Ecuație

Optul tău și egalul meu
se oglindeau congruent
după lungi permutări,
combinații și aranjamente.
Epuizate de clipă,
în statul acela paralel,
limitele noastre se atingeau
pipăind asimptotic infinitul. (C.M.)

Apus

Eclipsa de Lună - 27 iulie 2018

Vremea inversiunii

Odată ce familia a devenit o realitate depășită, retrogradă, nici rufele nu se mai spală în ea.

Societatea Evului postmodern își măsoară coeficientul de civilizație după gradul în care omul nou își exibă vechile pudori în piață, cu fruntea sus, oferind publicului, spre contemplare, admirație și dezbatere, cearșafurile pătate de fluide intime, eliberat de constrîngerile unei viziuni medievale care îl plasa, obscurantist, mai sus de biologic. Iar asta în vreme ce crucile de pe biserici trebuie coborîte, apoi ascunse între cei patru pereți ai sufletului, căci înțeapă grav vederea și conștiința.

...

Gabriela

M-au trezit devreme, ca niciodată pînă acum. Săptămîna de interdicție s-a terminat și s-a dovedit că nu am avut nicio rubeolă, cum i s-a părut doctorei la vizita medicală, fapt pentru care am pierdut degeaba începutul școlii. Așa că de azi o iau de coadă, cum zice bunică-miu, tachinîndu-mă. Am emoții și răcoarea dimineții îmi dă o stare neplăcută. Mi-e frig și of, trebuie să mă spăl pe față cu apa aia rece de la chiuvetă! Brrr!

M-au îmbrăcat cu uniforma, mi-am pus ghetele, toate noi, parcă sînt scos din cutie, dar nu dau doi bani pe asta. Am mîinile reci și o senzație nedefinită, teamă probabil, dar și nerăbdare. Mă simt întîrziat, un fel de handicap al săptămînii pierdute plutește peste mine.

Plecăm. O țin strîns pe mama de mînă, cum nu prea îmi stă în obicei. Îmi place să merg singur, ca oamenii mari, dar nu și azi, cînd am inima cît un purice. Drumul durează puțin și cu cît ne apropiem, cu atît apar de peste tot copii, mai mici sau mai mari, unii cu părinți, alții singuri, scurgîndu-se toți în aceeași direcție, ca afluenții unui rîu. 

Intrăm. Pe hol agitație, gălăgie, copii alergînd și toate la un loc mă amețesc, mă debusolează. Simt că urmează despărțirea și parcă îmi vine să plîng. Nu știm care e clasa mea și nu avem pe cine întreba. Îmi spune să intru pe ușa din stînga și asta fac, timid și emoționat.

Alegerea a fost greșită, mi-a spus-o chiar învățătoarea care stătea la catedră - atîta lucru știu și eu, că masa aia se numește catedră, iar femeia aceea în vîrstă învățătoare! Așa că ies, ușurat într-un fel, căci dau iar de mama, deși e clar că n-am scăpare.

Mă duce la ușa cealaltă și ne luăm rămas bun. Intru cu aceeași teamă, cu pași mici și inima bătînd. La catedră nu e nimeni, doar cîțiva copii în bănci. Unii mă privesc cu curiozitate, alții mă ignoră. Mai bine, îmi zic, fiindcă acum n-am timp de ei, ci sfatul bunicului în minte: „Bă, ai grijă, așază-te cît mai în față, că prăpădit cum ești n-o să te vadă doamna învățătoare!” Și iată că prima bancă de lîngă ușă e liberă, ce noroc pe mine! Mă așez, constatînd că sînt supravegheat atent de o fetiță tot din prima bancă, dar pe rîndul din mijloc. Nu stau nici zece secunde, că și zice pe un ton sever:

- Acolo stă Alice!

Mă ridic încet și mă duc o bancă mai în spate, urmărit de aceeași privire vigilentă.

- Acolo stă Bogdan, îmi zice din nou micuța cerberă, care deja îmi devenise antipatică.

Descurajat, îmi iau iarăși ghiozdanul, și încetișor, cu pași umili, mă duc direct în ultima bancă, parcă în căutarea unui refugiu, unde să scap de apăsarea privirilor vulturești ale celei care avea să-mi fie colegă de clasă încă opt ani. Ceea ce s-a și întîmplat, căci odată așezat, și după ce s-a convins că rămîn acolo, i s-a citit triumful pe față și s-a întors la ale ei.

Trec cîteva secunde și intră învățătoarea. Toți se ridică în picioare și presupun rapid că același lucru trebuie să-l fac și eu. Un „Bună dimineața, tovarășa!”, cam lălăit și leșinat, rostit în cor, apoi ne așezăm. Și deodată, din locul acela îndepărtat, din adăpostul meu de restriște, aud:

- Mareș, ce cauți în ultima bancă?

Îmi dau seama că mie mi se adresează, deși n-o mai făcuse nimeni pînă acum cu apelativul ăsta. Dar, pînă să mă dezmeticesc, aud iarăși:

- Vino aici, în banca a doua, în locul lui Bogdan. O să lipsească cîteva zile, dar o să rămîi tu aici.

Mă conformez și mă mut unde mi-a spus, în vreme ce doi ochi invidioși mă privesc de pe rîndul din mijloc.

_________________

Prin clasa a șaptea, cînd episodul primei zile de școală era de mult pierdut prin cine știe ce colțuri de memorie, descompus printre miliarde de sinapse și cînd neliniștea iubirilor începe să tulbure apele limpezi ale copilăriei ce stă să treacă, am purtat-o o vreme în suflet, timid, neștiut ca întotdeauna, conștient ca n-am nici o șansă. Dar viața ne-a despărțit iremediabil drumurile și n-am mai văzut-o niciodată de la terminarea școlii.

Am regăsit-o recent pe facebook, însă nu mi-a răspuns. Ieri am aflat că o boală necruțătoare a luat-o dintre noi încă de acum vreo doi ani.

Sfîrșit!

Cam așa va sta treaba!

***

Pentru cei care visează un stat autoritar, cu legi intransigente care reglementează fiecare colțișor al societății, zicînd că va fi în slujba cetățeanului: singura ipostază în care cetățeanul de rînd este important pentru stat e aceea de plătitor de taxe și impozite.

***

Am văzut de curînd o filmare de la o conferință care a avut loc recent undeva, prin SUA, în care niște universitari explicau, cu argumente științifice devenite locuri comune, diferențele fundamentale dintre sexe, începînd cu cele elementare, genetice. Faptul a dus la protestele a cîtorva nonconformiști (ca aspect exterior) prezenți în sală, de a fost nevoie să-i evacueze cu personalul de ordine.

Bine a spus cel care a spus că realitatea este cel mai mare dușman al progresiștilor. Ăștia, săracii, trăiesc non stop într-o lume imaginară. Mă rog, e treaba lor dacă vor să-și doarmă existența asomați perpetuu întru fericirea virtuală. Problema e că atunci cînd revin accidental în lumea reală se simt deja ofensați, fiind prea contondentă pentru ei, așa că vor s-o potrivească procustian, să-i rotunjească colțurile cu foarfeca ideologică și s-o împodobească cu luminițele multicolore din universul lor paralel, plin de curcubee. Iar dacă îi tratezi cu refuz, spunîndu-le că prea multe rotunjimi o transformă într-un bulgăre de zăpadă care se va prăvăli imprevizibil, stîlpul infamiei ți se cuvine, la un loc cu o nouă pedeapsă în codul penal. Căci amețiții ăștia nu văd nici dacă le faci cucuie cu realitatea că absolut în toate țările în care s-au legalizat „căsătoriile” homo evoluția lucrurilor a fost liberticidă: interzicerea liberei exprimări și a libertății de conștiință, limitarea libertății religioase, agresarea copiilor cu educație sexuală de la vîrste tot mai mici, limitarea autorității parentale și sporirea celei instituționale și alte aberații.

Alfie

Orînduirea în care drepturile omului sînt mai presus de Dumnezeu l-a condamnat pentru a doua oară la moarte pe Alfie Evans, copilaşul de nici 2 ani care suferă de o boala degenerativă a sistemului nervos. După ce luni seara, prin ordin judecătoresc, micuţul a fost deconectat de la aparate, în cursul zilei de marţi, o nouă hotărîre a judecătorului le-a interzis părinţilor să-l transporte în Italia, unde un spital este gata pregătit pentru noi încercări de tratament. Deşi zilele trecute Alfie a primit de urgenţă cetăţenie italiană pentru a i se facilita transferul, iar un membru al guvernului de la Roma a transmis spitalului şi judecătorului din Anglia că, în caz de deces, vor fi acuzaţi de crimă, justiţia engleză are altă părere, iar sentinţa a venit chiar în vreme ce afară aşteptau elicopterul şi reprezentantul spitalului italian.
În ciuda măsurii de eliminare a suportului artificial de menţinere a vieţii, micuţul se încăpăţinează să nu moară, respirînd singur, dînd peste cap toate previziunile medicilor. Dar nici aceştia nu se lasă, căci îl vor mort cu orice preţ - se pare că va fi lăsat să se stingă încet, de foame. În numele dreptului la viaţă, primul drept fundamental al omului, în numele „interesului major al copilului”, în numele „jurămîntului lui Hipocrat”, moartea este soluţia salvatoare.
Şi nu pot să nu mă întreb, în sinea mea: salvatoare pentru cine? Ce se ascunde în spatele acestei sentinţe radicale, cu efect ireversibil, în spatele aceste înverşunări mascate sub lozinca apărării demnităţii persoanei? Oare să fie o încercare de a muşamaliza ceva foarte compromiţător la adresa medicilor englezi, eventual incompetenţă şi malpraxis pe care le-ar putea descoperi cei italieni, astfel încît, în complicitate cu justiţia, s-a decis distrugerea „probelor” cu orice preţ? Ar fi o versiune plauzibilă, ca alternativă la cultura morţii care a început să se extindă tot mai vertiginos în lumea occidentală şi care mai are un precedent tras la indigo, tot în Anglia, anul trecut: Charlie Gard, un copil de 1 an, lăsat să moară tot prin hotărîre judecătorească.

                                                                       ****

Cultura morții este acea cultură izvorîtă din egalitarismul ideologic, cel care anulează artificial, doar prin trăsături de condei, diferențele naturale care fundamentează viața. Bertrand Vergely, de exemplu, referindu-se la absuditatea „căsătoriilor homosexuale”, spunea că prin introducerea acestui tip de „căsătorie”, se anulează, practic, principiul diferenței, deoarece de acum încolo cine cu cine se „căsătorește” nu va mai avea nici un fel de semnificație sau importanță. Și dacă viața, așa cum o știm, are ca principiu diferența, pe cînd nediferențierea este specifică numai morții, rezultă că un principiu al morții începe să călăuzească omenirea. 

De aici la cazul Alfie Evans pașii sînt foarte mici și nesemnificativi. Căci locul binelui, acel „bine” generic, recunoscut ontologic de toată suflarea, este uzurpat încet, încet de opusul lui, care sfîrșeste prin a se declara noul bine, remodelînd tot sistemul de valori umane. De fapt, în aceasta va consta și adevărata Revoluție, în sensul ei cel mai apropiat de etimon, rîvnită de progresismul mondial: răsturnarea totală a valorilor și completarea triumfală a triadei orwelliene cu un nou principiu - VIAȚA ESTE MOARTE!

Adolescență (II)

   Îți pui ochelarii de soare aduși de un coleg și te privești discret în geam. Oglinzile lentilelor, la un loc cu tenul ușor creol, despre care ți-a spus acum vreo două zile că e ceea ce apreciază la tine cel mai mult, îți dau un aer interesant, dacă nu chiar masculin. Știi că îți stă bine și aștepți să te privească, dar ochii aceia exotici, coborîți parcă din frescele egiptene, azi nu sînt pentru tine. De fapt nici n-au fost vreodată, decît conjunctural, cînd luai note bune la chimie. Degeaba îți faci iluzii, degeaba cazi în reverii, degeaba suferi ca un cîine! E mult prea frumoasă, ești mult prea neînsemnat.

   Ah, iată, te-a zărit în trecăt și ți-a zîmbit scurt, de complezență parcă. Simți asta în timp ce-i răspunzi tot cu un zîmbet, dar chinuit „ca Nesus”, vorba lui Eminescu din poezia de ieri, de la română. Bine că nu ți se văd ochii, căci fierul încins din inimă te arde și mai tare - s-a întors să-și continue vorbele cu amicul tău cel mai bun. Și al ei, deopotrivă!

   Totuși ești în atenția cuiva! Of, e exact cea de care încerci să te ferești cît mai mult, fiindcă ai dibuit tu ceva de o vreme. Urîta clasei, cu silueta ca de hipopotam și părul seboreic, cea care se smiorcăie pițigăiat la orice observație a profilor, te-a zărit și preț de cîteva secunde a rămas cu gura căscată. E atît de emoționată și surprinsă de cum arăți, încît abia se abține de la o nouă smiorcăială. Se apropie și-ți face un compliment sincer, cu vocea timidă și ochii plecați. Îi mulțumești politicos, cam încurcat, apoi te întorci în colțul tău de bancă, lăsînd-o de izbeliște.

   Da, îți zici resemnat, ăsta e nivelul tău, mai sus de atît n-ai cum! Te vei duce acasă și iar te vei închide în cameră, cu lumina stinsă, imaginîndu-ți-o pe un piedestal de marmură, ca Venus din Milo, iar tu, încolăcit la picioarele ei, un cîine credincios gata să te sacrifici din iubire și de o mie de ori. Căci da, e o zeiță, știi bine asta de iarna trecută, atunci cînd te-a durut rău măseaua și tu, în loc să te rogi lui Dumnezeu să-ți treacă, te-ai rugat ei, în gînd, și durerea te-a lăsat ca prin minune. Poate și de aceea e atît de intangibilă.

   Mai e puțin și gata pauza. O mai privești o dată, ca din întîmplare. Rîde larg, cu gropițe în obraji și dinții ca niște lăcrămioare, la vorbele amicului tău cel mai bun. Și al ei, deopotrivă! Apoi te întorci, așteptînd.

Adolescență

      În pragul vacanței de vară, după aproape un an de priviri furișe, de visări și lacrimi de deznădejde, sună telefonul. O voce de cristal rostește cuvinte grăbite, cu un fel de teamă tremurătoare, ca nu cumva să i se sfărîme curajul în mii de țandări înainte de vreme:

      - Alo, sînt R și te-am sunat fiindcă mi-era dor de tine...
   Lumea începe să se învîrtă ca un carusel dement, ochii se întunecă, iar vîjîitul din urechi e acoperit doar de bubuiturile unei inimi nepregătite pentru o asemenea încercare. În zgomotul infernal, vocea de dincolo răzbate în răstimpuri, în frînturi neînțelese, neauzite. Doar atît, la final, ca o deșteptare:

      - ... ne vedem acolo, da?

      - Da...

     Singurul sunet reușit, venit mai mult ca un ecou la cel dinaintea lui. Apoi liniște și lumini, un curcubeu de raze înconjurînd un zîmbet neîncrezător. A fost ceva real sau o glumă crudă? O floare vestind anotimpul primăverii nesfîrșite sau un cuțit în inimă? Va vedea a doua zi... acolo!

     Acolo? Abia acum își dă seama că vîrtejul a fost atît de amețitor încît i-a furat esențialul, aruncînd cuvintele undeva, departe, unde nu mai puteau fi ajunse.

    S-a dus, totuși, la un „acolo” îndoielnic, reconstituit o noapte întreagă din păreri și vorbe neștiute, așteptînd... O oră? Poate două? N-a contat. Ar fi așteptat poate o viață dacă ar fi fost sigur că stătea unde trebuie.

...

      Anii s-au dus unul după altul, vreo 35 la număr, şi aşteptarea aceea sinceră, cu respiraţia ei gîtuită şi inima bătînd ca a unei vrăbii prinse în căuşul palmelor, încă o mai zăreşte cîteodată, surîzînd palidă dintre aburii amintirilor. E tot acolo, în locul acela de nicăieri pe care nu l-a aflat nici azi.

Duminica a treia din Postul Mare - a Sfintei Cruci

       Pentru unii, cinstirea Sfintei Cruci este privită ca o eroare: cum poți cinsti un intrument de tortură? Cum poți să spui că lemnul pe care a fost omorît Domnul nostru, Iisus Hristos, este demn de închinare, cînd se știe că numai tîlharii si criminalii erau executați astfel? Cum poți purta ca semn al credinței un semn al stigmatizării definive?

     Răspunsul este simplu: Da, Crucea a fost un instrument de tortură, dar, totodată, a fost altarul pe care s-a jertfit Hristos, Dumnezeu coborît între oameni. Și, cum în Legea veche altarul era loc sfînțit prin sîngele jertfelor, deși animale, cu atît mai mult altarul jertfei Mîntuitorului este sfînt, căci este sfințit de sîngele Său prelins pe lemn. Este noua Sfîntă a Sfintelor din vechime, dar nu ascunsă privirii, ci urcată în văzul tuturor, pe colina Golgotei, și de atunci deasupra întregii Creștinătăți.

     În definitiv, fără Cruce, creștinismul n-ar exista. Fără Cruce, nici trecerea noastră prin lume nu ar avea sens. Crucea este axis mundi, simbolul intersectării cerului cu pămîntul. Și, în primul rînd, este locul pe care Domnul și-a deschis brațele întregii lumi, îmbrățișîndu-ne pe toți, vrednici sau păcătoși, din toate zările și din toate vremurile, cu Iubirea totală de care numai și numai Dumnezeu este în stare.

    Și nu întîmplător Duminica Sfintei Cruci cade la jumătatea Postului Mare, cînd urcușul începe să devină mai anevoios, cînd puterile trupești încep a scădea. Căci acum Crucea devine cu adevărat centrul de rezistență al tuturor, toiagul de ajutor și nădejde pe calea ce o mai avem de străbătut pînă la marea sărbătoare a Învierii Domnului.

Din stupiditatea sexo-marxismului

      Orientarea sexuală cică ar fi determinată genetic, deși nici un genetician serios nu a afirmat asta vreodată, fiind o găselniță pur ideologică a revoluției culturale.

      În același timp, deși orice elev învață la școală determinarea genetică a celor două sexe, comportamentul specific al fiecărui sex cică nu ar avea nimic de-a face cu genetica, fiind indus cultural, prin stereotipuri de gen.

      Dacă le spui astea activiștilor, se supără foc!

Duminica Sfîntului Grigorie Palama

      Duminica a doua din Postul mare, a sfîntului Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, unul din cei mai de seamă teologi ai creștinismului ortodox.
      În general, palamismul este o formă mai înaltă de teologie, mai abstractă și paradoxală, care însumează și sistematizează cam tot ce tradiția dogmatică creștină afirma despre ființa lui Dumnezeu pînă în acel moment - secolul XIII - prin diverși mari teologi ai creștinățății: sfinții Vasile cel Mare, Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Chiril al Alexandriei etc.
      În deplină consonanță cu aceștia, Grigorie Palama, provocat de disputa inițiată de Varlaam din Calabria, care a încercat să combată isihasmul, aduce într-o formă coerentă dogmatic învățăturile conform cărora Dumnezeu este incognoscibil în ființă, dar se face accesibil creației prin lucrările Sale, prin energiile necreate (sau increate, după un termen mai pretențios, livresc). Căci, la fel cum El este etern și necreat, asemenea este și tot ce emană din ființa Sa, răsfrîngîndu-se asupra lumii ca energii, diferite, deși nedespărțite, de esența dumnezeiască inaccesibilă, dar compatibile cu creatura. Cu alte cuvinte, energiile divine necreate, cum ar fi harul, sînt legătura inefabilă dintre Persoana dumnezeiască, imposibil de „văzut” de către om, și acesta din urmă - un mod de comunicare prin care Dumnezeu, făcînd accesibilă ininteligibila esență dumnezeiască, eternă și infinită, bidimensionalității umane, face totodată posibile atît credința, cît și teologia.
      „Cei ce le văd primesc ochi duhovnicești și au mintea lui Hristos, cu ajutorul cărora văd ce nu se poate vedea și înțeleg ce nu se poate înțelege. Doar nu este Sieși nevizibil Dumnezeu, ci celor ce-L privesc și-L cugetă cu ochi și cugetări create și naturale."

Noul totalitarism

      Nu e zi să nu aflu că încă cineva e avertizat sau are contul blocat pentru încălcarea sfintelor standarde ale comunităţii, o sumă de prevederi misterioase invocate automat, fără putinţa nici unei verificări din partea celui vizat. Se pare că gradele de comparaţie ale adjectivelor şi orice cuvînt care exprimă o particularitate, impersonală chiar, cum ar fi „culoare”, devin, în noua configuraţie ideologică, cuvinte suspecte sau indezirabile. Nu-mi explic altfel cum o expresie uzuală ca „a umbla cu cioara vopsită” devine automat motiv indiscutabil de sancţiune.

      Mă mir, totuşi, de ce mă mai mir, căci softurile de supraveghere nu s-au făcut singure, ci sînt opera unor persoane, fiind aprobate şi puse în funcţiune de alte persoane, semeni de-ai noştri care va să zică. Oare vechiul proverb „Cum e turcul, şi pistolul!” o avea vreo semnificaţie în această situaţie? Căci numai nişte oameni cu vădite mentalităţi de poliţai, refractare la nuanţele limbajului, obtuze în faţa diferenţelor de opinii, a bogăţiei semantice pot introduce asemenea sisteme mecanice de monitorizare şi sancţionare a unei activităţi specific umane cum e comunicarea prin scris - aplicaţii opace la ironii, figuri de stil, licenţe poetice, care interpretează totul ad-litteram, fără rest şi judecă în consecinţă.

     Viitorul sună prost, căci acest experiment al Facebook-ului ar putea fi (dacă nu chiar este) începutul unei epoci a acribiei totale, cînd fiinţele umane s-ar afla la discreţia brută, în nuanţe de 0 si 1 a maşinilor, inclusiv în domeniul justiţiei, cum trist au atras atenţia autori de literatură SF încă de acum 30-40 de ani. Şi experienţa ne-a dovedit că multe previziuni strict literare cîndva, azi au devenit realitate, uneori cu asupra de măsură. În domeniul ăsta se crapă deja de ziuă - zorii totalitarismului cibernetic au mijit la orizont.

Duminica Ortodoxiei

   Prima duminică din Post, Duminica Ortodoxiei - triumful Ortodoxiei asupra ereziilor de tot felul și, în special, asupra iconoclasmului la Sinodul al VII-lea de la Niceea, din anul 787. Poate că nu întîmplător acest ultim sinod ecumenic a avut loc la Niceea, închizînd astfel un ciclu al dogmaticii creștine - Dumnezeu, Sfînta Treime, persoana lui Iisus Hristos ca Dumnezeu deplin și om deplin, cinstirea Sfintei Fecioare, cinstirea icoanelor - început cu patru secole și jumătate în urmă, în 325, tot la Niceea primului sinod.

       În ce privește icoana și temeiurile ei, mulți contestatari de azi și din trecut se limitează a cita porunca a 2-a din Decalog, uitînd că Dumnezeu s-a întrupat la plinirea vremii în persoana lui Iisus Hristos, s-a arătat tuturor, a vorbit cu toți și a cinat cu ei în trup. Astfel, dacă în vremurile dinainte întrupării era justificată interdicția Decalogului, în zilele din urmă lucrurile s-au schimbat radical, prin venirea lui Hristos. Aceiași mai omit un fapt esențial și anume că Biserica este trup al lui Hristos cel înviat, iar nu o structură osificată, rămasă în nemișcare odată cu moartea ultimului apostol. Și așa cum orice trup crește, se dezvoltă, capătă noi orizonturi și sensuri, rămînînd totuși același de la început, la fel și Biserica, în mersul ei prin veacuri, a crescut de la starea primară a zorilor creștine la plenitudinea de azi, cu frumusețea cultului și bogăția plină de profunzimi a învățăturilor sale, așa cum în orice mugur există încă din start, în potențial, parfumul și culoarea florii ce va să fie.

    Revenind la icoane, iată, în cîteva citate, cum au evoluat lucrurile. Mai întîi, reiterarea poruncii Domnului către poporul evreu adunat în pustiul Arabah, prin gura proorocului Moise:

      „Ţineţi dar bine minte că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip. Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să înfăţişeze bărbat sau femeie, sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pământ, sau închipuirea vreunei păsări ce zboară sub cer, sau închipuirea vreunei jivine, ce se târăşte pe pământ, sau închipuirea vreunui peşte din apă, de sub pământ; sau, privind la cer şi văzând soarele, luna, stelele şi toată oştirea cerului, să nu te laşi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujeşti, pentru că Domnul Dumnezeul tău le-a lăsat pentru toate popoarele de sub cer.” (Deuteronom 4, 15-19).

        Apoi, Noul Testament, prin rostirea Sfîntului evanghelist Ioan:

      „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.”(Ioan 1, 14)

      „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieții, și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă. Ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos.”(1 Ioan 1, 1-3)

      Concluzia i-o las Sfîntului Ioan Damaschin, așa cum o evocă Sfîntul Sinod în pastorala citită azi în toate bisericile: „Zugrăvesc pe Dumnezeul nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participare la trup și sânge. Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc trupul văzut al lui Dumnezeu.”