15 octombrie 2017

Tufă de trandafir

Acrilice pe pînză, 60/40 cm

14 iulie 2017

Liberté, égalité, fraternité!

      În mentalul comun, urmare a lecțiilor de istorie standard, Revoluția franceză reprezintă un reper pozitiv în evoluția umanității. Este momentul declicului progresist, cînd „cetățenii” au rupt zapisul unei tradiții milenare care împărțea lumea în mizeri și bogați, cînd jugul asupririi a fost înecat în sînge, strivit de masele populare care astfel și-au cucerit o demnitate refuzată de istorie și de cutumele retrograde ale unei caste nobiliare corupte pînă la nivel molecular. Frumos, nu?
      Dar ce ne facem cu realitatea din spatele versiunii oficiale, salubrizate ideologic? Despre genocidul din Vandeea, cînd aproximativ 150.000 de oameni - inclusiv femeile și copiii - au fost masacrați sistematic pentru că s-au opus cerințelor autorităților atee, despre exterminarea clerului și a nobilimii („Omul nu va fi liber pînă cînd ultimul rege nu va fi spînzurat cu mațele ultimului popă” - citat apărut într-o publicație revoluționară, atribuit lui Diderot), despre planurile de uniformizare socială în stil maoist avant la lettre (însăși ghilotina purta și simbolul egalizării prin amputare, „le raccourciseur national” fiind una din poreclele date de popor instrumentului respectiv) sau despre planurile de reducere a populației, pritocite de iluminații conducători, în frunte cu Robespierre, nu prea știe nimeni, decît o mînă de istorici și cei ce-i mai citesc.
      Așadar, Vive la Revolution!

03 aprilie 2017

Zece principii conservatoare

      Conservatorism = atitudine politică şi filozofică ce promovează instituţii şi practici tradiţionale care s-au dezvoltat organic, susţinând stabilitatea şi continuitatea socială. „Linia de demarcație în politica modernă nu este diviziunea între liberali și totalitari. Ci aceea între, pe de o parte, oamenii care consideră că ordinea temporară este unica validă, că nevoile materiale sunt unicele nevoi și că pot face ce doresc cu patrimoniul umanității, și aceia care recunosc o ordine morală durabilă a universului, o natură umană constantă și datoria pe care o avem față de acestea.” (Russel Kirk)
Continuarea aici

02 aprilie 2017

Lacrimi de primăvară

       Să fi avut vreo 5 ani. Primăvară. Bunicul curăţa viţa din curte cu un cleşte special, iar eu, curios, îi urmăream mişcările sigure şi, din cînd în cînd, îi puneam întrebări. La un moment dat am observat că din crenguţele proaspăt tăiate picura ceva (încă nu ştiam că se numeşte sevă) şi, cu ochii mari, întrebători, i-am zis: 
      - Ia uite, de ce pică apă acolo? 
      Mi-a răspuns scurt, prins cu treaba: 
      - Plînge viţa! De la tăietură. 
   După vreo jumătate de oră am auzit agitaţie în curte - bunică-mea mă căuta de zor: 
      - Unde e băiatul, nu l-ai văzut? 
      - Era p-aci adineauri, da’ acu’ nu ştiu... 
      M-a găsit după o vreme, în dormitor, ascuns în pat, cu ochii umflaţi de plîns. Am încercat să par bărbat, ferindu-mi privirile de ale ei, dar imaginea lacrimilor picînd din mlădiţa retezată m-a străfulgerat iar şi am izbucnit şi mai tare. De mila viţei, de plînsul ei tăcut pricinuit de suferinţa amputărilor.

27 martie 2017

Radu Iliescu - Argumentele pro-avort demontate, curăţate şi apoi montate la loc

01. BOR a organizat marşul ale cărui intenţii îşi pierd în acest fel ingenuitatea, pentru că BOR este o instituţie care caută prin orice mijloace să domine oamenii
02. Există probleme mai grave şi mai urgente decât avortul
03. Fără avorturi orfelinatele vor deveni în curând neîncăpătoare
04. Dacă avortul are loc în primele ţ zile de la concepţie, nu e embrion ci un ţesut, deci nu se pune
05. Biserica este împotriva măsurilor de contracepţie în special şi a educaţiei sexuale în general
06. Lupta împotriva avortului este o formă de opresiune împotriva femeii
07. Interzicerea avortului în comunism a ucis 12.000 de femei
08. A fi pentru viaţă (pro-life) înseamnă a fi împotriva dreptului de a alege (pro-choice)
09. Ne place sau nu, femeile vor continua să facă avorturi

      Acestea sunt argumentele pro-avort demontate şi curăţate de stratul gros de manipulare. Haideţi să le montăm, să vedem ce iese: un atac la persoană împotriva BOR (ca exponent majoritar al creştinismului în România), o ierarhizare arbitrară făcută cu scopul de a minimiza problema avortului, falsa dilemă avorturi vs. orfelinate (cu preferinţă netă pentru răul cel mai mare), prostia grosieră de a afirma că viaţa începe într-un moment ulterior concepţiei, falsa idee că “educaţia sexuală” ar putea diminua numărul de avorturi, afirmaţia complet nejustificată că avortul este doar problema femeii, punerea pe seama unei legi salvatoare a consecinţelor suferite de cei care au ales deplin informaţi să n-o respecte, deghizarea propriilor intenţii (death) în spatele unui cuvânt neutru (choice), estimarea de tip contabil a eficienţei. Nimic raţional. Singurul lucru logic din discursul adepţilor pro-avort sunt erorile logice.

 Continuarea aici

05 februarie 2017

...

       Azi am fost la o înmormîntare, undeva, într-un colț de țară din Teleorman. Un sat ca multe altele din România post-decembristă, cu ulițe de pămînt, cu case de chirpici, cu miros de oi, cu coruri de orătănii, cu aer curat și liniște, cu bătrîni mulți și cîțiva copii care, culmea, alergau și se jucau cu zăpadă - unul singur se mai uita din cînd în cînd, ostentativ, într-un telefon antic, gros și cu butoane, pesemne pentru a-și etala emanciparea celor cîțiva orășeni apăruți deodată în peisaj. În acel loc, oamenii și-au dus azi la groapă pe unul de-ai lor, aproape centenar, în liniște, printre lacrimi și glume, amintiri și regrete, durere și nădejde. și mai ales, dincolo de orice teologie dogmatică, cu o credință puternică în viața de apoi. Fiindcă mortul n-a murit, e doar pe lumea-ailaltă. Și fiindcă acolo e viu, are nevoie de mîncare, de bani. I-a plăcut să bea suc? Luați toți de beți suc, să bea și el dincolo! A poftit gogoși cu două zile înainte să moară? Luați, mamă, gogoși, săturați-vă, să fie de sufletul mortului! Știu, sînt superstiții, unele de-a dreptul hilare - am strănutat și imediat a venit cineva la mine să rupă o ață de pe haine, fiindcă așa trebuie cînd strănuți lîngă un mort! - dar sînt transmise cu sfințenie de singura dogmă acceptată unanim, fără rezerve: așa trebuie, maică, la mort! Sfîntul Ioan Gură de Aur spunea că obiceiurile rele, chiar de ar avea autoritatea vechimii, trebuie lăsate în urmă, eliminate. Totuși, poate că Dumnezeu, care vede cele nevăzute, vede și că ăsta este un mod în care s-a fixat în mintea acelor oameni simpli, fără subțirimi academice, credința în viața veșnică, o credință deloc de neglijat. Și, decît deloc, poate că mai bine așa! Poate că-i și iartă, căci sînt toți ca o familie în ograda Bisericii, pe care n-o trădează niciodată, la un loc cu preotul care-i cunoaște, la propriu, pe toți și pe fiecare în parte și pune chezășie pentru ei în fața Domnului!

22 ianuarie 2017

IV


Şi-aşa visarăm noi ultimul vis -
îmbrăţişaţi de-a tinereţii seară
cu dor amar şi dragoste avară,
sorbind din cupa unui joc proscris.

Şi-n clipa-aceea crudă şi precară
cu zîmbet tremurînd mi te-ai închis
arzînd de tot pe-o margine de-abis
în dansul ce-l dansam ultima oară.

De-atunci îţi recompun din răni şi stele
un dram de cer ca-n loc să mai rămîi
şi-adăpostită-n gîndurile mele
să îţi petreci, cu chipul cel dintîi,
secunda nouă de eternitate
în ziua tinereţii ne-nserate. (C.M.)

16 ianuarie 2017

O aroganță... sau nu!

       A constata superioritatea creştinismului nu este nici aroganţă, nici subestimarea celor de alte credinţe, căci fiecare om are în el chipul lui Dumnezeu (chiar dacă, de cele mai multe ori, caricaturizat în diferite grade), ci înseamnă a observa cu bun-simț o evidenţă. De ce? Pentru că doar creştinismul oferă soluţia completă şi eficientă pentru mîntuire, restaurînd omul la adevărata sa valoare de chip al lui Dumnezeu, prin harul Său dăruit odată cu venirea Mîntuitorului. Fără Hristos omul nu poate face nimic (Ioan 15:5), doar să se învîrtă în juru-i. Poate doar să bîjbîie în căutarea chipului dintîi pierdut de Adam în cataclismul căderii, prin hăţişuri şi văioage născute din închipuirea sa, dar care nu duc decît în fundăturile propriului iad, fiindcă nu știe ce caută. Își face dumnezei, biserici şi credinţe subiective, după chipul şi asemănarea sa și le circumscrie propriului ego, spre o deplină satisfacţie personală, fără a vedea că Hristos îl cheamă să-și iasă din sine, nu gonflîndu-se ca un balon de săpun, ci trecînd dincolo de zidurile strîmte ale limitării în care singur se închistează supraevaluîndu-se. Mai plastic vorbind, în spirit contemporan științific, am putea spune că Hristos oferă omului energia necesară depășirii vitezei cosmice de evadare din propria-i atracție gravitațională spre a atinge imponderabilitatea ființei transfigurate.
       Doar în creştinism valoarea și demnitatea persoanei umane sînt cu adevărat conservate în veac, fiindcă mîntuirea (deși la mila lui Dumnezeu) este personală, cu păstrarea nealterată a specificului fiecărui om în parte, aşa cum a fost el lăsat, cu sufletul lui, cu trupul, cu trăirile lui, cu trăsăturile lui, iar nu o disoluţie în nimicul impersonal sau o continuare la infinit a biologicului perisabil. Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu, după cum spunea Sf. Atanasie, iar a fi dumnezeu (prin har, nu ca natură) înseamnă persoană, nu disoluție.
       Pentru un creştin, a afirma că există şi alte căi de accedere la Tatăl este o gravă eroare (atunci cînd nu e de-a dreptul o blasfemie interesată) care denotă cel puţin superficialitate și, mai nou, o relativizare dizolvantă, sub influenţa asaltului informaţional receptat fără discernămînt, eroare care pune jertfa lui Hristos pe cruce, cu braţele deschise în îmbrăţişarea supremă a întregii umanităţi, pe acelaşi plan cu, să zicem, indigestia fatală a lui Budha.
       Şi ar mai fi un amănunt: toţi marii întemeietori de religii au sfîrşit omeneşte, dar numai Unul singur a înviat dumnezeieşte.

14 ianuarie 2017

...

În faţa blocului, pe stradă, vuietul necurmat al şirurilor nesfîrşite de maşini; în spatele blocului liniştea zecilor de maşini parcate, printre care nu mai încap decît mîţele zgribulite. Şi mă întreb aşa, ca prostu' trist cînd îl apucă cugetarea: unde-s copiii de-altădată?! Că zăpezi, slavă Domnului, sînt!

18 decembrie 2016

Gînduri...

...din postul ce aproape a trecut:
       Priveam hamsiile din farfurie, cum stăteau neputincioase, întinse și prăjite, și mi-am zis: ce soartă au și animalele astea, să sufere și să moară fără nici o vină ca să le mîncăm noi, oamenii!
       Apoi, un alt gînd, din sens opus, probabil: fiecare peștișor de-ăsta amărît, cînd îl băgăm în gură și-l ronțăim de foame, de plăcere, de poftă, indiferenți sau încîntați că e gustos și crocant, și-a atins cu smerenie scopul pentru care a fost lăsat de Dumnezeu: să ne fie nouă hrană trupească, spre slava Lui!

23 noiembrie 2016

Simboluri şi simbolistică

      Simbolurile au făcut şi fac parte din natura umană, care dintotdeauna şi-a clădit istoria şi cultura pe o simbolistică greu de cuantificat. De la coroana regală, drapele, însemne heraldice la inelele de logodnă şi verighetele celor căsătoriţi, rochia albă de mireasă, hainele cernite de la înmormîntare, strînsul mîinii la întîlnire sau despărţire, înclinarea capului în semn de salut şi alte mii şi mii de astfel de lucruri şi gesturi mai mult sau mai puţin mărunte, simbolurile au însoţit umanitatea de-a lungul întregii sale existenţe şi ne-au îmbogăţit viaţa, indiferent de vremuri. Cu atît mai mult, cînd e vorba de simbolurile religioase care au însoţit civilizaţia creştină, putem să vedem că ele sînt un reper fundamental pentru tot ce a însemnat şi înseamnă aceasta, fiindcă simbolul crucii, atît cel grafic, cît şi cel gestual, sînt aspecte determinante, inconfundabile şi cuprind în sinea lor paradigma întregii mărturisiri creştine.
      Totuşi, azi, în plină epocă a relativismului şi detaşării de repere, mulţi ar spune că implicaţiile simbolurilor în viaţa umană sînt (sau ar trebui să fie) neesenţiale, ele ţinînd mai mult de decor şi scenografie. Dacă ar fi să urmăm logica asta, atunci profanarea simbolurilor unui stat, de exemplu, n-ar trebui sancţionata prin lege, nici purtarea unei cruciuliţe, prin unele ţări occidentale, n-ar trebui să se lase cu concedieri şi procese, iar intonarea imnului, la americani (mai nou si la noi, prin imitaţie!), n-ar trebui însoţită de ducerea mîinii în dreptul inimii.
      Am făcut introducerea asta fiindcă ştiu că există o mulţime de „rebeli” care consideră că anumite însemne purtate cu dezivoltură şi teribilism adolescentin, însoţite de gesturi si semne precum cel din imaginile articolului de mai jos sînt doar nişte manifestări cool, amuzante, nevinovate, deci marginale şi fără implicaţii, să zicem, spirituale. Deşi ele însoţesc, aproape întotdeauna, o anumită stare de spirit, nu doar conjuncturală, ci care se prelungeşte în percepţia cotidiană asupra vieţii, societăţii şi condiţiei umane. Fiindcă diavolul (ştiu, unii vor rîde de naivitatea mea, amintindu-l!) stăpîneşte perfect arta de a se disimula în lucrurile care ne plac.

22 noiembrie 2016

Lămurire

Pe scurt despre ideologia corect politică a homosexualităţii: toţi oamenii merg în două picioare şi cu faţa înainte, dar cineva, fără să aibă probleme de locomoţie, preferă să meargă tîrîş privind în urmă. Apoi ridică glasul pretinzînd ca alegerea lui să fie acceptată şi tratată ca normalitate, ba, mai mult, ca cei care se crucesc văzîndu-l sau încearcă să-l ridice să fie pedepsiţi.

09 noiembrie 2016

9 noiembrie

       Încă o dată avem dovada ca sondajele „oficiale” fac parte din propaganda ideologică şi sînt, de fapt, vectori de persuasiune a opiniei publice.
       Iar după discursul televiziunilor româneşti, dacă n-ar rosti numele lui Donald Trump, ai zice că e vorba despre Putin. Cred că mobilizarea trusturilor de presă împotriva noului preşedinte american este abia la început şi, pe parcurs, va deveni tot mai agresivă, dovedind că adevăraţii stăpînitori nu sînt politicienii, ci cercurile de interese economico-financiar-bancare de la nivel mondial care trasează linia oficială dezirabilă.

      Singurul mod de a mai salva Sistemul, în cazul victoriei lui Trump, ar fi un război precipitat cu ruşii, pe ultima sută de metri pînă la instalarea sa la Casa Albă.

08 noiembrie 2016

Electorale

      Furtuna stîrnită de postarea doamnei Clotilde Armand referitoare la legitimitatea referendumului nu e deloc una într-un pahar cu apă, căci aduce din nou în actualitate tema „despotului luminat” care conduce masele folosindu-se de un principiu aplicat cu succes dobitoacelor, şi anume cel al pedepsei şi recompensei, ferindu-le astfel de propria înapoiere şi stupiditate ce le caracterizează. Doar că acum, despotul se manifestă multicefal prin simpatizanţii, votanţii şi membrii USR care au şi lipit-o de zid pe autoarea postării cu sute de comentarii de subsol al căror numitor comun se poate rezuma la „Clotilde cîh!, ai dat cu mucii-n fasole (sic!), eşti populistă şi homofobă, 3 milioane de români proşti, voinţa maselor înseamnă dictatura majorităţii, CCR a greşit, îngrădirea drepturilor”. Curat tovărăşeşte!
      Ce să faci, pînă la urmă orice despot, fie el şi luminat, e totuşi om şi nu le ştie chiar pe toate. Sau ştie multe, dar mizează pe neştiinţa celorlalţi. Căci altfel nu-mi pot explica omisiunea din premisele acelor comentarii a unui articol important din Constituţie, care spune aşa:
      Art 2 - Suveranitatea
      (1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.
      (2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.
      Astfel, considerînd pesemne că IQ-ul lor este mai mare decît suma a 3 milioane de IQ-uri, salvatorii României şi-au luat titulatura în serios, încercînd s-o salveze chiar şi de propria-i Constituţie. Fiindcă vehementa contestare a unui demers perfect legal şi legitim nu se poate traduce decît ca o dorinţă acerbă de a împiedica exerciţiul suveranităţii naţionale şi acapararea ei de către un grup cu vădite accente despotice.

07 noiembrie 2016

Obsesiile revoluţionare

      Descătușarea carnală, liberalizarea și impunerea publică a perversiunilor, subminarea familiei, pe scurt revoluția sexuală, au fost și au rămas obsesia patologică a revoluționarilor progresiști de pretutindeni, de la modernitate încoace. Doar că astăzi și-au mai șlefuit discursul, folosind mai cu seamă argumente sentimentaliste, ca toleranța și iubirea, tocmai pentru a seda mai eficient bunul-simț comun, refractar, prin background-ul multimilenar al tradiției iudeo-creștine, acestui demers care ține, cum ziceam, de o patologie psihosomatică.

http://stiripentruviata.ro/exemplificarea-radacinilor-comuniste-ale-revolutiei-sexuale-neomarxiste-de-azi

21 octombrie 2016

...

      Mă întreb aşa, cîteodată, cînd mă mai vizitează cîte un cuget stingher, de ce ne plîngem noi, ăştia trecuţi de 45-50 de ani, de aşa zişii tineri frumoşi şi liberi, tefelişti carevasăzică, că sînt cum sînt: că n-au valori, că sînt superficiali, că au ceva educaţie, dar nu şi cultură, că nu sînt capabili de empatie, că n-au drept zei decît iubirea de sine şi hedonismul în care se scaldă, că de fapt nu ştiu să iubească, fiind la fel de reci ca tehnologia cu care trăiesc în simbioză, că ne-ar dori crăpaţi cît mai repede, să scape lumea de proştii care ne cred ei că sîntem şi care îi tragem în jos cu conservatorismul nostru comunist, cu credinţele noastre revolute şi concepţiile de ev-mediu? Nu sînt ei fiii şi fiicele noastre? Am crescut noi, oare, o generaţie de monştri? şi dacă ne privim în oglindă, ce răspuns vom găsi?

10 septembrie 2016

Femeie aranjîndu-şi părul

Ulei pe pînză, 70/50 cm

18 august 2016

Citate mai puţin celebre

      Pe cînd intra la Serviciul paşapoarte, Discipulus Simplex îşi aminti un citat mai puţin celebru din „Maxime necugetate”, opera marelui Poltronius:
     „Străinătăţile nu sînt bune decît de vizitat şi pentru pribegie, dar să nu amestecăm lucrurile!”

25 iunie 2016

Perdea

Ulei pe pînză, 50/70

23 iunie 2016

        Cea mai bună definiție a Sistemului cred că e cea dată de Ovidu Hurduzeu într-o notă de subsol din cartea „A treia forță: România profundă”:
        „Prin Sistem înțelegem forma de organizare socială impusă de tehnoglobalism, în care viața omului tinde să fie administrată ca un simplu detaliu tehnic într-un complex angrenaj industrial. Integrarea și logica sistemică sunt proprietăți ale mașinii care pot fi transferate domeniului social doar prin bruscarea integrității organice a ființei umane și a lumii sale, create în urma unui îndelungat proces istoric. Mulți intelectuali români confundă Sistemul cu «economia de piață» și «societatea occidentală», fără să-și dea seama că ne aflăm în fața unei situații RADICAL diferite de cea din trecut. O cauză majoră a cecității lor intelectuale este sistemul explicativ închis și redundant prin care «elitele» percep realitățile contemporane. «Elitele» exclud în mod mecanic ideile imprevizibile, adoptând în schimb convenționalismul gândirii instituționalizate si superficialitatea unor formulări găunoase: «atitudine occidentală/antioccidentală», «societate deschisă», «proamericanism» și multe altele.”
        În concluzie, se vede de la o poștă că așa-zisele mișcări și grupări „anti-sistem” de la noi se identifică aproape la literă, dar mai ales în spirit, cu tot ce presupune Sistemul definit mai sus, căci sînt germinate chiar de el. Și tot din perspectiva asta, partidele acuzate de manifestațiile „colective” de iarna trecută (Jos Sistemul!) și de sloganurile electorale ale lui Nicușor Dan că aparțin Sistemului , prin structura de fond din teritoriu sînt mai conservatoare și anti-sistem decît „antisistemicii” înșiși. De aici și marea învîrtoșare lozincardă împotriva partidelor și actualei clase politice. Că sînt imperfecte și pline de găuri, ca orice alcătuire umană, mai treacă-meargă, dar deviaționismul unora, în contextul globalizator de azi, nu trebuie și nu poate fi trecut ușor cu vederea

02 iunie 2016

CTP

      Cristian Tudor Popescu este un personaj tragic. Ştiu, imediat după '89, în calitate de jurnalist cu largă audienţă, a făcut cîteva greşeli impardonabile. Ieşirile sale scrîşnite, părînd a fi inspirate de demon, la adresa Bisericii, a lui Dumnezeu sau a religiei în general, m-au întristat de fiecare dată, la fel ca pe mulţi alţii şi, uneori, pe bucăţica mea de spaţiu virtual l-am combătut şi eu mai mult sau mai puţin vehement, după cum m-am priceput în acele momente. Totuşi, fără a putea da o explicaţie de ce, îl iubesc pe acest om, şi o spun chiar cu riscul de a părea slab de înger multora.

Cristian Tudor Popescu: "La 25 de ani, prețuiam inteligența. Acum, primul meu criteriu este bunătatea"

17 aprilie 2016

Evoluţie

       Cum ne dăm seama că evoluăm ca specie? Simplu, din schimbarea raportului dintre intimități - sexualitatea explicită, atît ca imagine cît și ca limbaj, devine normă, astfel încît apare necesitatea studierii ei de la vîrste cît mai fragede, în timp ce mărturisirea creștină devine tot mai rușinoasă si ofensatoare. Creștinul cu convingeri ferme este invitat, mai mult sau mai puțin politicos, să nu se implice în cotidian de pe poziții creștine, ci să practice autocenzura ca formă de salubrizare publică, altfel riscînd nu doar oprobriul, ci și descalificarea sa intelectuală.

05 aprilie 2016

Citate mai puțin celebre

„Cu adevărat curajos și viteaz nu este cel ce nu se teme de nimic, ci cel ce nu se teme decît de Dumnezeu.”

Discipulus Simplex, Culegere de citate antologice

18 martie 2016

Jocuri de putere

     Apa se auzi prăvălindu-se în vîrtejuri învolburate în timp ce Rareş ieşea închizînd uşa după el.
     - Cum e? întrebă maşinal KWI-01.
     - În dimineaţa asta are gust mai bun şi miroase mai frumos. Un lucru cu adevărat bine făcut!
     Cyborgul îi scoase din buzunarul de la piept batista albă cu buline negre.
     - Vezi că mai ai puţin în colțul gurii. Şi pînă la „Jocurile” de diseară, să te speli pe dinţi, să nu divulgăm secrete de stat oamenilor Moscovei!

14 martie 2016

Violete

Acuarele, A4

12 martie 2016

...

Mogoşoaia - acuarele, A4

17 februarie 2016

Citate obscure

„Vinul roșu, la tinerețe, și scăderea acuității vizuale, către bătrînețe, sînt două binecuvîntări date de Dumnezeu bărbatului spre a-și vedea femeia la fel de frumoasă, indiferent de vîrstă.”

C. Taresh, Momente și fițe

11 februarie 2016

Legea lu' Dragnea

       Băi, frate, eu nu pot decît să-i căinez pe băeții ăștia descuiați la cap, dar care dau dovada de incontinență anală cînd aud de rasiști și homofobi! Mi se face chiar milă de ei gîndindu-mă ce angoase și frici teribile îi încearcă atunci cînd, așteptînd să le vină rîndul la ședința de pedichiură și epilare (că se poartă azi, indiferent de sex ), citesc, prin revistele colorate sau pe smartfon știri de-a dreptul horror despre cum un neanderthalian din Poplaca a bătut un țigan travestit sau cum niște cofetari americani au refuzat un tort pentru o „nuntă” de lesbiene. Care e, deci, scăparea lor și ce vor ei în cazuri de-astea? Legi, cît mai multe legi care să-i apere și sub a căror aripă ocrotitoare să se ascundă cînd îi podidește plînsul și groaza din cauza abuzurilor înapoiaților, creștinopaților și albilor heterosexuali mîncători de hipsteri, care n-au înțeles că practicile sexuale exhibate, amestecul rasial, egalitatea cu orice preț și nediscriminarea decerebrată sînt semnele celei mai avansate civilizații. Căci dacă realitatea nu poate fi înfrîntă, atunci trebuie siluită prin legi procustiene și reflexe etatiste care s-o constrîngă să devină asemenea cu relieful tot mai plat al terminației cerebrale pe care o au în dotare. Și asta, culmea, sub lozinca tot mai fluturată a toleranței. Mă întreb, dacă cumva i-ai înțepa în deget pe unii ca aceștia, ce ar curge, sînge sau corectitudine politică?

02 februarie 2016

Citate mai puţin celebre

„În definitiv, etilismul nu este decît un avatar indiscret, dar logic, al elitismului.”

Andrew Thebald - Maxime morale

28 ianuarie 2016

Păi nu?...

Gîrneaţă ştie tot!
Gîrneaţă ştie sigur că în Biblie scrie „Crede şi nu cerceta!”, fără să fi citit Biblia vreodată.
Gîrneaţă ştie sigur că Biserica se identifică cu cruciadele şi Inchiziţia, fără să fi citit nici măcar o pagină de istorie bisericească.
Gîrneaţă ştie sigur că cele mai multe războaie au fost religioase, trecînd uşor cu vederea că cele mai mari hecatombe din istorie au fost făcute de regimuri atee.
Gîrneaţă ştie sigur că credinţa îndobitoceşte oamenii şi îi ţine într-o stare de înapoiere specifică Evului mediu, fără să fii citit măcar o pagină de teologie. De altfel, Gîrneaţă e sigur şi că Evul Mediu a fost totodată şi întunecat, ignorînd că primele şcoli şi universităţi au aparţinut Bisericii acelor vremuri, cu ascendenţă în mediile monastice ale Evului Mediu timpuriu.
Gîrneaţă ştie sigur că Biserica nu plăteşte impozite, dar nu a dat niciodată, benevol, măcar 1 leu din buzunarul lui pentru ea.
Gîrneaţă ştie sigur că popii sînt hoţi, fără să fi cunoscut îndeaproape pe vreunul, şi n-are nevoie de ei în relaţia lui directă cu Dumnezeu.
Gîrneaţă ştie sigur că Biserica este doar o instituţie, fără să fi aflat vreodată că, înainte de a fi instituţie, ea este comunitatea si comuniunea celor botezaţi în Hristos şi care îşi asumă în totalitate, în literă şi duh, Crezul creştin.
Cu toate astea, deşi nu ştie Crezul, Gîrneaţă e naş de botez, face nunta la biserica cea mai mare şi de fiţe şi îşi înmormîntează mama cu preot. Trei prilejuri tocmai bune pentru a-i înjura, încă o dată, din inimă, pe popi, că i-au cerut bani în singurele trei dăţi din viaţa lui cînd a avut de-a face cu Biserica, această instituţie inutilă şi anacronică.
Gîrneaţă e, deci, în primă fază, inconsecvent, iar în final, deşi ştie tot, prost! Căci numai din prostie te poţi implica în lucruri pe care le deteşti, fără să te oblige nimeni şi fără să le vezi necesitatea.
În concluzie, fii deştept, nu fi ca Gîrneaţă!

24 ianuarie 2016

La Unire

       Primul robot preşedinte din lume a fost la Iaşi, pe 24 ianuarie, de ziua unei prietene (căreia îi adresez încă o dată un călduros la mulţi ani!). Cu această ocazie, un cetăţean al locului, care, pesemne, nu şi-a dat seama încă cu cine are de-a face, l-a apostrofat cum că ar fi ajuns slugă la americani. În replică, cyborgul prezidenţial a încercat un răspuns glumeţ, în ton cu atmosfera oficial-pozitivă din jur. Cum însă nu e programat pentru aşa ceva, sintetizatorul vocal din dotare n-a reuşit să redea decît un enunţ care a confirmat originea trans-atlantică a softului, precum şi scăpările specialiştilor IT aflaţi în spatele lui. Scăpări care, deşi se pot remedia prin upgrade-uri, la nevoie, demonstrează că nici americanii nu mai sînt ce au fost.
       Oricum, din perspectiva Marelui Licurici, situaţia e mai bună în prezent, fiindcă un preşedinte-om e instabil, azi suge, mîine nu, cu o nestatornicie inerentă firii umane, supusă patimilor şi umorilor de moment. Pe cînd un robot!...

21 ianuarie 2016

Discurs

Primul robot președinte din lume, Klaus Iohannis, a făcut o vizită la Bruxelles, unde s-a întîlnit cu alt președinte, cel al Comisiei Europene, despre care, însă, nu avem informații referitor la natura sa. Cu această ocazie, robotul președinte a ținut și un discurs, din care spicuim:

01000101 01110101 01110010 01101111 01110000 01100101 01101110 01101001 01111010 01100001 01110010 01100101 01100001 00100000 01100011 01101111 01101101 01110000 01101100 01100101 01110100 11000100 10000011 00100000 01100001 00100000 01010010 01101111 01101101 11000011 10100010 01101110 01101001 01100101 01101001 00100000 01100101 01110011 01110100 01100101 00100000 01110101 01101110 00100000 01101111 01100010 01101001 01100101 01100011 01110100 01101001 01110110 00100000 01110000 01110010 01101001 01101110 01100011 01101001 01110000 01100001 01101100 00100000 01100001 01101100 00100000 01101101 01100001 01101110 01100100 01100001 01110100 01110101 01101100 01110101 01101001 00100000 01101101 01100101 01110101

Președintele Iohannis, la Bruxelles: ”Europenizarea completă a României, un obiectiv principal al mandatului meu”

17 ianuarie 2016

Valzer Lento - Theme from Spanglish

Muzică superbă în genericul de final al unui film de nu prea mulți bani. A meritat timpul pierdut!


15 ianuarie 2016

Citate mai puțin celebre

„Omul gospodar, după ce și-a făcut iarna car și vara sanie, se apucă să scrie, preventiv, o carte.” Discipulus Simplex - Sancțiuni pragmatice

05 ianuarie 2016

Visul din 5 ianuarie

Întîmplător, pe un site de știri, mi-au picat ochii pe două titluri. Primul zicea „România, singura țară membră NATO, a dezafectat baza de la Deveselu”. Al doilea era cam așa: „Ultima țară ramasă în UE, România, a legalizat căsătoriile homosexuale între musulmani” „Ce naiba!” mi-am zis, și m-am uitat la dată: 5 ianuarie 2050. M-a luat amețeala, am auzit o bubuitură și apoi o durere în cot: căzusem din pat. Era noapte, ledurile roșii de la ceas arătau 2:35, 05.01.2016. Slavă Domnului!

21 decembrie 2015

Consilierea consilierului

      Doamna Sandra Pralong, consilier prezidenţial, a afirmat recent că predarea religiei în şcoli ar fi un demers cu rezultate negative pentru noile generaţii, deoarece ar forma oameni „docili, adică obedienţi, timoraţi, asistaţi şi slugarnici”.
      Este evident că o asemenea declaraţie dovedeşte – cum să spun mai elegant?! – dacă nu o prejudecată (destul de larg răspîndită în gîndirea contemporană) sau o tendenţiozitate dobîndită prin „laboratoarele” Societăţii Deschise, cel puţin un deficit de informaţie şi profunzime faţă de o realitate istorică de necontestat. Mai plastic spus, o goliciune cognitivă, carenţă fatală pentru un consilier de teapa domniei sale.
      Ţin s-o informez pe doamna consilier ca şi eu mă număr printre cei etichetaţi de dînsa, deşi nu fac parte dintr-o generaţie chiar nouă, iar învăţătorul nostru, Hristos, ne îndeamnă să-i îmbracăm pe cei goi, adică, în limbaj modern, să-i consiliem, să-i asistăm – ah,  iată că  am ajuns să folosesc cuvintele dînsei! – să nu-i lăsăm, deci, în starea la care au ajuns, poate, inclusiv din neştiinţă sau uitare (gurile rele spun că astea ar fi chiar păcate în anumite împrejurări, dar nu vreau să divaghez, mai ales folosind cuvinte eradicate de dicţionarele progresiste).
      Trecînd în concret, îi transmit doamnei Pralong că uită, sau se face că uită, sau n-a ştiut niciodată esenţialul – aspect inevitabil, în contextul avariat al culturii generale precare sau al suficienţei egolatre –, adică faptul că tocmai credinţa i-a ţinut pe români verticali timp de 45 de ani, în timpul dictaturii comuniste, ca să dau un exemplu relativ recent din istoria noastră. şi spun asta conştient că alţii vor susţine contrariul, judecînd doar după aparenţe, după cele văzute.
      Dar tot cele văzute ne arată cum credinţa a ridicat, în închisori şi lagăre, repere de moralitate şi chiar de sfinţenie, în vreme ce închinătorilor regimului le ţîţîia turul pantalonilor de frică la orice vorbă sau privire neconforme cu linia oficială a Partidului.
      La revoluţia din 1989, strigătul care a dat fiori reci puterii de atunci nu a fost nici „Jos Ceauşescu!”, nici „Jos Comunismul!”, ci paradoxalul şi de neînţelesul (decît în spiritul celui mai profund creştinism) „Vom muri şi vom fi liberi!”, la fel cum de neînţeles şi absurde păreau, pentru persecutorii păgîni de la începutul erei creştine, şi bucuria, şi lipsa fricii primilor creştini daţi la fiare, în circuri. Căci frica este, în definitiv, arma cu care cîrmuieşte orice putere lumească (şi nu doar politică), iar primele cuvinte ale lui Hristos cel înviat au fost, deloc întîmplător, „Bucuraţi-vă!” şi „Nu vă temeţi!”.
      „Docili, adică obedienţi, timoraţi, asistaţi şi slugarnici, pe care să-i putem controla” au fost totdeauna tocmai aceia care s-au temut sau care s-au lăsat manipulaţi nu de credinţă, ci de puterea seculară, din necredinţă. Iar exemplele de azi le avem cu prisosinţă la tot pasul – un tineret tot mai dezrădăcinat, rupt complet de tradiţie şi „galactic departe de orice transcendenţă”, cum spunea Nicolae Steinhardt, precum şi o bună parte din cei ce alcătuiesc astăzi onor clasa politică a României, care slugăreşte ruşinos intereselor altora. Bineînţeles că doamna Pralong, deşi ştie că face parte şi dumneaei din respectiva clasă, nu va crede niciodată astfel pentru că… nu ştie sau e încă în faza de negaţie, ceea ce o determină mai abitir la astfel de declaraţii. Oricum ar sta lucrurile, unul e sigur: nevoia de consiliere a doamnei consilier (dimpreună cu cea de educaţie religioasă) este cît se poate de stringentă!

30 noiembrie 2015

Romantismul revoluționar

       Încă mai există o mare mulțime de oameni (și m-aș mira să nu fie o majoritate covîrșitoare) care cred cu seninătate că demisia lui Ponta și „schimbarea de sistem” au fost pricinuite de presiunea „străzii”, că așa s-a spus la știri! Încurajați de această iluzie, se pare că mîine, de ziua națională, tinerii frumoși și liberi vor organiza o nouă ieșeală din ciclul romantismului revoluționar, presupun că tot în Piața Universității (devenită un fel de „la șosea” din interbelic), care ar trebui să fie răspunsul la întrebarea retorică „Ce e de făcut ca să fie bine în țara asta?”, pusă de tot românul, și totodată ca un fel de avertisment față de noul guvern. Care guvern, din moment ce e emanația (pfui!) străzii, ar trebui să știe (dacă cumva, din inerție, n-a aflat deja) că nu mai face parte din „sistem”. Pînă la un punct, poate că au dreptate, căci lacul „sistemului” lui Ponta, Blaga, Gorghiu & Co. nu e totuna cu puțul „System-ului” politico-tehno-corporatist globalist în care ne în-globalizăm și noi tot mai adînc, în frunte cu onor dl. Președinte și al său guvern.

13 noiembrie 2015

...

      O Biserică adaptată vremurilor, modelor si moravurilor riscă să-și piardă tocmai menirea ei de corabie a mîntuirii, de călăuză spre și în Hristos, cel Același ieri, azi și în veci. Căci odată cu „aggiornarea” sau potrivirea la lumea tot mai căzută ar însemna și căderea ei odată cu lumea, scufundarea în oceanul smintelii generalizate. Mîntuitorul ne asigură, însă, că Biserica Sa nu va fi sfărîmată nici de porțile iadului, de aceea e bine să stăm cît mai aproape de ea în vremurile acestea de mare tulburare, fiindcă e singurul punct de stabilitate și dăinuire, indiferent de slujitorii ei vremelnici. Slujitori pe care nu noi se cuvine a-i judeca, pentru că dintre noi s-au ridicat. Și cine să ridice primul piatra?

09 noiembrie 2015

Citate mai puțin celebre

Căci și cititorii în stele spun că Pămîntul se rotește de la stînga la dreapta, căci iată, dreapta e în firea lucrurilor! Și, deși se află acesta într-o neostoită mișcare de revoluție, nimic nu e nou sub soare! Iată înțelepciunea!

Poltronius – Piața academică

04 noiembrie 2015

Răul

       „Răul nu acționează după grafic, punctual și nominal. El se dezlănțuie ca o forță oarbă, acolo unde i se creează terenul propice. Un anumit tip de comportament atrage răul, cu voie sau fără voie. Nu trebuie căutată aici nici o logică specială. Învățătura minimală este că nu ar trebui să te joci – să te „distrezi” – cu astfel de lucruri, să nu-i netezești răului calea prin gesturi, cuvinte, excese, abuzuri etc. Sau, dacă o faci, să nu te miri de consecințe (care se manifestă într-un fel sau altul, mai devreme sau mai tîrziu, individual sau colectiv, mai ales acolo unde Dumnezeu este, prin voia liberă a oamenilor, uitat sau dat la o parte). Spectacolele de acest gen creează un fel de „insule infernale”, în care cei ce nimeresc se află într-un pericol pe care de regulă nu-l conștientizează (dar care periodic face ravagii: în ultimii 60 de ani, peste 30 de astfel de tragedii s-au petrecut în toată lumea, inclusiv în țări - în frunte cu Statele Unite - în care condițiile și legislația sînt mult mai bine puse la punct).
        Pe de altă parte, nu toți cei ce participă la astfel de manifestări sînt ireversibil vinovați și automat hărăziți pierzaniei. Dar chiar și cel mai vinovat poate să se salveze și-n ceasul al doisprezecelea, ca tîlharul de pe cruce; aici intră în contrapondere doi factori insondabili: lucrarea lui Dumnezeu și tainițele sufletului omenesc. Tragedia însă rămîne, dincolo de fiecare caz individual, iar recidivele sînt oricînd posibile, cîtă vreme nu se rupe „cercul vicios”. Putem să ne luăm toate măsurile de precauție organizatorică: răul, dacă gravităm în jurul lui, tot va găsi cum să se manifeste, căci nu-i deloc vorbă goală cînd se spune că „dracul e meșter mare” și e mai bine să nu te bagi cu el. Nu-s de lepădat, desigur, măsurile tehnice de securitate, care privesc cauzele materiale, dar mare lucru nu se va reuși cîtă vreme sînt eludate cauzele nemateriale, mult mai anevoie de contracarat. Te poți „distra” și altfel decît imitînd infernul... ”

TFL

       Și uite așa, tinerii frumoși și liberi, care și-au luat țara înapoi mai an, încep iar să strige după salvatorul națiunii (scuzați vorba proastă!), revoluționarul corporatist, nepătat și anonymous care va schimba sistemul corupt autohton într-unul plug-and-play actualizat, perfect adaptat la cerințele Sistemului mondial. Acolo, corupția e ceva mai scrobită, solemnă și nu atît de primitivă și vulnerabilă ca a noastră, de aceea și civilizația a ajuns unde a ajuns, iar stînga știe totdeauna ce face dreapta (și viceversa), căci sînt în tovărășie și consens.
       Micul antihrist de producție românească, nădăjduit imberb la fiecare ieșeală gălăgioasă la bulivar, se lasă însă așteptat, mulțumindu-se să se manifeste prin purtătorii săi de portavoce suiți democratic pe pubelele din Piața Universității. Încă o mică repetiție pentru Marele Salvator al omenirii, ce va să vină.

02 noiembrie 2015

Despre judecăţi

       Creștinește vorbind, a judeca înseamnă a pune etichete. Adică, atunci cînd vezi pe cineva furînd, tu, imaculatul, cel fără de păcat, să-i spui direct în față „Hoțule!” la modul justițiar, atotștiutor și fără nici cea mai mică urmă de îndoială cu privire la vinovăția sa. Nu contează dacă cel ce fură o pîine o face ca un gest disperat de supraviețuire pentru el sau pentru un muribund, să zicem. Cel mai celebru caz care îmi vine acum în minte este Jean Valjean.
        Totuși, dacă îi numim pe atotștiutorii fără de prihană sus amintiți imbecili, nu cred că am comite păcatul judecării aproapelui, ci un act de salubritate intelectuală și morală. Referirea mea este cu precădere la mulțimea de comentatori isterizați care s-au perindat aiurea pe la taste în legătură cu tragedia de vineri, acuzîndu-l fără pic de decență, mahalagește, de ipocrizie, de ticăloșie, de lipsă de compasiune sau de „empatie” pe oricine căuta să discearnă și o altfel de cauză, alta decît cea a hazardului nefast și a incompetenței administrative, într-un moment cînd, vezi Doamne!, nu e momentul pentru așa ceva. Mă bucur că nu am notorietatea domnului Răzvan Codrescu sau a părintelui Savatie, să zicem, care au fost înjurați și bălăcăriți în fel și chip, fiindcă sigur mi-o furam și eu!
        Acum, calmînd spiritele, mă văd nevoit să constat din nou, cu tristețe, ceea ce prevedeam în postarea de sîmbătă, anume că foarte mulți nu au înțeles și nu vor înțelege nimic, căci ochii lor nu văd și urechile lor nu aud. Și dacă a judeca este un păcat, ce poate fi mai jalnic decît a judeca neînțelegînd?
        Nu e vorba aici de o înțelegere inițiatică în cine știe ce gnoze secrete, ci de lucruri elementare, de bun-simț creștin, să zicem. Oameni buni, cum ziceam (nu de la mine!), nimic nu este întîmplător, iar faptele, gîndurile și cuvintele noastre determină realitatea în care ne mișcăm în mod cvasi-absolut! Iar realitatea, că o credem sau nu, nu se limitează doar la cele văzute, ci este o îngemănare intimă între fizic și metafizic. Ba chiar, aș putea spune, mergînd pe temei biblic și creștin, dar și riscînd o etichetare nu tocmai măgulitoare din partea pozitiviștilor, că metafizicul, nevăzutul vine mai întîi, ca parte determinantă a văzutului. Adam și Eva au căzut mai întîi spiritual, iar consecințele fizice le suportăm cu toții și azi, fiecare în parte și toți la un loc. Cu acestea în gînd, a trage niște concluzii, din fapte concrete, că răul se poate petrece atunci cînd îl invoci chiar și în glumă, nu ține de coincidențe și nu înseamnă nici atitudine ipocrită, nici autistă față de suferințele celui de lîngă noi. Din contră, zic eu, este un cîștig, căci știm, din acel moment, cam ce și cum avem a face. Aș fi vrut să-i asigur pe toți suburbanii aceia că momentul unei minime reflecții poate fi oricînd, spre folosul tuturor și că asta nu-ți ecranează compasiunea față de victime. Și nu e vorba nici de pedeapsă divină, cum grăbit-ironic sau otrăvit spuneau unii, deoarece nu Dumnezeu pedepsește, ci depărtarea de El atrage asupra noastră toate nenorocirile. Fiindcă cu cît ne îndepărtăm mai mult de Izvorul Vieții și al Binelui, este la mintea cocoșului încotro ne îndreptăm!
        Da, este la latitudinea fiecăruia să adere la și să împărtășească ce valori dorește, căci dreptul persoanei la autodeterminare și la libertatea de exprimare este inalienabil. Însă, într-o epocă a supremației individului (nu a persoanei!), în care valoare fundamentală a devenit hedonismul, distracția (însoțită cel mai adesea de adjectivul „nevinovată”, mai ales cînd e vorba de niște copii de 14-15 ani deja nărăviți prin cluburi, cu concursul larg ar unor părinți nu foarte maturizați), iar libertatea absolută fără constrîngeri morale - adică libertinajul -, dezideratul clipei, este de la sine înțeles că cel ce ar cuteza o cît de mică observație asupra faptului că nu tot ce e permis este și folositor (dacă nu chiar mai rău) va fi linșat democratic, într-un dialog al surzilor. Deși el n-a încercat decît, în mod creștinesc, să-și mărturisească credința, după puteri, într-un anumit context dramatic. Nu să aplice etichete, adică să judece, ci, închizînd cercul ideii din introducere, să afirme cu toată compasiunea pentru necazul aproapelui, că cel ce fură nu e neapărat un hoț, dar că a fura este un păcat care, ca orice păcat, mare sau mic, atrage după sine, eufemistic vorbind, multe neplăceri.

02 iulie 2015

Emin, 1992


17 martie 2015

Educatul de ProTV

Am senzaţia că pentru unii, destul de mulţi, ProTv este lumina cea de sus care pătrunde în case şi în suflete, „Televiziunea" în Sine, mentorul şi modelul civilizaţional absolut. Este Weltanschauung-ul românului de rînd care, seară de seară, alături de o bere, îşi petrece orele de abdicare spirituală hipnotizat fatal de Andreea Esca (un fel de Circe a modernităţii româneşti, emblemă cu valoare de fetiş a deschiderii cugetului şi emancipării de trecutul revolut) şi celelalte „vedete Pro”. Este inutil să afirm că, sub acest patronaj select şi dezirabil, pentru educatul de ProTv versiunea oficială a realităţii care îi pătrunde seară de seară în cămin prin fereastra micului sau, după posibilităţi, mai marelui său ecran are valoare absolută, suspendînd raţiunea, ca o emanaţie a divinului. De aceea, educatul de ProTv, la fel ca şi gînsacul lui Eminescu, are doar certitudini, transformîndu-se la rîndul lui într-o portavoce monocordă a establishmentului, fiind pro faţă de aproape orice: pro-Basescu (îi „face” pe fraieri), pro-Iohannis (că e anti-Ponta), pro-servicii, pro-supraveghere electronică (fiindcă nu are nimic de ascuns), pro-procurori, pro-american, pro-european, pro-educaţie sexuală din fragedă pruncie („oricum află şi ştiu mai multe decît noi”), pro-avort („decît să n-aibă ce mînca...”), pro-homosexualitate (cu varianta „mi se rupe atîta timp cît nu mă afectează”), pro-distracţie la maxim („în viaţă, cu asta rămîi!”), pro-Becali (băiat de băiat), pro-Sport, dar anti-biserică (popii...), anti-tradiţii, anti-memorie, anti-educaţie, anti-maniere („să se descurce, să nu fie prost”) şi ştie exact că ruşii vor să ne cotropească, dar americanii nu vor nimic de la noi, însă ne apără că sînt buni şi ruşii răi, fără rest. Pentru el alte variante posibile şi suficient de probabile i se par halucinante (că tot e un termen la modă!) şi cu un iz de conspiraţie habotnică, iar principiile, demnitatea, verticalitatea sînt vorbe-n vînt mirosind a rahatul cu care asociază cam tot timpul România, ţara din care s-ar vrea zburat cît mai departe dacă ar fi posibilităţi. Dar, cum posibilităţi nu sînt, aşteaptă în fotoliu, comod, cu o bere alături, marele spectacol ProTv, care iată, începe. Adormire plăcută!

03 iulie 2014

2 iulie 2014

                                                                                          foto: Olivian Breda

Lansarea cărţii „Creaţia şi inima omului" la cafeneaua culturală „La Vulturi" m-a adus din nou în preajma unor oameni pe care îi îndrăgesc: poetul, traducătorul şi publicistul Răzvan Codrescu, Claudiu Târziu, Alina Dida, teologii Mihail Neamţu şi Paul S. Grigoriu 
Înregistrarea evenimentului aici.

29 iunie 2014

Sonet epigonic (2)


















Cînd doru-n gene-ţi rîde, cîteodată, 
te faci frumoasă mai presus de fire,
şi chiar de îmi surîzi cu îndrăznire
pari, după chip, fecioară ne-ntinată.

Să mă feresc aş vrea de-a ta privire,
dar firea-şi cere sieşi pîrga toată
şi ca un fruct oprit te ceri gustată
căci, după trup, eşti dulce ispitire.

Îmi cerni prin cuget rîuri de-ntuneric
cu-al tău alint, cu şoapte neştiute,
şi mă străbate vag un gînd eteric:
păcat de ţi-e iubirea, nu virtute,
îţi este vina pură şi senină
demon de-ai fi sau înger de lumină. (C.M.)


17 iunie 2014

E ceva putred în Danemarca


Danemarca a fost prima ţară din lume care, în 1989, a legalizat "căsătoriile" între persoane de acelaşi sex. Ce a urmat ştim cu toţii: rînd pe rînd şi în diverse forme, această caricaturizare a cuprins o mulţime de legislaţii de pe mapamond şi a reuşit să paraziteze şi să distorsioneze cu succes minţile, mentalităţile şi percepţia tot mai multor semeni. Acum tot Danemarca stabileşte un nou cap de pod, fiind din nou prima ţară din lume care obligă prin lege bisericile să oficieze "căsătorii" homosexuale. Iubiriştii sentimentali, toleranţii nepăsători şi naivii încă mai cred că e vorba de homosexuali (promovaţi şi percepuţi ca persoane diafane, pline de dragoste, care suferă oprimări şi umilinţe pentru o practică neînţeleasă de vulgul retrograd), refuzînd să privească dincolo de aparenţe, pesemne dintr-o comoditate păguboasă. Pentru că nu despre homosexuali este vorba în poveste, ci despre o luptă tenace care, dacă ar fi numită, pe mulţi îi va face să zîmbească superior. E vorba despre lupta cu valorile creştine ale unei întregi civilizaţii. Este vorba, de fapt, de lupta cu Biserica lui Hristos (privită ca areal cultural), la uşa căreia, comuniştii tradiţionali, cu toate metodele lor brutale, totuşi s-au oprit, neîndrăznind să pătrundă mai adînc. Corectitudinea politică se dovedeşte mai diabolică, după cum se vede, nepregetînd să-şi onoreze supranumele de "terorism cultural" şi, ca orice discipol care se respectă, să-şi depăşească maestrul. Să nu deznădăjduim, însă, fiindcă Hristos ne-a asigurat că Biserica Sa "porţile iadului nu o vor birui"!

14 februarie 2014

Amintire de pe planeta Hxsi, 1992

Guaşe pe hîrtie, A4

13 ianuarie 2014

Domnului profesor, cu aducere aminte

        L-am cunoscut pe domnul profesor la începutul lui ’90, prin martie, imediat după aşa-zisa revoluţie. Era perioada romantică a jurnalismului şi îmi pusesem în gînd să ajung reporter de război, să trăiesc periculos, înecat în adrenalină şi praf, cum văzusem eu la televizor în nu ştiu ce film american. Aşa că am căutat în ziar pe cineva care să mă mediteze la gramatică şi franceză în vederea admiterii la facultate, ajungînd astfel tocmai prin Militari, în faţa unei uşi pe care scria Prof. Ovidiu Râureanu. Prima impresie a fost dezamăgitoare, indulgent vorbind, din cauza interiorului nu foarte atrăgător, aproape mizer - ţin minte dezordinea omniprezentă, sufrageria cu masa plină de hîrtii, zugrăveala decrepită care îşi pierduse demult culoarea originală, bătînd acum spre cenuşiu, peretele din spatele uşii, tapetat cu zeci de icoane aparţinînd unui fiu de care pomenea încurcat şi cu o oarecare strîngere de inimă, grămezile de cutii şi vrafurile de cărţi aflate de multe ori într-un echilibru precar. În ciuda disconfortului iniţial, cu timpul am început să fac abstracţie de ambient, dîndu-mi seama destul de repede că stăteam în faţa unui om de la care aveam multe de învăţat, nu doar în domeniile stricte pentru care mă aflam acolo. Gramatica şi franceza mergeau bine, dar cel mai mult îmi plăceau poveştile desprinse din boema unor vremuri deja apuse, cu poeţi şi femei fatale, artişti şi fluieră-vînt, cunoscuţi sau anomini, pe care mi le relata pofticios, aproape salivînd, la sfîrşitul celor două ore de lucru, cînd mai zăboveam în discuţii libere pe tot felul de subiecte, chiar şi din cele mai „lejere”, ca între bărbaţi. Nu mai ţin minte exact cum se autointitula în glumă, dar spunea ceva de „cioclopedic”, avînd în vedere că avusese o activitate intensă şi variată de-a lungul vieţii, de la lăcătuş, acordor de piane şi balerin, la scriitor şi poet, cu patru facultăţi şi două doctorate. Cel puţin aşa mi-a spus mie, iar eu l-am crezut, chiar dacă cu multă mirare.
        Momentul culminant al celor cîteva luni în care i-am călcat pragul a fost într-o seară cînd, după ce m-a ascultat citindu-i nişte scrieri de-ale mele, a exclamat cu încîntare nereţinută: „Domnule, dumneata eşti scriitor!”. Apoi, cu siguranţa maestrului în faţa discipolului, aflîndu-se pe terenul şi domeniul cu care este cel mai bine familiarizat, a adăugat „Ce să cauţi la jurnalism? Nu eşti făcut pentru asta, eşti prea timid şi visător. Dacă vrei, te bag la filologie, vei intra fără probleme, cunosc multă lume acolo.” M-am simţit măgulit atît de felul surprinzător în care a apreciat compunerile mele modeste, cît şi de propunerea sa. Însă, cu mintea şi înfierbîntarea de atunci, am refuzat, dînd cu piciorul unei şanse care nu mi-a mai apărut ulterior. Am făcut jurnalism (abia după doi ani), dar dezamăgirea a fost direct (şi chiar cu asupra de măsură) proporţională cu iluziile pe care mi le indusesem. Dl. profesor a avut dreptate în ce priveşte domeniul către care aspiram şi regretul meu că nu l-am ascultat m-a urmărit mult timp.
        Într-o altă seară m-a condus pînă la uşă şi ne-am luat rămas bun, făra să ştim că valurile vieţii se vor năpusti asupra noastră şi că va fi ultima dată cînd ne mai vedeam. Nu acela era planul, nici al meu şi nici al său, de aceea am plecat cu cîteva foi scrise de dînsul, pe care le folosea ca material didactic la gramatică. Mai dau cîteodată peste ele, atunci cînd mă apucă nostalgia tinereţii şi încep să cotrobăi prin hîrtiile de odinioară. Le am acolo, la un loc cu caiete din liceu, hîrtiuţe cu scrisul colegei de bancă pe care o iubeam în taină, cursuri din facultate şi alte vechituri, unele îngălbenite de vreme.
        Cîteodată, foarte rar, cînd mi se întîmplă să trec prin Militari, privesc gangurile dintre clădirile cenuşii, străduindu-mă să-l identific pe cel pe care intram cînd coboram din tramvai ca să ajung la blocul unde locuia profesorul Râureanu. Şi mintea încearcă să readucă dintre ceţurile uitării frînturi de imagini de acum mai bine de 23 de ani, cînd în fiecare marţi seara, în apartamentul întunecos, înghesuiţi printre cărţi şi mobile vechi, stăteam la taclale despre filosofie, poezii şi femei cu cel care mi-a îmbogăţit cumva viaţa şi experienţa, învăţîndu-mă că „lipsa talentului se poate suplini prin muncă, dar nu în totalitate”.

01 ianuarie 2014

Sonet epigonic

Cînd rîzi, tot albul de cireş în floare,
primăvăratic împletind cunună,
cu strune dulci de liră se-mpreună
şi-aduce zvon de păsări călătoare.

Şi-atîta cer iubirea-n ochi ţi-adună
şi-atîta dor îi suie înspre zare,
că-n ei par îngeri mii să se pogoare,
iar geana lor de aripi se-ngreună.

O, cît aş vrea atunci să mistui timpul
ca anii scurşi fără de noi să-i nărui,
ca hîdei bătrîneţi să-i smulgem ghimpul
şi-al vieţii fir tu fragedă să-mi dărui,
rîzînd sfioasă-n claruri cristaline,
să-mi fii pe veci şi cumpănă şi sine! (C.M.)

02 decembrie 2013

Printre ape şi pietre

Am visat cum
vieţile noastre curgeau
către rîul Babilonului,
lîngă care am şezut şi-am plîns.
Nu mai ştiu de ce
ne-am ridicat puţin
şi-atunci m-ai strîns în braţe
cum făceai cîndva,
şi am văzut rîul Babilonului
udîndu-ţi umărul şi gîtul
ca o lacrimă,
iar iubirea se strecura iarăşi
printre picioarele noastre
cu rîset calin şi jucăuş de copil.
Deodată, rîul a pierit
la mii de ani-lumină depărtare,
singurele ape rămase
fiind doar noi şi lucirea din ochi.
Privind spre cer
am început să curgem în sus
către Mare Tranquillitatis,
două vieţi fireşti
printre zile şi nopţi.
Uneori, zîmbind melancolic,
privind gînditoare-ntr-o parte,
îmi spuneai poezii
cu capre şi pietre,
în timp ce Pruncul iubirii
se veselea în lumină.

A fost un vis doar,
căci iată, acum sînt tot aici,
şi rîul Babilonului
îmi udă genunchii. (C.M.)

05 iunie 2013

Maica Domnului

18/23cm, foiţă de aur
Icoană la „două mîini”, căci veşmintele nu sînt pictate de mine. :)

01 mai 2013

Viziunea artistului în parcul IOR

Tempera pe carton, 25/50cm

18 aprilie 2013

„M-am apucat de pictat” se întoarce – Floarea soarelui

Ulei pe pînză, 30/40cm

06 aprilie 2013

Exponate şi specimene



„Căci comune sunt legile firii pentru toţi oamenii, de a ascunde în pămînt pe cel care a murit şi mormîntului a-l preda şi în sînurile maicii tuturor, ale pămîntului, a-l înveşmînta. Şi aceste legi nu le-a schimbat vreodată nici grecul, nici barbarul, nici scitul, nici vreunul mai sălbatic dintre aceia, şi astfel sunt sfinte şi de toţi respectate” Sfîntul Ioan Gură de Aur

S-au scris multe despre expoziţia „Human Body” de la Muzeul Antipa. Susţinătorii ei fervenţi afirmă că este un act ştiinţific, de cunoaştere, educativ şi totodată artistic. Mă rezum doar la această scurtă introducere, trecînd direct la cuprins.
Părerea mea e că singurul aspect ştiinţific (sau, mai degrabă tehnologic) al expoziţiei este dat de procedura plastinaţiei. În rest, a expune nişte cadavre în diverse poziţii, aşa cum am văzut în fotografiile din presă, este o profanare, o bătaie de joc. Este o diferenţă  ca de la cer la pămînt între demersul ştiinţific, anatomic, medical şi un cadavru descărnat care joacă tenis. În sălile de disecţie de la medicină nu cred că cineva ia două cadavre şi le aşază în poziţii sexuale sau jucănd cărţi, pretinzînd că în acest fel ridică nivelul de cunoaştere pe noi culmi şi, totodată, realizează şi o operă de artă. Doar o minte bolnavă ar fi în stare de aşa ceva. La fel cum cei mai mulţi care vizitează expoziţia, din curiozitate şi "deschidere", dau dovadă de o adaptare la tiparele bolnave ale mentalităţii luciferice contemporane: răsturnarea valorilor, demitizarea şi desacralizarea vieţii, redefinirea esteticului, desensibilizarea faţă de suferinţă şi moarte, percepţia exclusiv biologică a fiinţei umane etc. La care se adaugă şi fascinaţia morbidului, poate cea mai comună trăsătură a vizitatorilor, chiar dacă nu pe deplin conştientizată şi mai deloc recunoscută, dar speculată financiar din plin de păpuşarii necrofili, întreprinzătorii urmaşi ai lui Mengele care, pesemne, jubilează din infern.
Trăim extensiile apoteotice ale demascării şi reeducării sub toate aspectele lor, începute cîndva de ideologii şi aplicanţii terorismului (cultural) marxist, care acum îşi arată roadele prin omul nou pe care l-au făurit. De la comunişti încoace, demascarea, atît personală cît şi de ordin general, cu toate tentaculele ei, este cuvintul de ordine. Lumea nu mai trebuie să fie cea pe care o ştiam noi, în care am fost educaţi şi în care ne-am format cu naivitate infantilă, cea a misterului revelat de Dumnezeu, cu înţelepciune, treptat, pe măsura maturităţii noastre, ci una a dezvăluirilor abrupte, a demistificării scormonitoare. În cultura morţii cadavrele devin opere de artă. Frumosul este relativ, iar dacă e relativ poate fi pus la îndoială, îl putem dezbate pînă la desfiinţare. Suntem ceea ce suntem, biologie pură, produse fizico-chimice. Exponate şi specimene, după cum s-au exprimat organizatorii. Pînă şi iubirea ajunge să fie demitizată, descompusă în bucăţi, disecată, eviscerată, interpretată, redusă tot la fenomene perfect studiabile în laboratoarele ştiinţei. Ajungem să cautăm cu aviditate oroarea, ca un înlocuitor al sublimului. Ce dacă Dumnezeu ne-a creat cu o epidermă opacă, plăcută la atingere, spre a ne desfăta simţurile (şi) cu frumuseţea trupului uman? Mai departe preluăm „noi”, deştepţii lumii, să vă arătăm cum stau treburile. Nu ne mai mulţumim cu nuditatea, care a devenit un fapt banal, cotidian, acum dăm de-o parte si epiderma spre a ne arăta în adevărata lumină a goliciunii noastre biologice, din care a fost alungată orice urmă de spiritualitate, căci spiritul, nu-i aşa, e un concept abstract sau, în cel mai bun caz, o rezultantă a unor procese neuronale. Ce atîta poezie, flori şi parfumuri? Nu suntem decît miesme, bacterii de putrefacţie, umori, descompunere. Nu credeţi?! Veniţi să vedeţi expoziţia, acolo veţi avea revelaţia descătuşantă şi veţi experimenta pe viu metanoia adevărului. Mai ales copiii trebuie educaţi în amănunt, de la fibră la tendon, că lumea nu este decît un construct uman perfect dezasamblabil, acum, că Dumnezeu a murit. Ştiinţa este noul dumnezeu al omenirii. Sau banul. Sau amîndoi. A, mai e şi sexul. Şi iată că o punem de-o nouă sfînta treime în numele căreia ucidem şi expunem totul, chiar şi inocenţa copiilor care, nu-i aşa, sub 7 ani au acces liber la spectacolul ştiinţific al morţii.
 

18 februarie 2013

M-am jucat cu nişte acuarele

Acuarele pe carton grunduit, aprox. 25/33cm.

02 ianuarie 2013

M-am apucat de pictat

Maci - Ulei pe pînză, 18/23cm
Crizanteme - Ulei pe carton pînzat, 23/18cm

10 decembrie 2012

Vizitatorii

Azi dimineaţă am surprins nişte vizitatori curioşi la fereastra mea:






08 decembrie 2012

(Aproape) Sonet

Iubita mea cu ochi de cer
şi zîmbet trist din praf de stele
sărută-mi cugetele grele
să mă cufund în efemer.

`ţi voi răsplăti cu un surîs stingher
şi, dintre toate gîndurile mele
ce-n taină le păstrezi, umile sau rebele,
pe cele de iubire ţi le cer.

Ascunde-mi grabnic cele năluciri
ce-ades mă poartă către `nalte sfere
stîrnindu-mi iar zălude născociri,
cu ale tale lascive emisfere,
şi-aşa, sorbit de ceru-ţi din priviri
să uit că lumea-n jurul nostru piere. (C.M.)

26 martie 2012

Din podul cu vechituri...

... a mai apărut o fotografie.


Între fotografia de sus şi cea de jos există mici diferenţe neesenţiale (cea mai fără importanţă este faptul că sunt făcute la distanţă de 25 de ani). Cine ghiceşte personajele ia premiul I.


Indicii din prezent:
-cei cu chelie n-au burtă.
-majoritatea celor cu burtă nu mai cântă nici măcar karaoke, decât în baie, probabil.
-unul încă mai cântă, deşi are burtă.

31 ianuarie 2012

După vreo 20 de ani...


01 iulie 2011

...

26 iunie 2011

...

20 iunie 2011

...

20 septembrie 2010

Gustul fericirii

Întîmplător, atunci, pe stradă,
poate-ţi mai aminteşti,
îţi spuneam că depărtări neştiute mă cheamă
și-ndată luciri stranii şi ne-nţelese
ți-au mijit în priviri.
Îmi părea că-ţi pare rău,
fiindcă m-ai mustrat puţin
cu glasul blînd şi cald
și-o lacrimă pierdută.
Te-ai depărtat apoi
spre banalul cotidian,
iar eu am rămas acolo
lîngă lacrima ta
căzută pe trotuar
și-am atins-o cu buzele
fără să-mi pese de nimeni.
De-atunci ştiu,
gustul fericirii mele
e puţin sărat,
ca cel al lacrimii
care m-a-ntors din drum.  (C.M.)

16 septembrie 2010

Ioan Alexandru (1941 - 2000)

Lumină lină lini lumini
Răsar din codri mari de crini
Lumină lină cuib de ceară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de lumi venind
Şi niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină...

Cine te-aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieşte
Că într-o zi lumină lină
Vei răsări la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor veni să-l vadă...

Lumină lină lini lumini
Răsari din codri mari de crini
I-atîta noapte şi uitare
Şi lumile-au pierit din zare
Au mai rămas din veghea lor
Luminile luminilor...

Lumină lină lini lumini
Înstrăinîndu-i pe străini
Lumină lină nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi sărăcit
Cel plîns şi cel nedreptăţit
Şi pelerinul însetat
În vatra ta au înnoptat…
Lumină lină leac divin
Încununîndu-l pe străin
Deasupra stinsului pămînt
Lumină lină – Logos sfînt.


Azi se împlinesc 10 ani de la plecarea în lumina lină, pe care a cîntat-o atît de frumos în versul său, a poetului Ioan Alexandru. Pentru unii, trăirea sa creştină ar putea părea patimaşă şi exaltată, dar cum altfel poate fi trăită la maxim, fără jumătăţi de măsură, bucuria iubirii lui Dumnezeu. Pentru memoria mea în schimb, ceva mai lumească, Ioan Alexandru a rămas nu doar un mare mărturisitor creştin şi un poet de seamă, ci şi ca cel ce a avut curajul (alături de Ion Raţiu) să stăvilească hoardele rătăcite care năvăliseră în Parlamentul României în septembrie 1991, ridicînd deasupra capului crucea lui Hristos ca armă tare împotriva întunericului şi barbariei acelor zile de cumpănă, şi nu numai.
Dumnezeu să-l ierte!

10 septembrie 2010

Un capriciu mărunt

Mă apucă din când în când un dor de a viziona filme indiene vechi, cu Raj Kapoor de exemplu. Unii poate vor strâmba din nas cu superioritate, dar eu îmi asum această mică „derivă calitativă” gustând cu plăcere din simplitatea şi curăţia unor filme care cu mai bine de jumătate de secol în urmă umpleau sălile de cinema. Şi nu pot să-mi opresc ochii minţii de a-şi imagina cum părinţii noştri, copii încă pe atunci, fugeau de la şcoală pentru a-l vedea pe vagabond şi pe frumoasa lui iubită suferind sau bucurându-se, cântându-şi cu patimă dragostea cu ale ei meandre. Şi nici nu-mi voi reprima, la o adică, zambetul nostalgic şi lacrima din colţul ochiului, dacă nota romantică, inocenţa şi patetismul întâmplărilor povestite acolo le vor cere.