25 iunie 2016

Perdea

Ulei pe pînză, 50/70

23 iunie 2016

        Cea mai bună definiție a Sistemului cred că e cea dată de Ovidu Hurduzeu într-o notă de subsol din cartea „A treia forță: România profundă”:
        „Prin Sistem înțelegem forma de organizare socială impusă de tehnoglobalism, în care viața omului tinde să fie administrată ca un simplu detaliu tehnic într-un complex angrenaj industrial. Integrarea și logica sistemică sunt proprietăți ale mașinii care pot fi transferate domeniului social doar prin bruscarea integrității organice a ființei umane și a lumii sale, create în urma unui îndelungat proces istoric. Mulți intelectuali români confundă Sistemul cu «economia de piață» și «societatea occidentală», fără să-și dea seama că ne aflăm în fața unei situații RADICAL diferite de cea din trecut. O cauză majoră a cecității lor intelectuale este sistemul explicativ închis și redundant prin care «elitele» percep realitățile contemporane. «Elitele» exclud în mod mecanic ideile imprevizibile, adoptând în schimb convenționalismul gândirii instituționalizate si superficialitatea unor formulări găunoase: «atitudine occidentală/antioccidentală», «societate deschisă», «proamericanism» și multe altele.”
        În concluzie, se vede de la o poștă că așa-zisele mișcări și grupări „anti-sistem” de la noi se identifică aproape la literă, dar mai ales în spirit, cu tot ce presupune Sistemul definit mai sus, căci sînt germinate chiar de el. Și tot din perspectiva asta, partidele acuzate de manifestațiile „colective” de iarna trecută (Jos Sistemul!) și de sloganurile electorale ale lui Nicușor Dan că aparțin Sistemului , prin structura de fond din teritoriu sînt mai conservatoare și anti-sistem decît „antisistemicii” înșiși. De aici și marea învîrtoșare lozincardă împotriva partidelor și actualei clase politice. Că sînt imperfecte și pline de găuri, ca orice alcătuire umană, mai treacă-meargă, dar deviaționismul unora, în contextul globalizator de azi, nu trebuie și nu poate fi trecut ușor cu vederea

02 iunie 2016

CTP

      Cristian Tudor Popescu este un personaj tragic. Ştiu, imediat după '89, în calitate de jurnalist cu largă audienţă, a făcut cîteva greşeli impardonabile. Ieşirile sale scrîşnite, părînd a fi inspirate de demon, la adresa Bisericii, a lui Dumnezeu sau a religiei în general, m-au întristat de fiecare dată, la fel ca pe mulţi alţii şi, uneori, pe bucăţica mea de spaţiu virtual l-am combătut şi eu mai mult sau mai puţin vehement, după cum m-am priceput în acele momente. Totuşi, fără a putea da o explicaţie de ce, îl iubesc pe acest om, şi o spun chiar cu riscul de a părea slab de înger multora.

Cristian Tudor Popescu: "La 25 de ani, prețuiam inteligența. Acum, primul meu criteriu este bunătatea"