30 mai 2007

30 mai

Fascinant Steinhardt!
Ştiu că sînt cam slab de înger şi că mă las cuprins mult prea uşor atît de entuziasm cît şi de tristeţe, dar nu pot să nu exalt citindu-i scrierile. Am găsit în rîndurile lui gîndurile şi trăirile unui om prea înalt nu doar pentru mine, ci şi pentru mulţi dintre cei care se consideră ca făcînd parte din elitele mai mult sau mai puţin simandicoase ale societăţii. Evreul Steinhardt se simte român adevărat şi chiar este român adevărat, o palmă peste obrazul, gros dealtfel, al multor saltimbanci şi sforăitori într-ale românismului, la uşa căruia spunea că bate şi el cu smerenie. Şi, într-o lume în care „diavolul este mai presus decît orice, contabil”, românul Steinhardt, cu uimitoare delicateţe şi fără urmă de ură, afirma, vorbind depre cumplita perioadă petrecută în lagărele comuniste, că a fost plecat o vreme în „provincie”.
Îmi vine acum în minte mirarea centurionului trimis să-l aresteze pe Sfîntul Policarp al Smirnei care, auzindu-l pe acel bătrîn de 80 de ani cum se ruga cu nespusă blîndeţe şi credinţă pentru toţi cei pe care îi cunoscuse vreodată, s-a întrebat „oare de ce se teme împăratul de un om ca acesta?”. Chiar aşa, de ce se tem împăraţii şi stăpînirile de astfel de oameni? În cazul Sfîntului Policarp este mai lesne de înţeles, împăratul pretinzînd că este de origine divină. Însă cînd e vorba de dictatura comunista lucrurile stau altfel, la bază aflîndu-se de fapt invidia, lăcomia, prostia şi incapacitatea unora de a percepe lumea şi în alt mod decît cel material şi care, convinşi fiind că lumea văzută este şi ultima realitate, îşi dau totuşi seama că aflaţi, vorba tot a lui Steinhardt, „galactic departe de orice transcendenţă”, sînt de fapt mărunţi, găunoşi şi putrezi atît ei cît şi sistemul pe care se sprijină şi că, în ciuda puterii pe care au impresia că o deţin, sînt mai trecători decît clipa şi mai muritori decît orice vietate.

Spre vârf


27 mai 2007

27 mai

Cald.
Mi-e gândul la filmul văzut aseară – La Dolce Vita – şi la impresiile lui Nicolae Steinhardt pe marginea lui. Omul ăsta a fost un optimist şi un creştin desăvârşit şi mă uimeşte felul în care căuta şi, culmea, găsea semne ale lui Hristos în tot ce era în jurul lui. “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!”. Mă tot întreb de ce refuză oamenii chemarea Domnului spre puritatea şi simplitatea vieţii? Ce este atât de atractiv în dezmăţul şi decadenţa lumii, iar inocenţa este trecută cu vederea, sau, mai rău, privită ca un handicap? Un posibil răspuns ar putea fi teama că acceptând această chemare, lumea s-ar dezvălui dintr-o dată fără substanţă şi tot eşafodajul construit cu atâta trudă s-ar prăbuşi lăsându-ne pe cei mai mulţi în postura lui Adam: “ Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns”. Şi bine a zis "sunt gol", findcă nu mai era decât un vas fără conţinut, căci Duhul îl părăsise.

25 mai 2007

Toamnă

Mă strîng în cercuri concentrice frunzele toamnei.
E cerul înalt împrejurul ochilor tăi
Şi-mi tremură gîndul pribeag de amintiri ce vor să vie cîndva,
În trecuturi deşarte şi miezuri de noapte.
Sufletu-mi tresaltă ca un zbor atingînd tăriile
Doar pentru a cădea biruit de-atîta înalt.
Simt cum moare eul din mine, se dizolvă în lungi fîşii înlăcrimate
Şi tot ce rămîne nu-i decît o coajă uscată, o frunză veştedă.  (C.M.)

20 mai 2007

20 mai 2007

Am găsit într-o carte o tăietură veche din ziarul Ziua, datată 9 mai 1998., deci, iată, de mai bine de 9 ani stătea pe acolo. Conţine un articol al lui Răzvan Codrescu, autor pe care îl apreciez din ce în ce mai mult, începând chiar din acea vreme. Nădăjduiesc să nu se supere domnia sa pentru faptul că voi posta articolul şi în blogul meu.


Maximalismul şi “boieria” lui Hristos

articol de Razvan Codrescu, apărut în ziarul "Ziua" din 9 mai 1998

În Pateric se istoriseşte despre Avva Antonie că, venind la el cîţiva fraţi spre a auzi cuvînt de mîntuire, le-a zis lor să caute mai degrabă în Scriptură. “Dar voim să auzim de la tine, părinte”, i-au zis aceia. Atunci, dintre toate poruncile Evangheliei, bătrînul le-a amintit-o pe aceasta: De te va lovi cineva peste obrazul drept, întoarce-i lui şi pe celălalt. Aceia i-au spus: “Aceasta n-o putem face!”. “De n-aveţi puterea să-l întoarceţi şi pe celălalt – a urmat bătrînul -, atunci măcar să înduraţi lovitura fara crîcnire”. “Nici aceasta n-o putem face!”, au răspuns aceia. “Dacă nici aceasta n-o puteţi face, atunci măcar să nu întoarceţi lovitura”. Şi ei au zis: “Nici aceasta nu putem!”. Atunci spuse bătrînul, întorcîndu-se spre ucenicul său: “Fă-le lor puţina fiertură, că sunt neputincioşi…” (v. Patericul, ed. 1994, p. 11).

Cu atît mai mult astăzi, în lumea noastră piticită, multora li se pare cu neputinţă a împlini cuvîntul lui Dumnezeu. Hristos cere prea mult de la noi, care nu suntem decît nişte bieţi oameni, zic ei. Creştinismul e sublim, dar e nerealist; nu putem fi cu toţii sfinţi; vorba poetului: “Toate-s praf, lumea-i cum este şi ca dînsa suntem noi”…

Şi, într-adevăr, cum să nu te pună pe gînduri maximalismul moral al Predicii de pe Munte (Mt. 5, mai ales 21-22, 27-28 şi 38-48), în care omenescul Legii celei vechi este împins spre dumnezeiescul Legii celei noi? Ni se pare firesc să fie vrednic de osînda cel care ucide; dar să fie vrednic de “gheena focului” chiar şi cel care doar se mînie pe fratele său?! Ni se pare firesc să fie considerat adulterul un păcat; dar să fie vinovat ca de adulter chiar şi cel care doar se uită la o femeie, poftind-o în inima lui?! Ni se pare firesc să ne iubim în principiu aproapele, dar să iubim şi pe cei ce ne vrăjmăşesc, ba chiar să ne mai şi rugăm pentru ei?!

Expresia cea mai derutantă a acestui maximalism pare a fi însă tainicul îndemn: “Fiţi, dar, voi desăvîrşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvîrşit este” (Mt. 5, 48). Cum să cutezăm noi a gîndi la desăvîrşirea divină?!

Asemenea panica este semnul dezduhovnicirii si al proastei intelegeri. Sigur ca omul nu poate atinge intru totul desavarsirea lui Dumnezeu, ca viata in trup are limitele ei, ca masura putintei difera de la ins la ins. Dar e la fel de sigur ca in fata noastra stau posibilitati nebanuite de desavarsire, pe care le putem valorifica prin credinta si prin faptele credintei.

Hristos se adreseaza generic latentelor umanului si ne indeamna sa nu ne multumim cu putin. Dupa spusa Parintilor: “Dumnezeu s-a facut om, pentru ca si omul sa se faca Dumnezeu. Nu Dumnezeu dupa fire, dar Dumnezeu dupa har”. Crestinul nu are a se inlumi, ci este chemat la indumnezeire (theosis), adica la cat mai mare “asemanare” cu Cel ce a biruit lumea ravasita de pacat.

Problema este sa ne infrangem, inainte de toate, lenea, sa ne pastram trezvia: “Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita. Caci duhul este osarduitor, dar trupul neputincios” (Mt. 26, 41).

Hristos, Dumnezeul Care S-a facut om, stie ca avem putinte si neputinte. Dar El stie ce bogatie a pus in creatia Sa si ne indeamna sa ne redescoperim, in mod liber, propria maretie. Ne cere mult, pentru ca ne-a dat mult si mult ne pretuieste. Ne cere sa ne dez-marginim, pentru ca ne iubeste la nebunie si ne vrea una cu El. Aceasta e marea noastra noblete: ca Dumnezeu crede in noi, fara limite! Dar oare noi credem fara limite in El?...

Parintele Nicolae de la Rohia vorbeste in Jurnalul fericirii despre “boieria” lui Hristos: “La diavolul-contabil nu incape nici stersatura cea mai mica, pe cand Hristos, dintr-o data, sterge un intreg registru de pacate. Hristos, boier, iarta totul. A sti sa ierti, a sti sa daruiesti, a sti sa uiti. Hristos nu numai ca iarta, dar si uita. O data iertat, nu mai esti sluga pacatului si fiu de roaba; esti liber si prieten al Domnului” (ed. 1994, p. 129). El are toate trasaturile “boierului”, “gentleman”-ului, “cavalerului”: “incredere in oameni, curaj, detasare, bunavointa catre napastuitii de pe urma carora nu te poti alege cu nici un folos (bolnavi, straini, intemnitati), un simt sigur al maretiei, predispozitia pentru iertare…” (ed. cit., p. 104). El ne trateaza “boiereste”, si atunci cand ne cere, si atunci cand ne da. Numai Diavolul ne trateaza ca pe niste nimicuri…

Maximalismul, el insusi semn al “boieriei”, se rezolva in “boierie”; daca nu suntem in stare, “pentru pacatele noastre”, sa ne ridicam la inaltimea chemarilor Lui, a credintei Lui in noi, a “iubirii nebune” (manikos eros) cu care ne copleseste, El rabda si iarta, judecandu-ne dupa mila mai mult decat dupa dreptate.

Dar noi, cum Ii raspundem? Oare indaratul lui “nu pot” nu se ascunde, de fapt, de atatea ori, un “nu vreau”? Oare n-avea dreptate Avva Antonie sa le spuna fratilor vorbareti, care-si refuzau, din orgoliu sau comoditate, propria maretie: “Daca aceasta nu puteti si aceea nu voiti, ce sa va fac eu voua?! De rugaciune este trebuinta” ?

19 mai 2007

Sfântul Ioan Gură de Aur către homosexuali

"Ce poate fi mai spurcat decât un bărbat tăvălindu-se în (astfel de) curvii? Ce poate fi mai greţos? O! Ce nebunie! O! Ce smintire! (…) Voi însă, care săvârşiţi acest păcat, aţi făcut neamul nostru omenesc mai necinstit decât necuvântătoarele, căci îl batjocoriţi prin asemenea fapte şi vă batjocoriţi şi voi înşivă."
"Nu zic numai că prin acest păcat tu nu ai devenit femeie, dar încă ai pierdut şi dreptul de a fi bărbat, căci nici nu te-ai schimbat în natura femeii, şi nici nu ai păstrat natura bărbătească, ci amândurora te-ai făcut deopotrivă trădător, (…) fiindcă ai nedreptăţit şi necinstit amândouă genurile"

13 mai 2007

...

07 mai 2007

7 mai 2007


A murit Octavian Paler.

Actualizare 4 noiembrie 2008
Am găsit pe situl părintelui Iulian Nistea un excelent eseu aparţinând lui Gheorghe Fedorovici, eseu ce tratează cu mult discernamânt tendinţele sentimentaliste asociate credinţei creştine mai slabe de înger. Cu toate că şi eu am avut deseori o atitudine critico-ironică la adresa zecilor de PPS-uri cu mesaje dulcege care cutreieră pe net zi de zi, am căzut la rându-mi în plasă, din neştiinţă (cum era şi firesc) şi am postat aici un text care peste tot apărea ca avându-l pe Octavian Paler autor. Este vorba de acel Interviu cu Dumnezeu ce s-a aflat până deunăzi în locul acestui update.