Tot de pe forum

Ecumenismul înseamnă negarea martirilor şi a majorităţii sfinţilor Bisericii. Ce se poate spune de palma data de Sfantul Nicolae lui Arie? În virtutea ecumenismului ar fi trebuit să-i primim şi pe el, Arie, şi pe cei care erau adepţii lui, că de, trăirea contează. Biserica este una pentru ca în ea e adevarul deplin, care e Hristos, adevăr dogmatizat de Sinoadele ecumenice şi de Sfinţii Părinţi. În Crez se spune "Întru Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească (sau Apostolică) Biserică" Asta înseamnă că pleacă de la Hristos şi trece prin Apostoli şi Sfinţii Părinţi. S-a desfiinţat asta cumva, nu mai e valabil articolul ăsta din Crez? Dacă nu, atunci ce biserici sunt acelea care neagă Sfânta Tradiţie şi Părinţii? Sau care adaugă noi învăţături fără a avea girul sobornicesc? Credinţa trebuie să fie obiectivă. Părinţii spun că un creştin adevărat trebuie să dea dovadă de "trezvie", adică de minte trează, discernământ şi responsabilitate. Trăirile interioare autentice sunt doar în Duh şi Adevăr. În Biserică nu prea, dar ce zic eu nu prea, nu e loc deloc de sentimentalisme ieftine şi pietism. Relativizarea credinţei ("şi ăia au dreptate, poate şi ăilalţi, dar ăia ce, zic rău?") a fost condamnată ferm chiar de Capul Bisericii, Hristos: "Cine nu e cu Mine e împotriva mea" "Cine nu adună cu Mine, risipeşte". Şi chiar asta se urmăreşte prin ecumenism, o relativizare şi risipire a credinţei, o relaxare religioasă după duhul lumesc de astăzi, pentru girarea păcatului. Aşa apar femei preot, biserici pentru homosexuali şi pedofili şi alte nelegiuiri.

Una este iubirea frăţească, alta este dreapta credinţă. În virtutea iubirii ar putea fi un dialog, sau mai degrabă o chemare înapoi a fiului risipitor. Canoanele interzic nu numai împreună rugăciunea cu ereticii şi statul cu ei la masă, dar chiar şi citirea cărţilor lor. Eu încă nu am auzit ca BO recunoaşte apostolicitatea cultelor netradiţionale ( în sens de rupte de Sf. Tradiţie). Şi dacă ar fi să fie aşa, atunci e sminteală mare în Biserică. Ce apostolicitate au cultele protestante şi neoprotestante, de la ce apostoli se revendică ele şi prin care tradiţie? Ce apostol le-o fi spus lor că nu este Sfânta Treime, că nu există preoţi, Sfinte Taine şi altele? Sf. Ap. Pavel a spus "Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!" E adevarat că sunt cedări din ce în ce mai făţişe şi necanonice, şi pentru asta vom da socoteala cu toţii la Judecată, atât cei ce le-au săvârşit cât şi noi care am tăcut, lăsând să strige pietrele în locul nostru.

Exista doua înţelegeri ale acestui termen, ecumenism. Unul, condamnabil, care consideră ecumenismul o amestecare a religiilor şi credinţelor din care să rezulte în final o aşa zisă religie universală, socială şi relaxată. Altul care consideră ecumenismul un mijloc de a arăta adevărata Cale celor rătăciţi, prin dialog şi întâlniri frăţeşti, fără compromisuri şi abateri de la dreapta credinţă. Pericolul vine din acea primă variantă a ecumenismului, care are cei mai mulţi aderenţi în zilele noastre şi care caută printr-o diversitate de mijloace, mai mult sau mai puţin făţişe, să facă din credinţă o "tabula rasa", în spiritul modernist şi post-modernist. Împotriva acestei rătăciri diavoleşti se cuvine să luptăm. Acum, ce să zic? Duhul lumesc ne face să acceptăm orice credinţă, fără a o considera erezie. Faptul că unii nu îi consideră pe catolici eretici e problema lor. Eu, în schimb, nu vorbesc de la mine, nu susţin păreri personale, pentru că în materie de credinţă e chiar falimentar un asemenea demers. Nu spun eu, ci Biserica, prin Sfinţii Părinţi şi prin canoane, spune că "filioque" este erezie. "Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă" este formula apostolică (Fapte, cap.15) ce însoţeşte orice hotărâre luată în sinoade. Iar Crezul, fără filioque, este dat de un Sinod ecumenic şi tot un Sinod ecumenic ar fi avut dreptul să-l modifice, dacă era necesar.

Ortodocşii nu susţin că numai ei se mântuiesc. Poţi fi ortodox şi să nu te mântuieşti. Mântuirea numai Dumnezeu ştie cui o dă. Iar cei numiţi eretici sunt eretici nu din vina lor, în cea mai mare parte, ci pentru că s-au născut în acel spaţiu. De aceea e nevoie de un dialog şi nu pentru netezirea diferenţelor. Şi Biserica este deschisă la dialog. Dumnezeu a vorbit mereu cu oamenii şi le-a arătat calea dreaptă. Şi Sfinţii Părinţi, pornind de la Apostoli au comunicat cu lumea. În Ortodoxie nu prea exista toleranţă, ci mai degrabă îngăduinţă, după cum spunea Dan Puric citând din Părinţi. Iar îngăduinţa faţă de ecumenism este, aşa cum am mai spus, în virtutea iubirii creştine de aproapele, pentru aducerea lui din rătăcire. Alt fel de îngăduinţă sau "toleranţă" este o eroare. Pentru prevenirea acestei erori şi înlăturarea posibilităţii de a mai apărea este lupta.
Intr-o lucrare recentă editată şi la noi în 2004 se spune: "Sfinţii, fiind conştienţi de comuniunea lor cu Dumnezeu, încercau, prin dialog, să transmită experienţa adevărului pe care o trăiau. Pentru ei adevărul nu era un obiect de cercetare. Nu-l căutau, nu-l negociau, ci îl ofereau. Dacă dialogul nu îi ducea pe eterodocşi la lepădarea rătăcirii lor şi la primirea credinţei ortodoxe, nu-l mai continuau." "Dialogurile ecumeniste contemporane diferă radical de cele ale Sfinţilor, pentru că se desfăşoara pe baza principiilor Bisericii extinse şi a minimalismului dogmatic. De aceea ele sunt neortodoxe şi neroditoare. Iar drept dovadă sunt cei aproape o sută de ani în care s-au ţinut dialoguri, dar care nu au oferit nimic important pentru unirea lumii creştine. Ci, dimpotrivă, au reuşit să-i dezbine pe ortodocşi." Ceea ce se întâmplă şi la noi în lupta surdă între aşa zişii "traditionalişti" şi "ecumenişti" cum nefericit i-a numit presa.

Din postările mele de pe un forum

Păcătoşi suntem de când ne naştem. "Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit, şi în păcate m-a născut maica mea" se spune în Psalmul 50. Şi multe din cele enumerate de mulţi ca fiind apanaje ale libertăţii (pofta, tipa mişto, plictiseala) arată circumscrierea lor patimilor firii, ceea ce este de fapt o lipsă a libertăţii. Creştinul este chemat să lupte cu astea pentru că îl limitează. Tocmai aici e partea grea, pe care cei fără voinţă încearcă să o justifice în fel şi chip. Justificările neputinţelor nu ne fac să le depăşim ci, din contră, să ne complacem în ele mai departe şi chiar să ne scufundăm în ele şi mai mult ("Că de, oameni suntem!"). Şi atunci care este sporirea noastră duhovnicească, dacă nu putem să ne lepădăm de patimi, măcar de alea mai uşoare? Răul este rău chiar dacă noi încercăm să-l aducem după măsura noastră păcătoasa, să-l cosmetizăm şi să zicem că e bine.
E greu cu înţelegerea mai adâncă a lucrurilor. Majoritatea văd doar coaja şi ceea ce apare prin presă sau la tv şi emit judecăţi de valoare. Şi mai e şi lipsa dorinţei de a se angaja pe acest drum, pentru că ei nu văd în Creştinism şi în credinţă decât o suma de interdicţii la adresa a ceea ce le e mai "drag" lor: poftele trupului. Această oprelişte a satisfacerii poftelor duce cel mai adesea la departarea de credinţă şi la inventarea a nenumarate justificări, cum am amintit mai sus şi cum se văd cu duiumul şi la tot pasul. Într-un fel e normal, la tineret tocmai asta dă pe deasupra, pofta de viaţă. Lucrul ăsta nu e rău în sine, dar trebuie o educare a valorilor şi în această direcţie, din timp, pentru că altfel repede ajunge să se denatureze în trufia vieţii şi atunci e foarte greu să mai faci ceva.


Iar aspectul sordid pe care unii şi-l închipuie că ar însoţi o slujbă la biserică e doar în imaginaţia lor. Se vede că nu prea calcă pe acolo şi au impresia că în biserică e ca în noaptea de Înviere, când aşa zişii creştini dau năvală să ia Lumină şi apoi la fel pleacă acasă, să petreacă şi să se destrăbăleze la adăpostul Luminii Sfinte . Eu merg de mulţi ani la slujbe şi nu am decât a mă bucura de asta. Iar dacă mă duc acolo, mă duc pentru slujbă şi să mă rog, aşa că nu prea am timp să mă uit în jur. Hristos nu s-a uitat la faţa oamenilor, ci i-a luat pe toţi aşa cum erau, bogaţi, saraci, sănătoşi, bolnavi, proşti, deştepţi, spălaţi, nespălaţi. Toţi au în ei chipul lui Dumnezeu, depreciat, ce e drept, şi pentru ei a murit pe cruce, pentru îndreptarea acestui chip, pentru restaurarea lui.

...

19 decembrie

Myrdal iubito,
Ştiu că te-am neglijat în ultima vreme şi am stat departe de tine, dar mai ştiu că ştii să ierţi. Şi, pentru că sărbătoarea Crăciunului este aproape, uite un fragment găsit pe blog-ul unui bun prieten în ale Ortodoxiei, Gigel Chiazna:

"Oare de ce simt oamenii nevoia să aprindă beculeţe multicolore în luna decembrie? Ce îi mână, ce ii îndeamnă să facă pe copiii, pentru că numai nişte copii s-ar putea bucura de un copac îmbrăcat în lumini. Dar nu este doar prefacere, nu cred că doar de dragul copiilor oamenii îmbracă pomii în lumini în luna decembrie, aşa cum nu doar de dragul copiilor sparg supermarketurile şi trag chefuri "fără număr" în această perioadă. Mai degrabă, manifestarea lor cred că se datorează faptului că ei intră în "spiritul iernii", un "spirit" destul de ciudat şi de neanalizat, dar îndrăgit de toţi şi aproape idolatrizat, pentru că oare ce ne-am face dacă nu ar fi Decembrie cu ale ei "sărbători" şi "cadouri"?
Nu vreau să intru prea adânc în analizarea acestui "spirit" pe care personal îl văd rod al unui alt spirit caracteristic lumii moderne, unul "nihilist" care îi îndeamnă pe oameni să caute pâine în gunoaie, apă în canalizare şi lumină în beciuri. Vreau să mă întorc puţin la lumină, la o comparaţie între lumina duhovnicească adevărată şi lumina "de ocazie" emoţională sau mai bine zis lumina pe care o doresc şi caută să o "instaleze" oamenii în această perioadă, ca şi cum ai putea aprinde la comandă bucuria şi fericirea pe data de 1 Decembrie - cu tot fastul care se cuvine - ca să o opreşti mai apoi discret şi rapid după 1 Ianuarie, pentru a o pune într-un colţ ascuns până la anul viitor. Am o mare îndoială că în lumina beculeţelor din cel mai mare brad din Europa "ridicat" anul acesta la Bucureşti - ca şi din orice alt brad sau vitrină "de crăciun" - mai exista măcar o scânteie din steaua care a răsărit acum peste 2000 de ani la Bethleem. Dacă o astfel de scânteie ar mai exista, luminile din ochii bătrânilor şi orfanilor părăsiţi prin azile sau prin alte părţi ar fi aprinse tot timpul anului. Pentru că lumină din acea stea nu se poate stinge, ea curge de la om la om, de la suflet la suflet, şi acolo unde se aprinde arde cu putere mare, doar dacă nu o stingem noi cu beculeţele multicolore ale instalaţiilor "de Crăciun" chinezeşti. "

Un text găsit într-un sertar

Ce au visat?

A fost odată un decembrie când speranţa noastră a încolţit din pământul îngheţat în care coborau spre odihnă veşnică trupurile a sute de tineri. Pentru o clipă, fluturi naivi şi inconştienţi, ne-am avântat spre lumină, dar vai, ne-am ars aripile! Şi acum ne zbatem undeva, în umbra unor mâini păgâne, neştiind dacă ea, speranţa, ne-ar mai putea măcar ajunge.
Marasmul a devenit un cuvânt la modă. Existenţa işi poartă, ca unică avere, zdrenţele ce abia de mai reuşesc să-i acopere goliciunea şi mizeria, şi nu mai ai timp să priveşti, sau priveşti cu ochi inexpresivi şi indiferenţi, cum marionete umane sunt manevrate spre ţeluri obscure de sfori mai mult sau mai puţin vizibile, cum corupţia şi minciuna deschid culoare şi spaţii de acţiune din ce în ce mai largi ambiţiilor personale şi neruşinării, cum ura pătrunde societatea tot mai adânc, asemeni unui puroi, învrăjbind oameni care până mai ieri erau prieteni. Vulgaritatea patriotardă însămânţează în rândul mulţimilor uşor impresionabile idei aşa zis “ înălţătoare şi nobile” izvorăte din conştiinţe murdare şi găunoase. Căutăm revanşa fără a ţine seama că dacă ne răzbunăm pe istorie, istoria se va răzbuna pe noi. Nevoile de tot felul şi sărăcia îşi arată colţii şi ne abat privirile de la copiii care cerşesc dezbrăcaţi în mijlocul străzii şi care nu au de unde afla că Soarele a fost creat să strălucească la fel pentru toţi.
Privind în jur nu-ţi vine să crezi că au existat nişte zile de decembrie când libertatea stropită cu sange ne-a unit pentru o clipă într-o unică şi mare iubire, dăruită nouă de cei ce ne-au iubit cel mai mult şi care au oprit cu piepturile lor gloanţele pornite din beznă. Cine ar fi crezut în acele zile că va veni o vreme când se vor ridica iar glasuri predicatoare nostalgice ale “măreţelor înfăptuiri”, că libertatea îşi va pierde atât de devreme strălucirea făcându-i pe unii să regrete negura vieţii din spatele “cortinei”, fără orizonturi, dar sigură.
Razele de lumină care ne ating sunt încă slabe şi speranţele ca ceaţa să se împrăştie curând sunt minime. Oare asta au visat eroii din decembrie?

Cluj, 9 decembrie 1992

Pilda talanţilor

8 mai 2005

Conştiinţa individuală este, probabil, după viaţă, lucrul cel mai de preţ cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Numai posedând-o putem să ne adresăm Lui în calitate de persoane, căci Dumnezeu este personal. Cu ajutorul ei ne facem simţită prezenţa conştientă în lume, o modelăm şi îi imprimăm o mişcare nouă, conformă cu unicitatea fiecăruia, îmbogaţind cu puţinul adus de fiecare această minune a nesfârşitei diversităţi a vieţii, chiar dacă amprenta materială este efemeră, chiar dacă urmele palpabile sunt finite în timp. O conştiinţă care nu se lasă sedusă de “aurea mediocritas”, care nu se lasă înregimentată în “aşa se cade” sau “aşa e obiceiul” şi nu consideră suficient să facă un lucru doar pentru că aşa fac toţi, exersându-şi din plin facultăţile ce i le-a dăruit Dumnezeu (gândire, creativitate, discernământ şi toate celelalte ce-l fac pe om să fie după chipul Lui) lăsând la o parte teama de a nu greşi, care are curajul părerilor şi faptelor sale, oricât de perisabil şi trecător ar fi suportul trupesc ce o susţine, va lăsa posterităţii valori şi repere morale mult mai de preţ decât dacă s-ar lasa biruită de cutume. “Celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere”. E necesar, deci, ca fiecare să caute în el insuşi zestrea cu care a fost trimis în lume, să cugete adânc la rosturile lui în această viaţă şi să nu îngroape nici macar o fărâmă din talantul ce i-a fost dat. A nu face nimic cu ceea ce ai primit, de frica de a nu pierde, iată păcatul.

A fost odată...

Urăsc partizanatul !
Urăsc patima !
Urăsc tiparele !
Urăsc prejudecăţile !
Urăsc “morala sănătoasă” !
Îmi repugnă viaţa bonomă, plată, onorabilă, în halat şi papuci de casă.
Iubesc libertatea !
Iubesc dreptul de a alege orice cale, fie ea chiar scandalizantă. Scandalizate nu pot fi decât minţile mărginite, lipsite de imaginaţie, care nu văd viaţa decât prin satisfacerea nevoilor de fiecare zi. Dacă aceste persoane au asigurat traiul pentru ziua de mâine şi pentru viitorul mai mult sau mai puţin apropiat, dacă liniştea căminului conjugal este instalată, viaţa este frumoasă, totul este O.K. În astfel de persoane pasiunile şi antipatiile găsesc cele mai fertile terenuri pentru a se instala, sensurile existenţei decad şi se orientează spre activităţi meschine cum sunt setea de înavuţire sau fricţiuni interindividuale care ating cote de căpătâi. Astfel de oameni devin extrem de periculoşi în cazul în care ajung să se infiltreze în sfere de conducere, în activităţi politice şi legiuitoare, lipsa lor de imaginaţie şi intransigenţa mentalităţii lor retrograde fiind adesea izvorâtoare de focare de conflict. Nu-i de mirare că pe aceşti oameni se sprijină mişcările naţionaliste şi cercurile destabilizatoare, bonomia acestora, aura de cetăţeni onorabili, precum şi tehnica oratorică, prin ideile “înălţătoare şi nobile” pe care le transmite făcându-i să devină figuri de mare popularitate, cu priză în rândul maselor, prin excelenţă uşor impresionabile şi lipsite de spirit critic şi analitic, gata oricând să dea crezare politicianismului de colţ de stradă.
Aspectul acesta al vieţii îl resping, cu toate că mă lovesc de el la tot pasul. Şi mă gândesc, privind în jur, ce ar putea schimba ceea ce se întâmplă peste tot, care ar fi modalităţile de descătuşare a minţilor a milioane de semeni ce se complac în platitudine şi anost, ce mecanism anume ar putea fi declanşat pentru a-i face să înţeleagă odată pentru totdeauna că Pământul nu trebuie să fie o planeta a frontierelor, ci una a inimii.

Cluj, 29 decembrie 1991

20 august

Myrdal, iubito,
Care este scopul creaţiei, mă intrebi? Sfântul Grigorie de Nyssa zicea: “… Trebuia ca lumina să nu rămână nevăzută, slava să nu rămână fără martor, bunătatea să nu fie fără o alta persoană care să se bucure de ea şi celelalte daruri câte sa văd în jurul firii dumnezeieşti să nu rămână fără efect nefiind cineva care să se împărtăşească şi să se bucure de ele." Biserica ortodoxă crede că Dumnezeu a făcut lumea din iubire şi ca un dar pentru om.
Evoluţie? Priveşte felul în care o pasăre işi face cuibul. De câtă pricepere şi gingăşie dă dovadă o fiinţă atât de mică, cum ştie să-şi ţeasă casa din crengi şi fire de iarbă fără să o fi învăţat nimeni. Iată o floare! Toată ştiinţa omului de s-ar strânge şi nu va putea crea vreodată o aşa minune. Surâsul unui copil... Să fie toate astea rezultatul evoluţiei unei materii oarbe supuse unor legi stricte şi repetitive sau mâna unui Creator plin de sensibilitate şi dragoste ? Eu, unul, înclin spre a doua variantă. Şi dacă ne mor copiii de foame sau boli, dacă oamenii se ucid între ei orbiţi de ură Dumezeu e de vină?

17 august

Am urmărit în seara asta, pe canalul Mezzo, un film cu şi despre pianistul Michel Petrucciani. Mai mult ca orice, m-a impresionat o secvenţă în care, aflându-se pe o strada din New York, era privit de câteva persoane din spatele unui gard înalt de plasă de sârmă care înconjura un fel de teren de sport sau de joacă, strânse acolo probabil de agitaţia stârnită de echipa de filmare. Atitudinea şi poziţiile acestora, oarecum hilare, unii ţinându-se cu mainile de gard, alţii parcă lăsându-se să atârne de plasa respectiva, toţi privind în aceeaşi direcţie, cu mai mult sau mai puţin interes, spre stârpitura de om care era celebrul pianist (suferind de o gravă afecţiune osoasă era diform şi nu măsura mai mult de un metru înălţime), mi-au imaginat o grotescă scenă de grădină zoologică în care cei sănătoşi erau exponatele, iar ciudata silueta rotunjită din faţă lor, sprijinita în cârje, cu ochi exoftalmici şi cu picioare strambe, era fiinţa inteligentă care le domina şi stăpânea.

Din frumuseţile de nedescris ale Ortodoxiei

Sfântul Siluan Athonitul:
Inima mea s-a îndrăgostit de Tine, Doamne, şi de aceea tânjesc după Tine şi Te caut cu lacrimi. Tu ai împodobit cerul cu stele, văzduhul cu nori, pământul cu mări, râuri şi grădini înverzite în care cântă păsări, dar sufletul meu s-a îndrăgostit de Tine şi nu mai vrea să privească această lume, cu toată frumuseţea ei. Pe Tine singur te doreşte sufletul meu, Doamne. Privirea Ta liniştită şi blândă eu nu o pot uita şi Te rog cu lacrimi: “Vino şi Te sălăşluieşte întru mine şi curăţeşte-mă de toată întinăciunea. Tu vezi din înălţimea sfintei Tale slave cum tânjeşte sufletul meu după Tine; nu mă lăsa pe mine, robul Tău; auzi-mă când strig Ţie ca Proorocul David: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta.

Sfăntul Teofan Zavoratul:
Acesta este chipul oamenilor care trăiesc liniştiţi din avutul lor. În jurul lor, lucrurile s-au rănduit nu prea rău; ei s-au obişnuit cu această rânduială; nu au nici un gând, nici trebuinţă s-o schimbe, ori s-o înlocuiască şi se tem să facă vreun pas nou. Simţind totuşi că dacă va veni poruncă de sus, frica de Dumnezeu şi conştiinţa îi vor sili să lepede cele vechi şi să primească cele noi, ei fug din rasputeri de astfel de prilejuri, aşa încât, luând ca îndreptăţire neştiinţa, să poată vieţui liniştiţi cu vechile lor obiceiuri. Aşa sunt cei care se tem să citească Evanghelia şi cărţile Sfinţilor Părinţi, precum şi să poarte convorbiri duhovniceşti, de frică să nu-şi zgândăre conştiinţa, care dacă se va trezi, va începe să-i silească a lepăda unele şi a primi altele”.

Cele 7 păcate capitale în viziunea Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia

1. Prostia
2. Recursul la scuze: nu ştiu, n-am ştiut
3. Fanatismul
4. Invidia
5. Trufia neroadă
6. Turnătoria
7. Răutatea gratuită
Mai adaugă unul Parintele: dragoste cu sila.

Filmul Ostrov: o filă de Pateric în imagini, o icoană în mişcare.

10 iunie

Myrdal, iubito!
Îmi spuneai azi că am momente cand sunt „sclipitor” (te contrazici, chiar tu ai afirmat - prieteneşte, recunosc - de nenumărate ori în ultimul timp că sunt prost) şi că te supără faptul că nu am curaj să ies în faţă, să mă afirm, că nu dau doi bani pe părerile mele şi că socot că nu are nimeni nevoie de ele. Care sunt, de fapt, aceste pareri ? În cele mai multe cazuri nu fac decât să repet, neconvingător, unele rostiri spuse de altii, mult mai învăţaţi şi mai cultivaţi decăt mine şi pe care le-am adoptat şi eu ca lucruri pe care să-mi sprijin mersul meu prin lume. De aici provin şi confuzia, amestecarea, superficialitatea, contradicţia argumentărilor mele, tocmai pentru că nu sunt susţinute de o baza reală, de un fond de cunoştinţe solid şi de o gândire sistematică şi exersată, capabilă să emită judecaţi pornind de la premise. Sunt încă departe de a formula ceva nou, care să mă definească şi să mă scoată din mulţime, şi Dumnezeu ştie dacă voi reuşi vreodată aşa ceva. Lacunele mele cognitive sunt mult prea evidente şi nu ştiu sigur dacă mai pot recupera mare lucru la vârsta asta. Ar trebui să încep o re-culturalizare (nu cred că acel „re” din faţa are vreun rost, totuşi îl las acolo), dar cred că timpul este cam înaintat pentru lecturi elementare, exerciţii de logică deductivă, de asemenea elementare şi alte lucruri pe care ar fi trebuit să le fac acum 20 de ani. Mă uit la mine şi văd rezultatul literaturii SF şi a muzicii rock. Ani buni de-a rândul în asta a constat singura mea legatură cu cultura şi consideram că sunt „tare” şi nonconformist. A trecut vremea, am renunţat şi la SF şi la rock, nu mai sunt un rebel (nici nu m-a caracterizat această atitudine, o „practicam” doar ca pe un fel de protest faţă de prostia şi înregimentarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate care trebuia să creeze „omul nou”, un fel de dobitoc fără trăiri şi cu nevoile satisfăcute raţionalizat, pe cartelă) pentru că nu am mai simţit nevoia să fiu, atunci când „stimulii” au dispărut. Dar nici nu am evoluat în vreun fel, ci am stătut în acea mediocritate pe care o acuzam atunci la alţii dar pe care la mine n-o sesizam, rămânând, poate, doar un tip bun la suflet şi bine intenţionat. Şi, din păcate, doar atât. Dar vom mai discuta şi voi mai scrie pe tema asta.

6 iunie

Myrdal, iubito, nu reuşesc să înţeleg ideea ta despre libertate. Nu cred ca sunt pe de-a-ntregul un tip dogmatic, însă eu am incredere deplină în felul în care Biserica se raportează la lume. Exemplele pe care mi le dai nu sunt suficiente pentru mine şi cred că sunt pătrunse de mult prea mult spirit lumesc. Ai spus că normele creştine nu mai sunt viabile, că sunt rupte de realitate şi de aceea lumea le refuză. Am stat şi eu şi m-am gândit puţin la asta. Ai dreptate doar pe jumătate : aşa e, lumea le refuză şi sunt rupte de realitate în sensul de despărţite, adică nu au de-a face întru nimic cu lumea. Şi de aceea realitatea e tristă şi cenuşie, pentru că nu are legătură cu Hristos. Cine e cu Hristos nu e cu lumea şi se simte liber şi fericit în această curte „îngrădită” de legile Bisericii. Bine-nţeles, nu e cazul la mine, care de multe ori (aproape tot timpul) m-am „dedulcit” cu cele lumeşti (palpabile, mult mai la îndemână, care nu necesită un mare efort pentru a le dobândi şi care dau rezultate în timp real) şi, probabil, de aceea nici nu pot spune că sunt liber şi fericit. Şi cred că în acest sens a spus un filosof, nu sunt sigur dacă Heideger: „Contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea”.

...

30 mai

Fascinant Steinhardt!
Ştiu că sînt cam slab de înger şi că mă las cuprins mult prea uşor atît de entuziasm cît şi de tristeţe, dar nu pot să nu exalt citindu-i scrierile. Am găsit în rîndurile lui gîndurile şi trăirile unui om prea înalt nu doar pentru mine, ci şi pentru mulţi dintre cei care se consideră ca făcînd parte din elitele mai mult sau mai puţin simandicoase ale societăţii. Evreul Steinhardt se simte român adevărat şi chiar este român adevărat, o palmă peste obrazul, gros dealtfel, al multor saltimbanci şi sforăitori într-ale românismului, la uşa căruia spunea că bate şi el cu smerenie. Şi, într-o lume în care „diavolul este mai presus decît orice, contabil”, românul Steinhardt, cu uimitoare delicateţe şi fără urmă de ură, afirma, vorbind depre cumplita perioadă petrecută în lagărele comuniste, că a fost plecat o vreme în „provincie”.
Îmi vine acum în minte mirarea centurionului trimis să-l aresteze pe Sfîntul Policarp al Smirnei care, auzindu-l pe acel bătrîn de 80 de ani cum se ruga cu nespusă blîndeţe şi credinţă pentru toţi cei pe care îi cunoscuse vreodată, s-a întrebat „oare de ce se teme împăratul de un om ca acesta?”. Chiar aşa, de ce se tem împăraţii şi stăpînirile de astfel de oameni? În cazul Sfîntului Policarp este mai lesne de înţeles, împăratul pretinzînd că este de origine divină. Însă cînd e vorba de dictatura comunista lucrurile stau altfel, la bază aflîndu-se de fapt invidia, lăcomia, prostia şi incapacitatea unora de a percepe lumea şi în alt mod decît cel material şi care, convinşi fiind că lumea văzută este şi ultima realitate, îşi dau totuşi seama că aflaţi, vorba tot a lui Steinhardt, „galactic departe de orice transcendenţă”, sînt de fapt mărunţi, găunoşi şi putrezi atît ei cît şi sistemul pe care se sprijină şi că, în ciuda puterii pe care au impresia că o deţin, sînt mai trecători decît clipa şi mai muritori decît orice vietate.

Spre vârf

27 mai

Cald.
Mi-e gândul la filmul văzut aseară – La Dolce Vita – şi la impresiile lui Nicolae Steinhardt pe marginea lui. Omul ăsta a fost un optimist şi un creştin desăvârşit şi mă uimeşte felul în care căuta şi, culmea, găsea semne ale lui Hristos în tot ce era în jurul lui. “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!”. Mă tot întreb de ce refuză oamenii chemarea Domnului spre puritatea şi simplitatea vieţii? Ce este atât de atractiv în dezmăţul şi decadenţa lumii, iar inocenţa este trecută cu vederea, sau, mai rău, privită ca un handicap? Un posibil răspuns ar putea fi teama că acceptând această chemare, lumea s-ar dezvălui dintr-o dată fără substanţă şi tot eşafodajul construit cu atâta trudă s-ar prăbuşi lăsându-ne pe cei mai mulţi în postura lui Adam: “ Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns”. Şi bine a zis "sunt gol", findcă nu mai era decât un vas fără conţinut, căci Duhul îl părăsise.

Toamnă

Mă strîng în cercuri concentrice frunzele toamnei.

E cerul înalt împrejurul ochilor tăi
Şi-mi tremură gîndul pribeag de amintiri ce vor să vie cîndva,
În trecuturi deşarte şi miezuri de noapte.
Sufletu-mi tresaltă ca un zbor atingînd tăriile
Doar pentru a cădea biruit de-atîta înalt.
Simt cum moare eul din mine, se dizolvă în lungi fîşii înlăcrimate
Şi tot ce rămîne nu-i decît o coajă uscată, o frunză veştedă.  (C.M.)

20 mai 2007

Am găsit într-o carte o tăietură veche din ziarul Ziua, datată 9 mai 1998., deci, iată, de mai bine de 9 ani stătea pe acolo. Conţine un articol al lui Răzvan Codrescu, autor pe care îl apreciez din ce în ce mai mult, începând chiar din acea vreme. Nădăjduiesc să nu se supere domnia sa pentru faptul că voi posta articolul şi în blogul meu.

Maximalismul şi “boieria” lui Hristos

articol de Razvan Codrescu, apărut în ziarul "Ziua" din 9 mai 1998

În Pateric se istoriseşte despre Avva Antonie că, venind la el cîţiva fraţi spre a auzi cuvînt de mîntuire, le-a zis lor să caute mai degrabă în Scriptură. “Dar voim să auzim de la tine, părinte”, i-au zis aceia. Atunci, dintre toate poruncile Evangheliei, bătrînul le-a amintit-o pe aceasta: De te va lovi cineva peste obrazul drept, întoarce-i lui şi pe celălalt. Aceia i-au spus: “Aceasta n-o putem face!”. “De n-aveţi puterea să-l întoarceţi şi pe celălalt – a urmat bătrînul -, atunci măcar să înduraţi lovitura fara crîcnire”. “Nici aceasta n-o putem face!”, au răspuns aceia. “Dacă nici aceasta n-o puteţi face, atunci măcar să nu întoarceţi lovitura”. Şi ei au zis: “Nici aceasta nu putem!”. Atunci spuse bătrînul, întorcîndu-se spre ucenicul său: “Fă-le lor puţina fiertură, că sunt neputincioşi…” (v. Patericul, ed. 1994, p. 11).

Cu atît mai mult astăzi, în lumea noastră piticită, multora li se pare cu neputinţă a împlini cuvîntul lui Dumnezeu. Hristos cere prea mult de la noi, care nu suntem decît nişte bieţi oameni, zic ei. Creştinismul e sublim, dar e nerealist; nu putem fi cu toţii sfinţi; vorba poetului: “Toate-s praf, lumea-i cum este şi ca dînsa suntem noi”…

Şi, într-adevăr, cum să nu te pună pe gînduri maximalismul moral al Predicii de pe Munte (Mt. 5, mai ales 21-22, 27-28 şi 38-48), în care omenescul Legii celei vechi este împins spre dumnezeiescul Legii celei noi? Ni se pare firesc să fie vrednic de osînda cel care ucide; dar să fie vrednic de “gheena focului” chiar şi cel care doar se mînie pe fratele său?! Ni se pare firesc să fie considerat adulterul un păcat; dar să fie vinovat ca de adulter chiar şi cel care doar se uită la o femeie, poftind-o în inima lui?! Ni se pare firesc să ne iubim în principiu aproapele, dar să iubim şi pe cei ce ne vrăjmăşesc, ba chiar să ne mai şi rugăm pentru ei?!

Expresia cea mai derutantă a acestui maximalism pare a fi însă tainicul îndemn: “Fiţi, dar, voi desăvîrşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvîrşit este” (Mt. 5, 48). Cum să cutezăm noi a gîndi la desăvîrşirea divină?!

Asemenea panica este semnul dezduhovnicirii si al proastei intelegeri. Sigur ca omul nu poate atinge intru totul desavarsirea lui Dumnezeu, ca viata in trup are limitele ei, ca masura putintei difera de la ins la ins. Dar e la fel de sigur ca in fata noastra stau posibilitati nebanuite de desavarsire, pe care le putem valorifica prin credinta si prin faptele credintei.

Hristos se adreseaza generic latentelor umanului si ne indeamna sa nu ne multumim cu putin. Dupa spusa Parintilor: “Dumnezeu s-a facut om, pentru ca si omul sa se faca Dumnezeu. Nu Dumnezeu dupa fire, dar Dumnezeu dupa har”. Crestinul nu are a se inlumi, ci este chemat la indumnezeire (theosis), adica la cat mai mare “asemanare” cu Cel ce a biruit lumea ravasita de pacat.

Problema este sa ne infrangem, inainte de toate, lenea, sa ne pastram trezvia: “Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita. Caci duhul este osarduitor, dar trupul neputincios” (Mt. 26, 41).

Hristos, Dumnezeul Care S-a facut om, stie ca avem putinte si neputinte. Dar El stie ce bogatie a pus in creatia Sa si ne indeamna sa ne redescoperim, in mod liber, propria maretie. Ne cere mult, pentru ca ne-a dat mult si mult ne pretuieste. Ne cere sa ne dez-marginim, pentru ca ne iubeste la nebunie si ne vrea una cu El. Aceasta e marea noastra noblete: ca Dumnezeu crede in noi, fara limite! Dar oare noi credem fara limite in El?...

Parintele Nicolae de la Rohia vorbeste in Jurnalul fericirii despre “boieria” lui Hristos: “La diavolul-contabil nu incape nici stersatura cea mai mica, pe cand Hristos, dintr-o data, sterge un intreg registru de pacate. Hristos, boier, iarta totul. A sti sa ierti, a sti sa daruiesti, a sti sa uiti. Hristos nu numai ca iarta, dar si uita. O data iertat, nu mai esti sluga pacatului si fiu de roaba; esti liber si prieten al Domnului” (ed. 1994, p. 129). El are toate trasaturile “boierului”, “gentleman”-ului, “cavalerului”: “incredere in oameni, curaj, detasare, bunavointa catre napastuitii de pe urma carora nu te poti alege cu nici un folos (bolnavi, straini, intemnitati), un simt sigur al maretiei, predispozitia pentru iertare…” (ed. cit., p. 104). El ne trateaza “boiereste”, si atunci cand ne cere, si atunci cand ne da. Numai Diavolul ne trateaza ca pe niste nimicuri…

Maximalismul, el insusi semn al “boieriei”, se rezolva in “boierie”; daca nu suntem in stare, “pentru pacatele noastre”, sa ne ridicam la inaltimea chemarilor Lui, a credintei Lui in noi, a “iubirii nebune” (manikos eros) cu care ne copleseste, El rabda si iarta, judecandu-ne dupa mila mai mult decat dupa dreptate.

Dar noi, cum Ii raspundem? Oare indaratul lui “nu pot” nu se ascunde, de fapt, de atatea ori, un “nu vreau”? Oare n-avea dreptate Avva Antonie sa le spuna fratilor vorbareti, care-si refuzau, din orgoliu sau comoditate, propria maretie: “Daca aceasta nu puteti si aceea nu voiti, ce sa va fac eu voua?! De rugaciune este trebuinta” ?

Sfântul Ioan Gură de Aur către homosexuali

"Ce poate fi mai spurcat decât un bărbat tăvălindu-se în (astfel de) curvii? Ce poate fi mai greţos? O! Ce nebunie! O! Ce smintire! (…) Voi însă, care săvârşiţi acest păcat, aţi făcut neamul nostru omenesc mai necinstit decât necuvântătoarele, căci îl batjocoriţi prin asemenea fapte şi vă batjocoriţi şi voi înşivă."
"Nu zic numai că prin acest păcat tu nu ai devenit femeie, dar încă ai pierdut şi dreptul de a fi bărbat, căci nici nu te-ai schimbat în natura femeii, şi nici nu ai păstrat natura bărbătească, ci amândurora te-ai făcut deopotrivă trădător, (…) fiindcă ai nedreptăţit şi necinstit amândouă genurile"

...

7 mai 2007

A murit Octavian Paler.

Actualizare 4 noiembrie 2008

Am găsit pe situl părintelui Iulian Nistea un excelent eseu aparţinând lui Gheorghe Fedorovici, eseu ce tratează cu mult discernamânt tendinţele sentimentaliste asociate credinţei creştine mai slabe de înger. Cu toate că şi eu am avut deseori o atitudine critico-ironică la adresa zecilor de PPS-uri cu mesaje dulcege care cutreieră pe net zi de zi, am căzut la rându-mi în plasă, din neştiinţă (cum era şi firesc) şi am postat aici un text care peste tot apărea ca avându-l pe Octavian Paler autor. Este vorba de acel Interviu cu Dumnezeu ce s-a aflat până deunăzi în locul acestui update.

15 aprilie 2007

"Domnul meu şi Dumnezeul meu!". Această mărturisire de credinţă a Sf. Apostol Toma mi-a reînsufleţit adeseori propria-mi credinţă eşuată prin mlaştinile derizoriului şi prozaicului, m-a tras în sus cu o mână nevăzută din mocirla grijilor şi păcatelor zilnice, m-a adus la lumină din întunericul depărtării de Dumnezeu. Cataclismul căderii ne-a transformat în fiinţe cu precădere materiale şi materială a devenit şi raţiunea, ajunsă astfel incapabilă de a crede sau accepta fapte ce pot răsturna sau anula legile firii şi nu cred că altcineva ar fi putut avea alta reacţie în faţa evidenţei Minunii minunilor. Am încercat uneori un exerciţiu de imaginaţie, punându-mă în poziţia Tomei în momentul vederii Domnului Iisus şi, de fiecare dată, acelaşi cutremur mi-a străbătut întreaga fiinţă. Acelaşi fior, aceeaşi bucurie, aceeaşi smerenie. Câţi dintre noi nu se regăsesc în poziţia apostolului atunci când vine vorba de cel mai important eveniment din istoria lumii, Învierea Domnului? Căţi dintre noi nu au repetat aceste vorbe ale Tomei ce au valenţa unui strigăt al eliberării din cele mai crunte tenebre şi lanţuri ale firii.

6 aprilie

Soare.
Vinerea Mare

Privesc agitaţia iscată de apropierea Învierii Domnului şi mă întristez văzând cum această sărbătoare a devenit (ca toate, dealtfel) un prilej de exacerbare a spiritului şi activităţilor mercantile. Unde este reculegerea în faţa Patimilor Mântuitorului, unde este bucuria sfântă din noaptea Învierii? În ce cred oare aceşti oameni care par a fi goliţi de orice urmă de luare-aminte şi dreaptă socotinţă?

Nimic nou

Eram odată o mare,
Iar tu erai apa care mă umplea.
Undele tale, înfiorate,
Alergau tremurînd către maluri,
Plîngeau în tăcere pe ţărmuri,
Oglindeau neştiute-nălţimi înstelate.
Furtunile tale îmi tulburau adîncurile -
Nisipuri mişcătoare.
Dar acum apa a dispărut dintr-o dată
Şi am rămas uscat,
Ca o orbită goală
Privind infinitul.   (C.M.)

31 martie 2007

Nichita Stănescu ar fi împlinit azi 74 de ani. A fost o vreme când încercam, fără izbândă, să alcătuiesc muzici pe versurile lui şi ne miram, eu şi cei din trupă, cum de reuşeşte Alifantis în acest demers extrem de dificil. Poeziile lui Nichita, în marea lor majoritate, nu sunt deloc melodioase, în sensul că nu se pretează la transpuneri muzicale. Îţi trebuie multă muncă şi mult talent ca să poţi reuşi ceva care să gâdile urechile într-un mod plăcut.

Nichita Stănescu – Autoportret:

Eu nu sunt altceva decât

O pată de sânge

Care vorbeşte.

______

Un personaj

De câţiva ani, celui ce intră pe diverse forumuri şi stăruie ceva timp pe acolo, îi este aproape imposibil ca, la un moment dat, să nu facă cunoştinţă cu un personaj extrem de activ, neliniştit şi insistent, care propune subiecte de discuţie aiuritoare şi fără nici o finalitate aparentă. Ipochimenul respectiv aduce, încă de la primul contact, un aer dificil de respirat şi de asimilat pentru cei hălăduitori pe respectivele aşezăminte virtuale, cei mai mulţi fiind “specializaţi” în vorba goală, miştocară şi băşcălioasă. Mesajele revoluţionare din posturile încă nenumitului fac notă discordantă în flecăreala şi frivolitatea generale, reuşind, în cele mai dese cazuri şi într-un timp de la foarte scurt la scurt, anti-performanţa respingerii cvasi-generale, în ciuda faptului că individul cheamă la Comunicare şi la strategii de realizare a acesteia cu o exaltare şi un avânt neobosite.

M-am întrebat adesea ce nu merge şi unde este buba, incompatibilitatea. N-am aflat un răspuns, doar mi-am dat cu presupusul. Presupun, deci, ori că domnul respectiv este dus rău, n-are toate ţiglele pe casă, cum se zice acum, ori că n-are alternative din cauza surghiunirii sale din mediile ceva mai răsărite în care ar fi vrut să evolueze, ori că îşi alege prost adresanţii din nepricepere, astfel încât, cu mici excepţii, aceştia nu au calităţile cerute de demersul stimabilului. Stimabil care, având în vedere biografia-i bogată în ale scrisului, este de toata stima, de unde şi greu de crezut că ar putea, deci, pica în unele zone ale ariei mele de presupuneri. Înseamnă (tot deci), că vălurirea în care se nelinişteşte subiectul rândurilor mele cere nişte calităţi greu de găsit în oceanul eterogen şi cosmopolit al Internetului şi ar mai putea însemna şi faptul că imaginea şi strategiile de comunicare inedite şi cu iz de marcă înregistrată pe care încearcă să le dezvolte cu limbajul "insurgent", mobilizator, exaltat şi uşor ridicol sunt nepotrivite momentului, ele aducând cu teribilismele expirate ale adolescenţei bunicilor nostri (Tigrilor…!). Nu ştiu dacă domnul Ovidiu Bufnilă (na, că l-am deconspirat!) a avut până acum vreo izbândă în această iniţiativă solitară şi inedită de detectare a unor eventuale asperităţi în Universul ficţional vălurit şi văluritor (sic!) în care navighează, însă e clar că pavilionul ce-l arborează este al unui veşnic şi neobosit căutător al riscului şi nonconformismului.

Cometa McNaught văzută din Bucureşti