27 martie 2010

Înger căzut

Să-ţi feresc paşii
de colţuri şi pietre,
să-ţi cad la picioare
spre a mă putea ridica
doar ca să-ţi sărut inima,
apoi să revin la pământ
înger cu aripile frânte.
Reînviat din propria-mi cenuşă
să ard iar din iubire,
mistuidu-mi şi ultima
fărâmă de sine
ca ardere de tot necurmată
pe altarul fiinţei tale.
Primeşte-mi acum jertfa -
aripile mele -
şi fi-mi mie înger.   (C.M.)

22 martie 2010

Recunoaşteţi personajul?


Se numeşte Chiţi, e o pisică şchioapă şi are şi blog.
(Autor Ionuţ)

17 martie 2010

La o aniversare

"Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el". 

     Dumnezeu, în înţelepciunea Lui nemărginită, mi te-a dăruit, cu defecte şi calităţi, ca ajutor şi doctorie tare şi deplină pentru sufletul, mintea şi trupul meu. Şi tot El ne-a ajutat să fim o familie clădită pe dragoste, tandreţe, respect şi responsabilitate. Dar eu, nerecunoscător, de multe ori am căutat în alte părţi frumuseţi străine. Le-am găsit, dar dezamăgirea, de fiecare dată, a fost pe măsura ăşteptărilor iniţiale, căci n-am aflat decât superficialitate, lipsă de profunzime şi de conţinut, coji apetisante care ascundeau un mare gol. Aşa mi-am dat seama că Dumnezeu a ştiut ce face, căci tu eşti femeia perfectă pentru mine, cea care m-a iubit şi mă iubeşte în continuare, de mai bine de 20 de ani, statornic, profund şi dezinteresat, care m-a acceptat întru totul aşa cum sunt, fără rezerve şi fără a-şi dori ceva în plus de la mine, cea cu care pot vorbi ore în şir fără să mă plictisesc, căci iată, avem ce ne spune în continuare, după atâta vreme. Unii ar putea fi de părere că am îmbătrânit. Eu zic doar că vremea a lăsat câteva riduri pe chipurile noastre şi ceva mai multe amintiri decât aveam la început, iar ţie şi înţelepciune, cu mult mai multă decât mie. Dar chiar dacă am mai îmbătrânit, a fost un privilegiu să mi se întâmple asta alături de tine.
      Iartă-mi nesăbuinţele, atât cele trecute cât şi cele viitoare. La mulţi ani!

15 martie 2010

Visul frumos s-a terminat

Myrdal... Nici nu ştiu dacă să-ţi mai spun „iubito” sau nu, căci cuvintele şi-au pierdut sensul şi visul s-a transformat în coşmar de când tu ai dispărut cu totul din el, alegând căi care mie imi sunt străine. Aşa că şi eu am lăsat lumea aceea în urmă, o lume născocită special ca tu să-i fii regină, după cum zice un vechi cântec. Se pare că diadema de pe fruntea ta, cu nestematele iubirii ce ţi-am împărtăşit-o atâta vreme, a fost prea grea pentru tine, şi ai căutat alt loc în care povara dragostei să fie mult mai mică. Sper să-ţi fie bine acolo, cu toate că asemenea locuri găseşti la tot pasul şi multe au un aer care miroase a sordid - teatre ale măştilor strâmbe, în care zâmbetul dulce al Colombinei nu mai este curat şi senin, ci întinat de ascunzişuri impure. Acum încui lumea visului nostru, în care "iubirile" reci, epidermice, facile şi rapide sunt de neconceput, dar cheia ţi-o las ţie, pentru cazul în care vei  pune vreodată în balanţă, cu sinceritate, căldura cuvintelor şi gândurilor pe care ţi le-am dăruit eu şi cele aflate pe altundeva. Coroana a rămas şi ea acolo şi supuşii te aşteaptă transformaţi în stane de piatră. De-acum totul depinde doar de tine.


10 martie 2010

Un cântec şi un vis

Demult, demult îţi cântam aşa într-un vis. Ca să nu-l uiţi, ţi-am imprimat cântecul pe un disc vechi de ebonită pe care am vrut să ţi-l dăruiesc într-o seară, când tu nu erai acasă. Apoi timpul m-a răpit timpului, vremea a trecut, anii s-au risipit cu zecile, şi noi odată cu ei, iar discul nu se mai aude bine. Dar iubirea s-a păstrat, căci e la fel ca atunci. Şi visul meu e acelaşi. Ascultă-l.

08 martie 2010

O formă de mărturisire ortodoxă

Despre întâmplarea de la OTV de acum vreo lună, în care s-au confruntat Pavel Coruţ şi Gigi Becali şi care a stârnit reacţii contradictorii, mai ales în bloggosfera ortodoxă, am vrut să scriu şi eu la vremea respectivă, dar am tot amânat, din diverse motive. Iată că ocazia s-a ivit ieri, la o discuţie cu câţiva apropiaţi, când firul ne-a dus şi la evocarea acestui episod. Cum am spus, poziţiile blogerilor faţă de Becali, căci el este, de fapt, personajul principal al poveştii, sunt împărţite: părintele Savatie îl urcă prea sus, Claudiu Târziu îl pune pe aceeaşi treaptă cu Coruţ. Personal mă situez mai aproape de părintele Savatie, care dă dovadă încă o dată de acel tip de atitudine specific călugărească, şocantă şi plină de miez. Aşadar, nu mă voi feri să afirm că intervenţia lui GB mi s-a părut corectă şi curajoasă. Ţin minte că spunea un învăţat al secolului trecut (mereu uit cine anume) că cea mai mare izbândă a diavolului a fost aceea că i-a făcut pe oameni să creadă că nu există. Or, ce se căznea Pavel Coruţ în emisiunea de la OTV? Tocmai să-i convingă pe oameni că dracul nu există. A repetat de nu ştiu câte ori asta. Parcă într-adevăr, vorbea diavolul prin gura lui (m-am gândit că şi coincidenţa de nume nu e chiar întâmplătoare, în contrapartidă cu Apostolul Pavel, şi Coruţ părea tot un fel de apostol, al întunericului). Iar Gigi Becali a avut curajul să se ia cu dracul la trântă, în stilu-i binecunoscut, în vreme ce alţii au preferat să se uite şi să râdă sau să dea bir cu fugiţii. Şi cred că nici limbajul nu putea fi altul, căci, după cum spunea părintele Nicolae Steinhardt, cu dracul nu stai la tratative, nu te întovărăşeşti cu el şi nu-i dai dreptate nici dacă spune adevărul, nici dacă ar zice să ne aşezăm împreună la rugaciune către Dumnezeu. Deci, ce amabilităţi şi respect să ai pentru el, decât să-i zici "înapoia mea, satano!" E un război pe viaţă şi pe moarte în care, de multe ori, eşti nevoit să utilizezi şi armele adversarului.

07 martie 2010

Crucea

 
  
  
Doamne, crucea asta e prea grea pentru mine, lasă-mă s-o mai scurtez!


  
O, Doamne, tot grea este, mai lasă-mă s-o scurtez încă puţin!


  
  
  
  
  
 

06 martie 2010

Paiaţă

Iubirea nu-i paiaţa vremii, chiar
De intră sub compasul coasei sale.
(William Shakespeare)

O, dulce Colombină, mă recunoşti?
Sînt eu,
cel ce adună visuri
în şiruri lungi, bogate,
(ca într-un vechi clişeu
ce ţine-n sine-o lume
şi vremi de mult uitate)
iubindu-te mereu.

Şi fiindcă iată,
mînat de neputinţă,
mai mult ca ieri
eu astăzi te iubesc
şi ştiu cu prisosinţă
că mai puţin ca mîine,
tot strîng, avar,
în groasele albume,
stigmatul clipelor plecate,
cu rîvnă şi răbdare
de vrednic anticar.

Cu ce-aş putea eu, oare, acum să mă compar,
cînd toţi sîntem actori pe-a vieţii scenă,
decît cu-acel bufon cu rol de suprafaţă,
o palidă paiaţă
cu rîsul desenat
încremenit pe faţă
şi mersul şchiopătat,
ce-ţi cere o favoare:
în lumea lui umbrită, sordidă şi obscenă,
să-i fii din vreme-n vreme
o dulce Colombină
cu zîmbet ne-ntinat.   (C.M.)

02 martie 2010

Cum am devenit misogin

    Încep cu concluzia: femeia dăunează grav sănătăţii! Sănătăţii mentale vreau să zic. E o vorbă de duh care spune „decît sărac şi bolnav, mai bine bogat şi sănătos”. Aşa am ajuns să cred şi eu că e bine în relaţiile cu femeile, mai ales că am cîteva cunoştinţe care au adoptat un stil de viaţă sănătos în sensul ăsta, adică se menţin la o oarecare distanţă de aşa zisul „sex slab”, avantajele constatate fiind net superioare presupuselor dezavantaje. Auzi, „sexul slab”! Slab pe naiba! Poate în ceea ce priveşte forţa fizică, aici da, se poate spune ca există o anume inferioritate. Dar dacă lăsăm asta deoparte, atunci să vezi performanţe. Rămîi perplex văzînd cum fac ele din orice rahat un scop vital şi cu ce perseverenţă şi tenacitate urmăresc realizarea lui. Potrivit maximei unui clasic încă în viaţă, sunt ancorate adînc în realitatea imediată şi în sinergia faptelor, fără însă a eluda cîtuşi de puţin meandrele concretului. Dacă s-ar putea înmagazina şi folosi în vreun fel energia risipită pentru a învinge orice obstacol ce le stă în cale atunci cînd au programare la cosmetician pentru o bătătură sau cînd te trimit după pîine, probabil că am avea lumină electrică gratis cel puţin şase ore pe zi. Hm... Atît ţi-ar trebui, să mimezi o cît de mică opoziţie sau să încerci o oarecare amînare în realizarea misiunii ce ţi-a fost ferm încredinţată, că ţi-a fugit liniştea din casă. Sau să ai, Doamne fereşte, vreo pasiune ascunsă, vreun hobby care să nu le includă şi pe ele. Te vei confrunta progresiv cu un arsenal bine pus la punct de selecţia naturală: mitraliera cu acute, privirile tăioase ce-ţi penetrează scăfîrlia pînă în ceafă, apoi tăcerea prelungă cu infrasunete. Rezişti la toate şi încă n-ai cedat?  Nu-i nimic, vine finalul, încheierea apoteotică, arma supremă: lacrimile însoţite de o descriere amănunţită a ta, descriere distorsionată însă de cantitatea de apă sărată din ochi, probabil. Afli astfel că eşti un porc de cîine, un distrus, un nesimţit, un misogin care va să zică. Pentru că n-ai vrut să te duci „acum” la pîine. Şi eu care credeam că misogini sunt cei ce, atunci cînd fac sex, au şi o ţigară în colţul gurii şi o bere alături, aşa, de plictiseală.
    Dar ia stai! Acolo, la pîine, se mai adună cînd şi cînd băieţii, misoginii cu state vechi. Mai stau şi ei la o vorbă, un suc, iau o gură de aer, mai fac un mişto, alea-alea. Şi parcă încep să-i şi înţeleg de ce ziceau că fac sex cu ţigara în gură şi cu berea lîngă ei. Mă duc, deci, la pîine. Doar că voi sta mai mult. Hi, hi, hi!