Adolescență

      În pragul vacanței de vară, după aproape un an de priviri furișe, de visări și lacrimi de deznădejde, sună telefonul. O voce de cristal rostește cuvinte grăbite, cu un fel de teamă tremurătoare, ca nu cumva să i se sfărîme curajul în mii de țandări înainte de vreme:

      - Alo, sînt R și te-am sunat fiindcă mi-era dor de tine...
   Lumea începe să se învîrtă ca un carusel dement, ochii se întunecă, iar vîjîitul din urechi e acoperit doar de bubuiturile unei inimi nepregătite pentru o asemenea încercare. În zgomotul infernal, vocea de dincolo răzbate în răstimpuri, în frînturi neînțelese, neauzite. Doar atît, la final, ca o deșteptare:

      - ... ne vedem acolo, da?

      - Da...

     Singurul sunet reușit, venit mai mult ca un ecou la cel dinaintea lui. Apoi liniște și lumini, un curcubeu de raze înconjurînd un zîmbet neîncrezător. A fost ceva real sau o glumă crudă? O floare vestind anotimpul primăverii nesfîrșite sau un cuțit în inimă? Va vedea a doua zi... acolo!

     Acolo? Abia acum își dă seama că vîrtejul a fost atît de amețitor încît i-a furat esențialul, aruncînd cuvintele undeva, departe, unde nu mai puteau fi ajunse.

    S-a dus, totuși, la un „acolo” îndoielnic, reconstituit o noapte întreagă din păreri și vorbe neștiute, așteptînd... O oră? Poate două? N-a contat. Ar fi așteptat poate o viață dacă ar fi fost sigur că stătea unde trebuie.

...

      Anii s-au dus unul după altul, vreo 35 la număr, şi aşteptarea aceea sinceră, cu respiraţia ei gîtuită şi inima bătînd ca a unei vrăbii prinse în căuşul palmelor, încă o mai zăreşte cîteodată, surîzînd palidă dintre aburii amintirilor. E tot acolo, în locul acela de nicăieri pe care nu l-a aflat nici azi.