sfichí – (cu accent pe ultimul i) – onomatopee referitoare, probabil, la tăieturi.
Sliplii – slinoşi şi supli (articulat)
Sfîrci – (numai la plural! - un sfîrc singur e o absurditate) - bursuci sfredelitori -o combinaţie între un bursuc, o şopîrlă şi un sfredel. Sunt nişte creaturi foarte curioase, işi fac cuiburile pe sub cadranele solare şi mănîncă numai brînză.
Întufos – întunecat si dens, stufos
Aspros – stare de spirit caracterizată prin voce aspră, maniere grosolane şi temperament ţîfnos
Ierb – iarba din jurul unui ceas solar care arată orele de ieri
______________________
Nota: Cînd am început traducerea nu ştiam decît varianta Fridei Papadache, pe celelalte două descoperindu-le ulterior.
______________________
Update:

Câteva explicaţii

Celor cu care am avut o conversaţie despre Martorii lui Iehova şi care erau tentaţi să creadă cele îndrugate de ei:
1. Dumnezeu este în lume prin lucrările sale şi prin energiile necreate, nu prin fiinţa sa (înţeleasă şi ca substanţă) care este mai presus de creaţie. "Mai presus" se înţelege nu simplist, cu sensul de loc în spaţiu, ci ca transcendenţă, adică dincolo de limitele lumii materiale. Chestia cu Dumnezeu prezent în toţi şi în toate se numeste panteism şi vine din spiritualitatea orientala. Acolo se zice ca spiritul suprem, Brahma, se găseşte în orice, atât în om, cât şi in măgar, bacterie sau piatra de pe drum. Pentru creştini asta este o erezie, căci dacă ar fi aşa toate s-ar împărtăşi din fiinţa lui Dumnezeu în mod nemijlocit şi atunci n-ar mai fi avut loc nici căderea omului cu lume cu tot, nici Întruparea şi jertfa răscumpărătoare a lui Hristos n-ar mai fi fost necesare. Căci, având în noi o părticică din Dumnezeu la propriu, aceasta, indiferent de "concentraţie", ar fi covârşit întru totul materia, aşa că nici păcate n-am mai fi putut săvârşi şi nici moartea nu ne-ar mai fi atins.
2. Dacă Hristos ar fi fost prima fiinţă creată, înseamnă că asta s-ar fi întâmplat în timp, deoarece creaţia nu are cum să existe din veşnicie. Sfântul Apostol Ioan spune că "la început era Cuvântul", adică la începutul lumii, la facerea ei Cuvântul era deja, iar Sfântul Apostol Iacov spune că la Dumnezeu "nu este schimbare sau umbră de mutare". Deci nu putem spune ca Dumnezeu a devenit Tată în timp. Sfântul Ioan Damaschin explică foarte pe înţelesul tuturor (celor ce au urechi de auzit): "Căci n-a fost cândva Tatăl când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl şi Fiul Care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată fără de Fiu. Iar dacă ar fi, fără să aibă pe Fiul n-ar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată şi astfel s-ar schimba din a nu fi Tată în a fi Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie"
3. Atunci când vor să arate că e diferenţă intre Dumnezeu şi Hristos martorii marşază pe ideea de închinare, adică numai lui Dumnezeu i se aduce închinare, iar făpturilor nu. Asta este adevarat, însă Noul Testament ne arată încă de la început dumnezeirea Fiului la Matei, cap. 4: "Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti". Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau."

Mică pledoarie

Sunt unii care, mânaţi de un soi de înţelegere mai anevoioasă a lucrurilor, consideră, în spiritul corect politic al vremurilor de azi, că atunci când îl evocăm pe Eliade, de exemplu, musai să amintim şi de simpatiile sale legionare din tinereţe. Asta pentru echidistanţă, susţin ei. De parcă, puse într-o balanţă, vederile lui de atunci ar atârna la fel de greu cu zecile de ani care au urmat, timp în care şi-a arătat adevărata măsură. Se uită, probabil, că Sfântul Pavel i-a prigonit pe primii creştini dintr-un exces de zel juvenil, dar asta nu l-a împiedicat să devină cel mai mare apostol al creştinătăţii şi să aibă parte de moarte mucenicească – încununare a unui demers total opus celui din tinereţe. Se pare că unii ca aceştia prezintă un soi de „fotofobie” selectivă, preferând întunecimile derizorii şi timpurii din biografiile celor vizaţi luminii pe care aceştia au răspândit-o ulterior. Cine a citit viaţa lui Valeriu Gafencu, deja propus pentru canonizare în BOR, sau a parinţilor Arsenie Papacioc ori Calciu-Dumitreasa ştie despre ce e vorba.
Fiind mai intâi de toate ortodox, departe de mine încercarea de a-l mitologiza pe Eliade punându-l alături de Apostolul Pavel. Prietenii ştiu de ce! Poate că exemplul ales nu e cel mai bun, dar nu asta e important. Ceea ce vreau să subliniez este că se încearcă, în unele medii, aruncarea unui soi de anatema asupra unor personalităţi marturisitoare până la jertfă ala Ortodoxiei pornind de la o perioadă controversată a trecutului lor, omiţându-se intenţionat ceea ce au devenit până în final. În trecutul legionar stă sfinţenia părinţilor Arsenie Papacioc şi Arsenie Boca (ultimul nici măcar n-a avut legături cu Mişcarea Legionară, dar se insinuează discret contrariul) sau moartea martirică a lui Valeriu Gafencu? În definitiv, până la un punct, toţi suntem prizonierii istoriei. Însă aceşti oameni aflaţi atunci sub vremi şi-au depăşit această limitare ulterior şi ar trebui cinstiţi pentru asta şi pentru ceea ce ne-au lăsat. Poate că Dumnezeu încă ne mai îndură şi pentru rugăciunile pe care ei I le-au adus. Nu contează cât bine au făcut şi încă mai fac, e mai important dosarul? Ştiu că anumite cercuri sunt deranjate pentru ca pe unii ca aceştia se sprijină curentul conservator din interiorul Ortodoxiei, cel care nu vede cu ochi buni lepădarea valorilor fundamentale ale acestui neam de către actualii potentaţi (şi nu numai). Potentaţi care, iresponsabili şi obedienţi, adevărate „cozi de topor ale Apusului” după cum i-a numit părintele Arsenie Boca, sunt locomotiva unui fenomen aflat pe cale de a se extinde şi prin care, chiar noi, românii, cu tradiţiile şi credinţa noastră am putea deveni nişte exponate în muzeele unei lumi căzute sub tăvălugul fundamentalismului democratic corect politic, din care a fost eradicată orice referire la sfinţenie. Să nu fie!

26 februarie 2009

Varianta oficială a Sinodului

Sfântul Sinod a emis un comunicat cu privire la problema paşapoartelor biometrice, mult dezbătută în această perioadă. Iata textul comunicatului:

În şedinţa de lucru din ziua de miercuri, 25 februarie 2009, Sfântul Sinod a adoptat, în unanimitate, hotărârea nr. 638/2009 în legătură cu problema noilor paşapoarte electronice care includ date biometrice:
1. Ia act de scrisoarea nr. 638 din 28 ianuarie 2009 a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel adresată Ministerului Administraţiei şi Internelor prin care se solicită o serie de precizări în legătură cu noile paşapoarte electronice care includ date biometrice. (vezi anexa 1).
De asemenea, ia act de lămuririle aduse prin adresa nr.3622071 din 5 februarie 2009 a Ministerului Administraţiei şi Internelor – Direcţia Generală de Paşapoarte (vezi anexa 2) din care rezultă două asigurări importante:
a. A avea un paşaport este un drept şi nu o obligaţie, paşaportul fiind un document eliberat la cerere pentru cei ce doresc să călătorească în afara spaţiului Uniunii Europene. Astfel, se deduce că cei care invocă obiecţii de conştiinţă sau motive religioase au libertatea să nu solicite acest nou tip de paşaport;
b. Fiecare cetăţean are dreptul de a cunoaşte în mod direct conţinutul datelor personale incluse în noul paşaport electronic care include date biometrice.
2. Constată că însăşi opinia Comisiei Europene exprimată, la 16 martie 2005, prin Grupul European pentru etica în ştiinţă şi noile tehnologii este împotriva implantării în corpul uman a cip-ului electronic: „utilizarea pentru scopuri nemedicale a implanturilor de informare şi comunicare constituie o potenţială ameninţare la demnitatea umană şi societatea democratică” (pct. 6.4), iar „implanturile destinate supravegherii ... ar putea fi folosite de către autorităţile statale, indivizi sau grupuri pentru a creşte puterea lor asupra altora” (pct. 6.4.4).
3. Întrucât unele persoane au reticenţe faţă de paşapoartele biometrice, se va interveni pe lângă instituţiile Statului Român (Preşedinţie, Parlament, Guvern) cu solicitarea de a se adopta măsurile necesare pentru modificarea şi completarea legislaţiei în vigoare prin extinderea prevederilor referitoare la cazuri de urgenţă (paşaport temporar) şi la cazuri când, din motive de conştiinţă sau religioase, persoana nu doreşte paşaport electronic care include date biometrice.
4. În viitor, orice iniţiativă de interes general bisericesc, care provine dintr-o eparhie, trebuie, mai întâi, analizată şi dezbătută la nivelul centrului eparhial şi al sinodului mitropolitan, iar apoi să fie înaintată Sfântului Sinod, spre dezbatere şi hotărâre.
5. Văzând tulburarea provocată de opiniile confuze şi contradictorii cu privire la noile paşapoarte biometrice, Sfântul Sinod îndeamnă clerul, monahii şi credincioşii să rămână statornici în credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, Biruitorul iadului şi al morţii, să sporească în rugăciune şi fapte bune, vieţuind creştineşte în familie, mânăstire şi societate, fără a răspândi panică şi îngrijorare prin preocupare excesivă pentru lucruri trecătoare. Astfel, Dumnezeu ne va lumina, ne va apăra de tot răul şi ne va ajuta să săvârşim binele.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române


Curat european!

Iată şi altă părere (la care ader şi eu) despre acest comunicat, pe blogul lui Claudiu Târziu

18 ianuarie 2009

Sînt iarbă, mai simplu nu pot fi














Ah, tot mai liniştit mi-e verbul
Şi dragostea şi-a mea viaţă.
Ca floarea pomului pe apă
Îmi curge somnul lin pe faţă.
Arată-mi-se-n vis un cîntec,
Îl cînt cum cîntă numai dorul:
„Ia-mi lacrima, dar ochii lasă-mi,
Ia apa, dar să-mi laşi izvorul“.
„Eşti trist, te pregăteşti de iarnă?“
Iubita parcă mă întreabă,
Iar eu, senin, răspundu-i parcă:
„Mă pregătesc de flori şi iarbă“.

Întîlnirea mea cu poetul Grigore Vieru s-a produs întîmplător şi abrupt, în autobuzul 117, direcţia Ferentari, în urmă cu vreo 10 ani. Cine călătoreşte în zonă cunoaşte cît de solicitat este acest traseu, fiind singura legătură cu oraşul a unui cartier sărac şi foarte populat.
Aşadar, înghesuială mare, disconfort, nervi, iritare. Lipit de mine, un bărbat în vîrstă, cu părul răvăşit, ducea nişte sacoşe grele şi încerca firesc, din politeţe şi atît cît se putea, să evite contactul lor cu picioarele celor din jur. L-am privit şi am recunoscut imediat chipul inconfundabil, pe care îl mai văzusem de cîteva ori, însă numai la televizor. Ţin minte cum sentimentul meu de respect faţa de ceilalţi călători, pînă atunci difuz, deodată s-a coagulat în special în direcţia sa, amestecîndu-se însă cu cel de jenă faţă de situaţia penibilă în care era nevoit să se găsească. Poetul Grigore Vieru, marele patriot, suspinul sufletului românesc de peste Prut, călătorea înghesuit şi neştiut într-un sordid autobuz muncitoresc. Iar, peste toate, la sfîrşit, cînd a trebuit să coboare şi şi-a făcut puţin loc deranjînd cu sacoşele tinerii ţigănoşi din uşă, care vorbeau tare şi scuipau seminţe, a mai fost nevoit să suporte şi o umiliţă din partea lor atunci cănd aceştia, amuzaţi de părul ce încă nu avusese posibilitatea să şi-l aşeze, i-au strigat în urmă-i “băi Frankenstein!”.
Simpatia născută brusc de acea întîmplare cu gust amar mi-a trezit şi dorinţa de a mi-l apropia. Aşa că l-am căutat, nu fizic, căci n-aş fi ştiut unde, cu toate că l-am mai zărit de cîteva ori în acelaşi autobuz, ci descoperindu-l de la distanţă, mai ales în poeziile sale, care nu îmi era chiar străine, dar nu le dădusem destulă atenţie pînă atunci. Mi-a fost dat să găsesc, astfel, căldura unor versuri-oglindă ale unui suflet simplu şi copilăresc uneori, alteori plin, profund şi treaz. Am aflat iubirea de ţară, neam şi limbă ca rană perpetuă, ce l-a însoţit de-a lungul vieţii, şi dorul după noi, cei din dreapta Prutului, cu tot aerul nostru superior, infatuat, dar care nu l-au dus în deznădejde. Am înţeles ce înseamnă patriotismul tare, dar discret, fără piepturi umflate şi lozinci, trăit firesc, între oameni, şi nu exhibat emfatic.
Poate că am privit şi încă mai privesc lucrurile cu naivitate, dar atît am înţeles eu despre Grigore Vieru. Şi aşa, în inocenţa mea pe care, de-ar veni cineva să mi-o spulbere, pierzînd-o, m-aş mîhni profund, nu am găsit altă asemănare care să-l reprezinte şi nici cuvînt prin care să-l cuprind, decît cele ale unei lacrimi. O lacrimă care, iată, azi a căzut pe pămîntul Basarabiei, marea lacrimă a istoriei noastre, prefăcîndu-se, aşa cum s-a închipuit pe sine mai-nainte, în iarbă.

15 ianuarie 2009

Urmaşii lui Eminescu

Câţi oare îşi vor fi reamintit azi, 15 ianuarie, de Eminescu? Şi, din cei care au făcut-o, câţi vor mai fi păstrat vreo urmă de admiraţie pentru el? În economia noului veac, străină de orice temeinicie a valorii, Eminescu mai reprezintă fie doar un capitol enervant rătăcit în manualele elevilor, care, vrând-nevrând, trebuie să suporte plictisiţi lungi comentarii literare, inutile pe scara lor axiologică, fie vreun prilej de confruntare ideologică impudică, pro- sau anti-naţionalistă, între tabere obscure în intenţii şi opace în spirit.
E târziu şi inspiraţia nu îmi dă ghes, aşa că mă voi rezuma la acest fragment din Scrisoarea I, care, zic eu, spune multe despre noi, “mititeii” narcisişti, cei ce alcătuim posteritatea tristă a marelui nostru poet.

Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă şi mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.


Tot pe tema asta, un articol excelent al lui Răzvan Codrescu

14 ianuarie 2009

Comunicat al Părintelui Iustin Pârvu

Este vremea muceniciei!
Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!
Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam
Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm.
De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului,a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea(fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”(Apoc. 13:16-17).
Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi orice alt act personal cipul biometric ce conţine amprenta digitală, imaginea facială, şi toate datele personale. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane. Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.
De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei au noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-şi impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare. Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în biserică situaţia este destul de anevoioasă deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate - ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?– „Voi aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul Evangheliei – păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, si tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi îmbrăcaţi cu haine albe.
Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii în casă – „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul” – păi el nu înţelege. „Păi, părinte, eu ce le mai dau de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi ca Brâncoveanu de altădată să facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi, biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.
Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, renunţarea la libertatea cu care ne-am născut.
Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine. Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.
Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi - pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere.
Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.
Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.
Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!
Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi.
Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009
Cuvioşii Mucenici ucişi în Sinai şi Raith
Arhimandritul Justin Pârvu