24 februarie 2010

Celei mai frumoase dintre muritoare...


22 februarie 2010

Tăcerea

Mai ţii minte ultima noastră seară? Eram prin anii ’50, într-un sfârşit de octombrie şi ploua. Tu erai cea mai frumoasă dintre muritoare şi rochia aceea neagră, mulată, care îmi stârnea când gelozie, când încântare, contrasta senzual cu pielea, cu roşul intens al buzelor şi cu margelele albe, iar părul tău răspândea un irezistibil miros de vanilie, pe care îl mai simt şi acum, uneori. Am stat la măsuţa rotundă de lângă fereastră uitându-ne la trecătorii ce mergeau grăbiţi prin ploaia măruntă şi la reclamele care împrăştiau pe strada udă lumini colorate. Din când în când mă ţineai de mână şi mă priveai adânc, plină de iubire, cu aceeaşi expresie tulburătoare ca cea de atunci, din ascensor, când ne-am sărutat prima dată, uitând pentru câteva clipe de lumea cenuşie şi ostilă. Mai vorbeam câteodată, una, alta, însă printre puţinele fraze se aşternea des o tăcere parcă special născocită spre a putea asculta în voie liniştea din jur, susţinută şi întărită, paradoxal, de mica orchestră de blues din colţul localului. Nu era nimic apăsător, ci mai degrabă era acea tăcere simplă şi misterioasă ce transcende lumea cuvintelor, acel liant inefabil ce leagă două suflete în afara oricăror explicaţii sau întrebări. Am şi dansat puţin şi îmi amintesc cum m-ai ţinut tot timpul aproape, cu ochii închişi, apăsându-ţi obrazul pe pieptul meu şi zâmbind vag cine ştie căror gânduri şoptite de ritmul lent al muzicii. Apoi tăcerea s-a aşternut din nou odată cu ultimele acorduri ale saxofonului, prelungindu-se subtil şi însoţindu-ne pe drumul de întoarcere ca un prieten fidel. Iar gândurile tale nu ştiu în ce s-au transformat, căci ai devenit tristă şi parcă pătimaşă, martore fiind urmele adânci de unghii rămase pe mâna mea la coborâre, după ce mi-ai dat drumul din strânsoare. Apoi visul a început să se spulbere şi, printre frânturi, mai ţin minte doar zâmbetul şoferului, care ne privise discret tăcerea de până atunci în oglinda retrovizoare şi biletul lăsat pe măsuţa din restaurant, în care îmi spuneai că nu mai poţi continua, deoarece simţi că trădezi. Ti-am înţeles neliniştile şi apăsarea, de aceea nici n-am alergat după tine, dar de-atunci visul nu mai e decât umbră şi îndoială, căci nu mi-ai spus la plecare de mă mai iubeşti sau nu. Mi-era suficient atât: să ştiu că da. Dar totul e tăcere...

21 februarie 2010

Autoportret

14 februarie 2010

...

10 februarie 2010

Nouvelle Vague - Dance With Me

Won't you dance with me
In my world of fantasy?

08 februarie 2010

Marele X

Myrdal, iubito, mi se întâmplă uneori să experimentez momente în care trecutul mă ajunge din urmă şi se abate asupra mea în valuri, împresurându-mă din toate părţile. Se plăsmuieşte atunci în minte o viziune a veşniciei sub forma unui imens hău de un negru impenetrabil ce mă absoarbe din mijlocul vieţuirii mele cotidiene, ridicându-mă de la pământ cu viteză ameţitoare şi toate, planetă, soare, univers se îndepărtează şi se micşorează până nu mai rămân decât un punct insignifiant pierdut în marea de întuneric. Suspendat imponderabil în golul fără sfârşit mă gândesc că toată zbaterea mea în lumea pe care am lăsat-o în urmă ar fi fost un mare nonsens de n-ar fi existat iubirea, căci nimicul le cuprinde pe toate în lipsa ei, anulându-le.
Cu astfel de gânduri am fost azi la noi, în lumea noastră, a visului, mânat de nostalgia vremurilor de demult, când tu erai cea mai importantă fiinţă a acelui tărâm. Am deschis uşa încet, cu mâna tremurând de emoţie şi am călcat înăuntru cu răsuflarea oprită undeva în mijlocul pieptului, însoţit de o firavă speranţă că poate vei fi acolo, aşteptându-mă. O clipă mi s-a părut chiar că apari de după un colţ, râzând fericită că mă vezi, dar nu erai tu, ci doar un lung ecou ce l-ai lăsat în urmă. Toate se aflau însă la locul lor aşa cum au rămas din ultima noastră seară împreună, atunci când ne-am întors de la restaurantul vechi. Stăteau acolo aşteptându-ne, dar parcă erau totuşi absente, lasând  în loc un spaţiu gol, părăsit şi prăfuit. Canapeau pe care citeai seara, desculţă, devenise cenuşie şi nici zăpada ce odată ţi se aşezase în păr nu mai era la fel de albă. Am văzut într-un colţ şi buchetul mare de trandafiri transformaţi în fluturi, dar aripile lor multicolore, din petale, erau căzute în praful de pe jos, uscate. Band-ul de jazz ce ne-a acompaniat ultimul nostru dans plecase de ceva vreme, mi-a spus-o şoferul care încă aştepta lângă maşina lui mare, neagră şi lucioasă, arătându-mi un bilet aflat pe masa de lângă fereastră. Ştiam ce scrie în el, dar n-am vrut să-l întristez spunându-i că te-ai speriat de iubire şi că nu mai vrei să visezi, ci i-am povestit că ai fost plecată o vreme în zări îndepărtate de unde ai revenit de curând ca să îmi reîmprospătezi memoria cu chipul tău. Nu ştiu de ce am făcut-o, poate pentru că am învăţat că nu e bine să cazi în deznădejde şi să spui „niciodată”. Dar astea sunt deja banalităţi şi cred că a înţeles, căci a rămas în urmă cu un zâmbet sceptic. Am închis uşa încet, nu înainte de a mai arunca o privire. Atunci, abia, am observat că lumea noastră şi-a pierdut culorile în absenţa ta, şi mi-am dat seama că oricât aş încerca să visez în continuare, va rămâne la fel de nu te vei întoarce.
Mă aflu acum în lumea reală, a legilor stricte, şi o văd la fel de cenuşie ca şi cea de unde vin. Nu mai e nici o diferenţă între ele, căci tu lipseşti din ambele. Şi am iar un fel de viziune, sub forma unui mare X, a două existenţe venind de cine ştie unde, intersectându-se o clipă, apoi depărtându-se şi pierzându-se spre infinit, imposibil de a se mai întâlni cândva. Prefer totuşi să stau mai deoparte, în sfera banalităţilor şi să nu spun „niciodată”, mai ales că unii savanţi susţin că spaţiul este curb. Aşa că, suspendat din nou împonderabil în golul din jur, privesc la punctul luminos ce a fost cândva iubirea noastră şi sper ca savanţii să aibă dreptate.

06 februarie 2010

02 februarie 2010

Melancolie

Te-am visat din nou în seara asta. Erai melancolică şi pierdută cu gândurile în cine ştie ce zări îndepărtate, aşa că mi te-ai aşezat în braţe şi mi-ai spus că ţi-ar plăcea să asculţi Cesaria Evora. O vreme ai stat cu privirea în gol, visătoare, apoi ai adormit încet, pe muzica asta plină de linişte, din care mi-au rămas şi acum în minte câteva crâmpeie: