20 octombrie 2008

Myrdal iubito,
Mult mă întristez văzând pe aproapele meu cum se iroseşte în goana după palpabil, înspăimântat de neînţelegere. Cum aş putea oare să-i ating inima şi să mă apropii de sufletul lui opac? Cum să pot sparge acea barieră nevăzută dătătoare de handicap spiritual care îl opreşte de la căutarea mai adâncă a celor de sub soare şi îl ţine captiv într-o lume a formelor fără fond, ca pe Saul inainte de drumul Damascului? Frica de implacabil îl macină şi îl îndepărtează în aşa măsură că nu mai e capabil nici măcar de un cuvânt, doar unul, izvorât din adâncurile înţelepciunii. Îl văd cum se dizolvă în neantul plăcerilor şi poftelor, paralizat de frică şi de rânjetul morţii, convins fiind că realitatea prezentă este ultima posibilă, şi nu pot face nimic pentru el. Se aruncă cu voluptate în oceanul patimilor, sperând (o, ce cuvânt înşelător!) ca de aici să-i vină o izbăvire spre care nu are nici umbră de nădejde şi eu stau şi-l privesc, pentru că n-am cuvânt bun pe care el să îl audă şi să-l priceapă.
Astfel, drama pe care el o trăieşte devine şi drama mea şi poate şi o parte a luptei mele, căci din iubire pentru el ar trebui să-mi vină această tristeţe de care aminteam la început. Şi atunci mă întreb dacă am dragoste sau sunt doar aramă sunătoare si chimval răsunator?