14 iulie 2017

Liberté, égalité, fraternité!

      În mentalul comun, urmare a lecțiilor de istorie standard, Revoluția franceză reprezintă un reper pozitiv în evoluția umanității. Este momentul declicului progresist, cînd „cetățenii” au rupt zapisul unei tradiții milenare care împărțea lumea în mizeri și bogați, cînd jugul asupririi a fost înecat în sînge, strivit de masele populare care astfel și-au cucerit o demnitate refuzată de istorie și de cutumele retrograde ale unei caste nobiliare corupte pînă la nivel molecular. Frumos, nu?
      Dar ce ne facem cu realitatea din spatele versiunii oficiale, salubrizate ideologic? Despre genocidul din Vandeea, cînd aproximativ 150.000 de oameni - inclusiv femeile și copiii - au fost masacrați sistematic pentru că s-au opus cerințelor autorităților atee, despre exterminarea clerului și a nobilimii („Omul nu va fi liber pînă cînd ultimul rege nu va fi spînzurat cu mațele ultimului popă” - citat apărut într-o publicație revoluționară, atribuit lui Diderot), despre planurile de uniformizare socială în stil maoist avant la lettre (însăși ghilotina purta și simbolul egalizării prin amputare, „le raccourciseur national” fiind una din poreclele date de popor instrumentului respectiv) sau despre planurile de reducere a populației, pritocite de iluminații conducători, în frunte cu Robespierre, nu prea știe nimeni, decît o mînă de istorici și cei ce-i mai citesc.
      Așadar, Vive la Revolution!

03 aprilie 2017

Zece principii conservatoare

      Conservatorism = atitudine politică şi filozofică ce promovează instituţii şi practici tradiţionale care s-au dezvoltat organic, susţinând stabilitatea şi continuitatea socială. „Linia de demarcație în politica modernă nu este diviziunea între liberali și totalitari. Ci aceea între, pe de o parte, oamenii care consideră că ordinea temporară este unica validă, că nevoile materiale sunt unicele nevoi și că pot face ce doresc cu patrimoniul umanității, și aceia care recunosc o ordine morală durabilă a universului, o natură umană constantă și datoria pe care o avem față de acestea.” (Russel Kirk)
Continuarea aici

02 aprilie 2017

Lacrimi de primăvară

       Să fi avut vreo 5 ani. Primăvară. Bunicul curăţa viţa din curte cu un cleşte special, iar eu, curios, îi urmăream mişcările sigure şi, din cînd în cînd, îi puneam întrebări. La un moment dat am observat că din crenguţele proaspăt tăiate picura ceva (încă nu ştiam că se numeşte sevă) şi, cu ochii mari, întrebători, i-am zis: 
      - Ia uite, de ce pică apă acolo? 
      Mi-a răspuns scurt, prins cu treaba: 
      - Plînge viţa! De la tăietură. 
   După vreo jumătate de oră am auzit agitaţie în curte - bunică-mea mă căuta de zor: 
      - Unde e băiatul, nu l-ai văzut? 
      - Era p-aci adineauri, da’ acu’ nu ştiu... 
      M-a găsit după o vreme, în dormitor, ascuns în pat, cu ochii umflaţi de plîns. Am încercat să par bărbat, ferindu-mi privirile de ale ei, dar imaginea lacrimilor picînd din mlădiţa retezată m-a străfulgerat iar şi am izbucnit şi mai tare. De mila viţei, de plînsul ei tăcut pricinuit de suferinţa amputărilor.

27 martie 2017

Radu Iliescu - Argumentele pro-avort demontate, curăţate şi apoi montate la loc

01. BOR a organizat marşul ale cărui intenţii îşi pierd în acest fel ingenuitatea, pentru că BOR este o instituţie care caută prin orice mijloace să domine oamenii
02. Există probleme mai grave şi mai urgente decât avortul
03. Fără avorturi orfelinatele vor deveni în curând neîncăpătoare
04. Dacă avortul are loc în primele ţ zile de la concepţie, nu e embrion ci un ţesut, deci nu se pune
05. Biserica este împotriva măsurilor de contracepţie în special şi a educaţiei sexuale în general
06. Lupta împotriva avortului este o formă de opresiune împotriva femeii
07. Interzicerea avortului în comunism a ucis 12.000 de femei
08. A fi pentru viaţă (pro-life) înseamnă a fi împotriva dreptului de a alege (pro-choice)
09. Ne place sau nu, femeile vor continua să facă avorturi

      Acestea sunt argumentele pro-avort demontate şi curăţate de stratul gros de manipulare. Haideţi să le montăm, să vedem ce iese: un atac la persoană împotriva BOR (ca exponent majoritar al creştinismului în România), o ierarhizare arbitrară făcută cu scopul de a minimiza problema avortului, falsa dilemă avorturi vs. orfelinate (cu preferinţă netă pentru răul cel mai mare), prostia grosieră de a afirma că viaţa începe într-un moment ulterior concepţiei, falsa idee că “educaţia sexuală” ar putea diminua numărul de avorturi, afirmaţia complet nejustificată că avortul este doar problema femeii, punerea pe seama unei legi salvatoare a consecinţelor suferite de cei care au ales deplin informaţi să n-o respecte, deghizarea propriilor intenţii (death) în spatele unui cuvânt neutru (choice), estimarea de tip contabil a eficienţei. Nimic raţional. Singurul lucru logic din discursul adepţilor pro-avort sunt erorile logice.

 Continuarea aici

05 februarie 2017

...

       Azi am fost la o înmormîntare, undeva, într-un colț de țară din Teleorman. Un sat ca multe altele din România post-decembristă, cu ulițe de pămînt, cu case de chirpici, cu miros de oi, cu coruri de orătănii, cu aer curat și liniște, cu bătrîni mulți și cîțiva copii care, culmea, alergau și se jucau cu zăpadă - unul singur se mai uita din cînd în cînd, ostentativ, într-un telefon antic, gros și cu butoane, pesemne pentru a-și etala emanciparea celor cîțiva orășeni apăruți deodată în peisaj. În acel loc, oamenii și-au dus azi la groapă pe unul de-ai lor, aproape centenar, în liniște, printre lacrimi și glume, amintiri și regrete, durere și nădejde. și mai ales, dincolo de orice teologie dogmatică, cu o credință puternică în viața de apoi. Fiindcă mortul n-a murit, e doar pe lumea-ailaltă. Și fiindcă acolo e viu, are nevoie de mîncare, de bani. I-a plăcut să bea suc? Luați toți de beți suc, să bea și el dincolo! A poftit gogoși cu două zile înainte să moară? Luați, mamă, gogoși, săturați-vă, să fie de sufletul mortului! Știu, sînt superstiții, unele de-a dreptul hilare - am strănutat și imediat a venit cineva la mine să rupă o ață de pe haine, fiindcă așa trebuie cînd strănuți lîngă un mort! - dar sînt transmise cu sfințenie de singura dogmă acceptată unanim, fără rezerve: așa trebuie, maică, la mort! Sfîntul Ioan Gură de Aur spunea că obiceiurile rele, chiar de ar avea autoritatea vechimii, trebuie lăsate în urmă, eliminate. Totuși, poate că Dumnezeu, care vede cele nevăzute, vede și că ăsta este un mod în care s-a fixat în mintea acelor oameni simpli, fără subțirimi academice, credința în viața veșnică, o credință deloc de neglijat. Și, decît deloc, poate că mai bine așa! Poate că-i și iartă, căci sînt toți ca o familie în ograda Bisericii, pe care n-o trădează niciodată, la un loc cu preotul care-i cunoaște, la propriu, pe toți și pe fiecare în parte și pune chezășie pentru ei în fața Domnului!

22 ianuarie 2017

IV


Şi-aşa visarăm noi ultimul vis -
îmbrăţişaţi de-a tinereţii seară
cu dor amar şi dragoste avară,
sorbind din cupa unui joc proscris.

Şi-n clipa-aceea crudă şi precară
cu zîmbet tremurînd mi te-ai închis
arzînd de tot pe-o margine de-abis
în dansul ce-l dansam ultima oară.

De-atunci îţi recompun din răni şi stele
un dram de cer ca-n loc să mai rămîi
şi-adăpostită-n gîndurile mele
să îţi petreci, cu chipul cel dintîi,
secunda nouă de eternitate
în ziua tinereţii ne-nserate. (C.M.)

16 ianuarie 2017

O aroganță... sau nu!

       A constata superioritatea creştinismului nu este nici aroganţă, nici subestimarea celor de alte credinţe, căci fiecare om are în el chipul lui Dumnezeu (chiar dacă, de cele mai multe ori, caricaturizat în diferite grade), ci înseamnă a observa cu bun-simț o evidenţă. De ce? Pentru că doar creştinismul oferă soluţia completă şi eficientă pentru mîntuire, restaurînd omul la adevărata sa valoare de chip al lui Dumnezeu, prin harul Său dăruit odată cu venirea Mîntuitorului. Fără Hristos omul nu poate face nimic (Ioan 15:5), doar să se învîrtă în juru-i. Poate doar să bîjbîie în căutarea chipului dintîi pierdut de Adam în cataclismul căderii, prin hăţişuri şi văioage născute din închipuirea sa, dar care nu duc decît în fundăturile propriului iad, fiindcă nu știe ce caută. Își face dumnezei, biserici şi credinţe subiective, după chipul şi asemănarea sa și le circumscrie propriului ego, spre o deplină satisfacţie personală, fără a vedea că Hristos îl cheamă să-și iasă din sine, nu gonflîndu-se ca un balon de săpun, ci trecînd dincolo de zidurile strîmte ale limitării în care singur se închistează supraevaluîndu-se. Mai plastic vorbind, în spirit contemporan științific, am putea spune că Hristos oferă omului energia necesară depășirii vitezei cosmice de evadare din propria-i atracție gravitațională spre a atinge imponderabilitatea ființei transfigurate.
       Doar în creştinism valoarea și demnitatea persoanei umane sînt cu adevărat conservate în veac, fiindcă mîntuirea (deși la mila lui Dumnezeu) este personală, cu păstrarea nealterată a specificului fiecărui om în parte, aşa cum a fost el lăsat, cu sufletul lui, cu trupul, cu trăirile lui, cu trăsăturile lui, iar nu o disoluţie în nimicul impersonal sau o continuare la infinit a biologicului perisabil. Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu, după cum spunea Sf. Atanasie, iar a fi dumnezeu (prin har, nu ca natură) înseamnă persoană, nu disoluție.
       Pentru un creştin, a afirma că există şi alte căi de accedere la Tatăl este o gravă eroare (atunci cînd nu e de-a dreptul o blasfemie interesată) care denotă cel puţin superficialitate și, mai nou, o relativizare dizolvantă, sub influenţa asaltului informaţional receptat fără discernămînt, eroare care pune jertfa lui Hristos pe cruce, cu braţele deschise în îmbrăţişarea supremă a întregii umanităţi, pe acelaşi plan cu, să zicem, indigestia fatală a lui Budha.
       Şi ar mai fi un amănunt: toţi marii întemeietori de religii au sfîrşit omeneşte, dar numai Unul singur a înviat dumnezeieşte.

14 ianuarie 2017

...

În faţa blocului, pe stradă, vuietul necurmat al şirurilor nesfîrşite de maşini; în spatele blocului liniştea zecilor de maşini parcate, printre care nu mai încap decît mîţele zgribulite. Şi mă întreb aşa, ca prostu' trist cînd îl apucă cugetarea: unde-s copiii de-altădată?! Că zăpezi, slavă Domnului, sînt!