17 martie 2015

Educatul de ProTV

Am senzația că pentru unii, destul de mulți, ProTv este lumina cea de sus care pătrunde în case și în suflete, „Televiziunea" în Sine, mentorul și modelul civilizațional absolut. Este Weltanschauung-ul românului de rînd care, seară de seară, alături de o bere, își petrece orele de abdicare spirituală hipnotizat fatal de Andreea Esca (un fel de Circe a modernității românești, emblemă cu valoare de fetiș a deschiderii cugetului și emancipării de trecutul revolut) și celelalte „vedete Pro”. Este inutil să afirm că, sub acest patronaj select și dezirabil, pentru educatul de ProTv versiunea oficială a realității care îi pătrunde seară de seară în cămin prin fereastra micului sau, după posibilități, mai marelui său ecran are valoare absolută, suspendînd rațiunea, ca o emanație a divinului. De aceea, educatul de ProTv, la fel ca și gînsacul lui Eminescu, are doar certitudini, transformîndu-se la rîndul lui într-o portavoce monocordă a establishmentului, fiind pro față de aproape orice: pro-Basescu (îi „face” pe fraieri), pro-Iohannis (că e anti-Ponta), pro-servicii, pro-supraveghere electronică (fiindcă nu are nimic de ascuns), pro-procurori, pro-american, pro-european, pro-educație sexuală din fragedă pruncie („oricum află și știu mai multe decît noi”), pro-avort („decît să n-aibă ce mînca...”), pro-homosexualitate (cu varianta „mi se rupe atîta timp cît nu mă afectează”), pro-distracție la maxim („în viață, cu asta rămîi!”), pro-Becali (băiat de băiat), pro-Sport, dar anti-biserică (popii...), anti-tradiții, anti-memorie, anti-educație, anti-maniere („să se descurce, să nu fie prost”) și știe exact că rușii vor să ne cotropească, dar americanii nu vor nimic de la noi, însă ne apără că sînt buni și rușii răi, fără rest. Pentru el alte variante posibile și suficient de probabile i se par halucinante (că tot e un termen la modă!) și cu un iz de conspirație habotnică, iar principiile, demnitatea, verticalitatea sînt vorbe-n vînt mirosind a rahatul cu care asociază cam tot timpul România, țara din care s-ar vrea zburat cît mai departe dacă ar fi posibilități. Dar, cum posibilități nu sînt, așteaptă în fotoliu, comod, cu o bere alături, marele spectacol ProTv, care iată, începe. Adormire plăcută!

03 iulie 2014

2 iulie 2014

                                                                                          foto: Olivian Breda

Lansarea cărţii „Creaţia şi inima omului" la cafeneaua culturală „La Vulturi" m-a adus din nou în preajma unor oameni pe care îi îndrăgesc: poetul, traducătorul şi publicistul Răzvan Codrescu, Claudiu Târziu, Alina Dida, teologii Mihail Neamţu şi Paul S. Grigoriu 
Înregistrarea evenimentului aici.

29 iunie 2014

Sonet epigonic (2)


















Cînd doru-n gene-ţi rîde, cîteodată, 
te faci frumoasă mai presus de fire,
şi chiar de îmi surîzi cu îndrăznire
pari, după chip, fecioară ne-ntinată.

Să mă feresc aş vrea de-a ta privire,
dar firea-şi cere sieşi pîrga toată
şi ca un fruct oprit te ceri gustată
căci, după trup, eşti dulce ispitire.

Îmi cerni prin cuget rîuri de-ntuneric
cu-al tău alint, cu şoapte neştiute,
şi mă străbate vag un gînd eteric:
păcat de ţi-e iubirea, nu virtute,
îţi este vina pură şi senină
demon de-ai fi sau înger de lumină. (C.M.)


17 iunie 2014

E ceva putred în Danemarca


Danemarca a fost prima ţară din lume care, în 1989, a legalizat "căsătoriile" între persoane de acelaşi sex. Ce a urmat ştim cu toţii: rînd pe rînd şi în diverse forme, această caricaturizare a cuprins o mulţime de legislaţii de pe mapamond şi a reuşit să paraziteze şi să distorsioneze cu succes minţile, mentalităţile şi percepţia tot mai multor semeni. Acum tot Danemarca stabileşte un nou cap de pod, fiind din nou prima ţară din lume care obligă prin lege bisericile să oficieze "căsătorii" homosexuale. Iubiriştii sentimentali, toleranţii nepăsători şi naivii încă mai cred că e vorba de homosexuali (promovaţi şi percepuţi ca persoane diafane, pline de dragoste, care suferă oprimări şi umilinţe pentru o practică neînţeleasă de vulgul retrograd), refuzînd să privească dincolo de aparenţe, pesemne dintr-o comoditate păguboasă. Pentru că nu despre homosexuali este vorba în poveste, ci despre o luptă tenace care, dacă ar fi numită, pe mulţi îi va face să zîmbească superior. E vorba despre lupta cu valorile creştine ale unei întregi civilizaţii. Este vorba, de fapt, de lupta cu Biserica lui Hristos (privită ca areal cultural), la uşa căreia, comuniştii tradiţionali, cu toate metodele lor brutale, totuşi s-au oprit, neîndrăznind să pătrundă mai adînc. Corectitudinea politică se dovedeşte mai diabolică, după cum se vede, nepregetînd să-şi onoreze supranumele de "terorism cultural" şi, ca orice discipol care se respectă, să-şi depăşească maestrul. Să nu deznădăjduim, însă, fiindcă Hristos ne-a asigurat că Biserica Sa "porţile iadului nu o vor birui"!

13 ianuarie 2014

Domnului profesor, cu aducere aminte

        L-am cunoscut pe domnul profesor la începutul lui ’90, prin martie, imediat după aşa-zisa revoluţie. Era perioada romantică a jurnalismului şi îmi pusesem în gînd să ajung reporter de război, să trăiesc periculos, înecat în adrenalină şi praf, cum văzusem eu la televizor în nu ştiu ce film american. Aşa că am căutat în ziar pe cineva care să mă mediteze la gramatică şi franceză în vederea admiterii la facultate, ajungînd astfel tocmai prin Militari, în faţa unei uşi pe care scria Prof. Ovidiu Râureanu. Prima impresie a fost dezamăgitoare, indulgent vorbind, din cauza interiorului nu foarte atrăgător, aproape mizer - ţin minte dezordinea omniprezentă, sufrageria cu masa plină de hîrtii, zugrăveala decrepită care îşi pierduse demult culoarea originală, bătînd acum spre cenuşiu, peretele din spatele uşii, tapetat cu zeci de icoane aparţinînd unui fiu de care pomenea încurcat şi cu o oarecare strîngere de inimă, grămezile de cutii şi vrafurile de cărţi aflate de multe ori într-un echilibru precar. În ciuda disconfortului iniţial, cu timpul am început să fac abstracţie de ambient, dîndu-mi seama destul de repede că stăteam în faţa unui om de la care aveam multe de învăţat, nu doar în domeniile stricte pentru care mă aflam acolo. Gramatica şi franceza mergeau bine, dar cel mai mult îmi plăceau poveştile desprinse din boema unor vremuri deja apuse, cu poeţi şi femei fatale, artişti şi fluieră-vînt, cunoscuţi sau anomini, pe care mi le relata pofticios, aproape salivînd, la sfîrşitul celor două ore de lucru, cînd mai zăboveam în discuţii libere pe tot felul de subiecte, chiar şi din cele mai „lejere”, ca între bărbaţi. Nu mai ţin minte exact cum se autointitula în glumă, dar spunea ceva de „cioclopedic”, avînd în vedere că avusese o activitate intensă şi variată de-a lungul vieţii, de la lăcătuş, acordor de piane şi balerin, la scriitor şi poet, cu patru facultăţi şi două doctorate. Cel puţin aşa mi-a spus mie, iar eu l-am crezut, chiar dacă cu multă mirare.
        Momentul culminant al celor cîteva luni în care i-am călcat pragul a fost într-o seară cînd, după ce m-a ascultat citindu-i nişte scrieri de-ale mele, a exclamat cu încîntare nereţinută: „Domnule, dumneata eşti scriitor!”. Apoi, cu siguranţa maestrului în faţa discipolului, aflîndu-se pe terenul şi domeniul cu care este cel mai bine familiarizat, a adăugat „Ce să cauţi la jurnalism? Nu eşti făcut pentru asta, eşti prea timid şi visător. Dacă vrei, te bag la filologie, vei intra fără probleme, cunosc multă lume acolo.” M-am simţit măgulit atît de felul surprinzător în care a apreciat compunerile mele modeste, cît şi de propunerea sa. Însă, cu mintea şi înfierbîntarea de atunci, am refuzat, dînd cu piciorul unei şanse care nu mi-a mai apărut ulterior. Am făcut jurnalism (abia după doi ani), dar dezamăgirea a fost direct (şi chiar cu asupra de măsură) proporţională cu iluziile pe care mi le indusesem. Dl. profesor a avut dreptate în ce priveşte domeniul către care aspiram şi regretul meu că nu l-am ascultat m-a urmărit mult timp.
        Într-o altă seară m-a condus pînă la uşă şi ne-am luat rămas bun, făra să ştim că valurile vieţii se vor năpusti asupra noastră şi că va fi ultima dată cînd ne mai vedeam. Nu acela era planul, nici al meu şi nici al său, de aceea am plecat cu cîteva foi scrise de dînsul, pe care le folosea ca material didactic la gramatică. Mai dau cîteodată peste ele, atunci cînd mă apucă nostalgia tinereţii şi încep să cotrobăi prin hîrtiile de odinioară. Le am acolo, la un loc cu caiete din liceu, hîrtiuţe cu scrisul colegei de bancă pe care o iubeam în taină, cursuri din facultate şi alte vechituri, unele îngălbenite de vreme.
        Cîteodată, foarte rar, cînd mi se întîmplă să trec prin Militari, privesc gangurile dintre clădirile cenuşii, străduindu-mă să-l identific pe cel pe care intram cînd coboram din tramvai ca să ajung la blocul unde locuia profesorul Râureanu. Şi mintea încearcă să readucă dintre ceţurile uitării frînturi de imagini de acum mai bine de 23 de ani, cînd în fiecare marţi seara, în apartamentul întunecos, înghesuiţi printre cărţi şi mobile vechi, stăteam la taclale despre filosofie, poezii şi femei cu cel care mi-a îmbogăţit cumva viaţa şi experienţa, învăţîndu-mă că „lipsa talentului se poate suplini prin muncă, dar nu în totalitate”.

01 ianuarie 2014

Sonet epigonic

Cînd rîzi, tot albul de cireş în floare,
primăvăratic împletind cunună,
cu strune dulci de liră se-mpreună
şi-aduce zvon de păsări călătoare.

Şi-atîta cer iubirea-n ochi ţi-adună
şi-atîta dor îi suie înspre zare,
că-n ei par îngeri mii să se pogoare,
iar geana lor de aripi se-ngreună.

O, cît aş vrea atunci să mistui timpul
ca anii scurşi fără de noi să-i nărui,
ca hîdei bătrîneţi să-i smulgem ghimpul
şi-al vieţii fir tu fragedă să-mi dărui,
rîzînd sfioasă-n claruri cristaline,
să-mi fii pe veci şi cumpănă şi sine! (C.M.)

02 decembrie 2013

Printre ape şi pietre

Am visat cum
vieţile noastre curgeau
către rîul Babilonului,
lîngă care am şezut şi-am plîns.
Nu mai ştiu de ce
ne-am ridicat puţin
şi-atunci m-ai strîns în braţe
cum făceai cîndva,
şi am văzut rîul Babilonului
udîndu-ţi umărul şi gîtul
ca o lacrimă,
iar iubirea se strecura iarăşi
printre picioarele noastre
cu rîset calin şi jucăuş de copil.
Deodată, rîul a pierit
la mii de ani-lumină depărtare,
singurele ape rămase
fiind doar noi şi lucirea din ochi.
Privind spre cer
am început să curgem în sus
către Mare Tranquillitatis,
două vieţi fireşti
printre zile şi nopţi.
Uneori, zîmbind melancolic,
privind gînditoare-ntr-o parte,
îmi spuneai poezii
cu capre şi pietre,
în timp ce Pruncul iubirii
se veselea în lumină.

A fost un vis doar,
căci iată, acum sînt tot aici,
şi rîul Babilonului
îmi udă genunchii. (C.M.)

01 mai 2013

Viziunea artistului în parcul IOR


18 aprilie 2013

„M-am apucat de pictat” se întoarce – Floarea soarelui

06 aprilie 2013

Exponate şi specimene



„Căci comune sunt legile firii pentru toţi oamenii, de a ascunde în pămînt pe cel care a murit şi mormîntului a-l preda şi în sînurile maicii tuturor, ale pămîntului, a-l înveşmînta. Şi aceste legi nu le-a schimbat vreodată nici grecul, nici barbarul, nici scitul, nici vreunul mai sălbatic dintre aceia, şi astfel sunt sfinte şi de toţi respectate” Sfîntul Ioan Gură de Aur

S-au scris multe despre expoziţia „Human Body” de la Muzeul Antipa. Susţinătorii ei fervenţi afirmă că este un act ştiinţific, de cunoaştere, educativ şi totodată artistic. Mă rezum doar la această scurtă introducere, trecînd direct la cuprins.
Părerea mea e că singurul aspect ştiinţific (sau, mai degrabă tehnologic) al expoziţiei este dat de procedura plastinaţiei. În rest, a expune nişte cadavre în diverse poziţii, aşa cum am văzut în fotografiile din presă, este o profanare, o bătaie de joc. Este o diferenţă  ca de la cer la pămînt între demersul ştiinţific, anatomic, medical şi un cadavru descărnat care joacă tenis. În sălile de disecţie de la medicină nu cred că cineva ia două cadavre şi le aşază în poziţii sexuale sau jucănd cărţi, pretinzînd că în acest fel ridică nivelul de cunoaştere pe noi culmi şi, totodată, realizează şi o operă de artă. Doar o minte bolnavă ar fi în stare de aşa ceva. La fel cum cei mai mulţi care vizitează expoziţia, din curiozitate şi "deschidere", dau dovadă de o adaptare la tiparele bolnave ale mentalităţii luciferice contemporane: răsturnarea valorilor, demitizarea şi desacralizarea vieţii, redefinirea esteticului, desensibilizarea faţă de suferinţă şi moarte, percepţia exclusiv biologică a fiinţei umane etc. La care se adaugă şi fascinaţia morbidului, poate cea mai comună trăsătură a vizitatorilor, chiar dacă nu pe deplin conştientizată şi mai deloc recunoscută, dar speculată financiar din plin de păpuşarii necrofili, întreprinzătorii urmaşi ai lui Mengele care, pesemne, jubilează din infern.
Trăim extensiile apoteotice ale demascării şi reeducării sub toate aspectele lor, începute cîndva de ideologii şi aplicanţii terorismului (cultural) marxist, care acum îşi arată roadele prin omul nou pe care l-au făurit. De la comunişti încoace, demascarea, atît personală cît şi de ordin general, cu toate tentaculele ei, este cuvintul de ordine. Lumea nu mai trebuie să fie cea pe care o ştiam noi, în care am fost educaţi şi în care ne-am format cu naivitate infantilă, cea a misterului revelat de Dumnezeu, cu înţelepciune, treptat, pe măsura maturităţii noastre, ci una a dezvăluirilor abrupte, a demistificării scormonitoare. În cultura morţii cadavrele devin opere de artă. Frumosul este relativ, iar dacă e relativ poate fi pus la îndoială, îl putem dezbate pînă la desfiinţare. Suntem ceea ce suntem, biologie pură, produse fizico-chimice. Exponate şi specimene, după cum s-au exprimat organizatorii. Pînă şi iubirea ajunge să fie demitizată, descompusă în bucăţi, disecată, eviscerată, interpretată, redusă tot la fenomene perfect studiabile în laboratoarele ştiinţei. Ajungem să cautăm cu aviditate oroarea, ca un înlocuitor al sublimului. Ce dacă Dumnezeu ne-a creat cu o epidermă opacă, plăcută la atingere, spre a ne desfăta simţurile (şi) cu frumuseţea trupului uman? Mai departe preluăm „noi”, deştepţii lumii, să vă arătăm cum stau treburile. Nu ne mai mulţumim cu nuditatea, care a devenit un fapt banal, cotidian, acum dăm de-o parte si epiderma spre a ne arăta în adevărata lumină a goliciunii noastre biologice, din care a fost alungată orice urmă de spiritualitate, căci spiritul, nu-i aşa, e un concept abstract sau, în cel mai bun caz, o rezultantă a unor procese neuronale. Ce atîta poezie, flori şi parfumuri? Nu suntem decît miesme, bacterii de putrefacţie, umori, descompunere. Nu credeţi?! Veniţi să vedeţi expoziţia, acolo veţi avea revelaţia descătuşantă şi veţi experimenta pe viu metanoia adevărului. Mai ales copiii trebuie educaţi în amănunt, de la fibră la tendon, că lumea nu este decît un construct uman perfect dezasamblabil, acum, că Dumnezeu a murit. Ştiinţa este noul dumnezeu al omenirii. Sau banul. Sau amîndoi. A, mai e şi sexul. Şi iată că o punem de-o nouă sfînta treime în numele căreia ucidem şi expunem totul, chiar şi inocenţa copiilor care, nu-i aşa, sub 7 ani au acces liber la spectacolul ştiinţific al morţii.
 

18 februarie 2013

M-am jucat cu nişte acuarele


02 ianuarie 2013

M-am apucat de pictat


10 decembrie 2012

Vizitatorii

Azi dimineaţă am surprins nişte vizitatori curioşi la fereastra mea:






08 decembrie 2012

(Aproape) Sonet

Iubita mea cu ochi de cer
Şi zîmbet trist din praf de stele
Sărută-mi cugetele grele
Ca să m-alungi în efemer.

`ţi voi răsplăti cu un surîs stingher
Şi, dintre toate gîndurile mele
Ce-n taină le păstrezi, umile sau rebele,
Pe cele de iubire ţi le cer.

Ascunde-mi grabnic alte năluciri
Ce-ades mă poartă către `nalte sfere
Ca să-mi stîrneşti, în schimb, zălude născociri,
Cu ale tale lascive emisfere.
Şi-aşa, sorbit de ceru-ţi din priviri
Să uit că lumea-n jurul nostru piere. (C.M.)

26 martie 2012

Din podul cu vechituri...

... a mai apărut o fotografie.


Între fotografia de sus şi cea de jos există mici diferenţe neesenţiale (cea mai fără importanţă este faptul că sunt făcute la distanţă de 25 de ani). Cine ghiceşte personajele ia premiul I.


Indicii din prezent:
-cei cu chelie n-au burtă.
-majoritatea celor cu burtă nu mai cântă nici măcar karaoke, decât în baie, probabil.
-unul încă mai cântă, deşi are burtă.

31 ianuarie 2012

După vreo 20 de ani...


01 iulie 2011

...

26 iunie 2011

...

20 iunie 2011

...

20 septembrie 2010

Gustul fericirii

Întâmplător, atunci, pe stradă,
poate-ţi mai aminteşti,
îţi spuneam că depărtări neştiute mă cheamă
și-ndată luciri stranii şi ne-nţelese
ți-au mijit în priviri.
Îmi părea că-ţi pare rău,
fiindcă m-ai mustrat puţin
cu glasul blând şi cald
și-o lacrimă pierdută.
Te-ai depărtat apoi
spre banalul cotidian,
iar eu am rămas acolo
lângă lacrima ta
căzută pe trotuar
și-am atins-o cu buzele
fără să-mi pese de nimeni.
De-atunci ştiu,
gustul fericirii mele
e puţin sărat,
ca cel al lacrimii
care m-a-ntors din drum.  (C.M.)

16 septembrie 2010

Ioan Alexandru (1941 - 2000)

Lumină lină lini lumini
Răsar din codri mari de crini
Lumină lină cuib de ceară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de lumi venind
Şi niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină...

Cine te-aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieşte
Că într-o zi lumină lină
Vei răsări la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor veni să-l vadă...

Lumină lină lini lumini
Răsari din codri mari de crini
I-atîta noapte şi uitare
Şi lumile-au pierit din zare
Au mai rămas din veghea lor
Luminile luminilor...

Lumină lină lini lumini
Înstrăinîndu-i pe străini
Lumină lină nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi sărăcit
Cel plîns şi cel nedreptăţit
Şi pelerinul însetat
În vatra ta au înnoptat…
Lumină lină leac divin
Încununîndu-l pe străin
Deasupra stinsului pămînt
Lumină lină – Logos sfînt.


Azi se împlinesc 10 ani de la plecarea în lumina lină, pe care a cîntat-o atît de frumos în versul său, a poetului Ioan Alexandru. Pentru unii, trăirea sa creştină ar putea părea patimaşă şi exaltată, dar cum altfel poate fi trăită la maxim, fără jumătăţi de măsură, bucuria iubirii lui Dumnezeu. Pentru memoria mea în schimb, ceva mai lumească, Ioan Alexandru a rămas nu doar un mare mărturisitor creştin şi un poet de seamă, ci şi ca cel ce a avut curajul (alături de Ion Raţiu) să stăvilească hoardele rătăcite care năvăliseră în Parlamentul României în septembrie 1991, ridicînd deasupra capului crucea lui Hristos ca armă tare împotriva întunericului şi barbariei acelor zile de cumpănă, şi nu numai.
Dumnezeu să-l ierte!

10 septembrie 2010

Un capriciu mărunt

Mă apucă din când în când un dor de a viziona filme indiene vechi, cu Raj Kapoor de exemplu. Unii poate vor strâmba din nas cu superioritate, dar eu îmi asum această mică „derivă calitativă” gustând cu plăcere din simplitatea şi curăţia unor filme care cu mai bine de jumătate de secol în urmă umpleau sălile de cinema. Şi nu pot să-mi opresc ochii minţii de a-şi imagina cum părinţii noştri, copii încă pe atunci, fugeau de la şcoală pentru a-l vedea pe vagabond şi pe frumoasa lui iubită suferind sau bucurându-se, cântându-şi cu patimă dragostea cu ale ei meandre. Şi nici nu-mi voi reprima, la o adică, zambetul nostalgic şi lacrima din colţul ochiului, dacă nota romantică, inocenţa şi patetismul întâmplărilor povestite acolo le vor cere.



07 septembrie 2010

Puţin despre cădere

Păcatul neascultării poruncii lui Dumnezeu de către protopărinţi a atras după sine moartea, înţeleasă în primul rând ca rupere cataclismică a omului din sfera comuniunii cu Dumnezeu şi situarea sa într-o „zonă” în afara energiilor harului dătător de viaţă, zonă în care este la discreţia influenţelor demonice care îl hărţuiesc neîncetat. Moartea biologică este abia a doua consecinţă a căderii, legată însă indisolubil de prima, căci perisabilitatea materiei a survenit tot ca urmare a lepădării de haina harului dumnezeiesc atotţiitor. Porunca dată de Dumnezeu lui Adam mai trebuie privită şi ca o măsură de protecţie a lui, şi odată cu el a întregii creaţii de care acesta este legat ontologic („căci pământ eşti” – Facere 3, 19), deoarece gustarea fructului oprit a dus nu doar la dobândirea abilităţii omului de a deosebi binele de rău (lucru aparent pozitiv în ordinea simţului comun al lumii noastre căzute), ci mai întâi de toate a determinat o mutaţie fundamentală în fiinţa umană, nuanţă mai greu de sesizat la prima vedere: cunoaşterea răului şi implicit a posibilităţii de a-l săvârşi, “calitate” incompatibilă cu sălăşluirea in rai.
Depărtarea de Dumnezeu a lăsat un gol în fiinţa sa (Facere 3, 10) pe care de atunci şi-l tot umple cu sinele propriu alterat pe filieră luciferică – mândria. Mândria acţionează ca un fel de paravan faţă de harul lui Dumnezeu, ca un soi de incinerator în care se pierd multe din suspinele negrăite ale Duhului Sfânt şi este totodată motorul şi substratul a mai toate acţiunile întreprinse de om în istoria sa de la Adam încoace. Dezumanizat şi întors în sine şi-a arogat întâietatea în Univers şi s-a transformat din uman în umanist - măsură a tuturor lucrurilor - însă, paradoxal, şi fiinţă biologică stricăcioasă, supusă trecerii. Teama de neant îi determină dorinţa febrilă de a afla secretul vieţii veşnice căutând scăparea în singura realitate pe care e în stare s-o sesizeze, lumea înconjurătoare, materială, la care s-a autolimitat. Şi-a făcut astfel din ştiinţă un fel de dumnezeu în care îşi pune nădejdea salvării, amăgindu-se însă, neştiind că nu în materie o va afla, ci la adevăratul Dumnezeu în care el nu crede, Cel ce a pus de strajă pomului vieţii „heruvimi şi flacără vâlvâitoare” (Facere 3, 24).
Căderea ne-a afectat pe toţi, însă a ne resemna şi complace în această stare este o dovadă de inconsecvenţă cel puţin cu aspiraţia către perfecţiune sădită în sufletul nostru. Hristos tocmai de aceea a venit printre noi, ca să ne ridice din cercul strâmt al materiei de care singuri ne-am legat cu lanţuri grele. Nicolae Steinhardt a spus o vorbă memorabilă referindu-se la cei din această categorie (în care ne regăsim mulţi) şi pe care am mai citat-o şi cu alte ocazii. Spunea că aceşti oameni sunt situaţi „galactic departe de orice transcendenţă”. Adică sclavi ai imanentului, fiinţe eminamente biologice, fără „organ” duhovnicesc, bidimensionale, ce se extind doar pe orizontală, incapabile de a concepe măcar posibilitatea înălţimilor.

29 august 2010

Gânduri

Nu pot vedea lumea ca pe o autocreaţie bezmetică şi impersonală, dominată de hazard, ci ca pe lucrarea unui Creator, care pe lângă toate însuşirile cunoscute este şi cel dintâi şi cel mai desăvârşit artist, Cel ce îl cheamă pe om să-i descopere şi să-i admire creaţia.  Când am asistat la eclipsa din '99 m-am gândit că Cineva chiar a vrut să vedem acel spectacol mareţ şi fascinant al naturii. Gingăşia şi frumuseţea ei cum au aparut? Cine dă culori florilor? Mă îndoiesc de faptul că materia ar avea nevoie de estetic, ei îi este suficientă eficienţa.
Măsura evoluţiei umane nu are ca referinţă soluţia amorala a paradigmei evoluţioniste ştiinţifice sau atee. În ce mă priveşte am simţit că am evoluat cu adevărat abia cand mi-am dat seama că ştiinţa şi filosofia nu oferă răspunsuri şi nici soluţii la întrebările fundamentale, pentru că nu pot trece de limitele materiale fireşti în care se înscriu, ci numai raportarea la Dumnezeu.  Pascal, acest mare mistic al occidentului, pe care mulţi îl citează cu aşa-zisul pariu enunţat de el, a spus în Cugetarile sale o vorba care mie îmi place în mod deosebit sî care arată măreţia omului în calitate de chip al lui Dumnezeu, şi întru asemănare cu Acesta şi superioritatea lui în faţa Universului impersonal: "Universul, în imensitatea lui, mă înghite ca pe o nimica toată. Prin gândire, eu îl cuprind.”

09 august 2010

Memoria pietrei

Cândva priveam pietrele şi un înţelept mi-a spus că sunt iubiri pierdute.
De aceea te rănesc atunci când calci pe ele.
Apoi m-a privit zicându-mi: „las-o, uit-o, viaţa merge-nainte”.
Dar vorbele se loveau ca de piatră căzând cu zgomot, sparte-n bucăţi.
Sunt milioane de ani de atunci şi viaţa lui a mers înainte.

Piatra însă n-are viaţă, are doar memorie.

Cândva, demult, priveam pietrele pe un mal de mare.
Îmbrăcată-n alb, s-a ridicat pe vârfuri şi m-a sărutat pe obraz.
Mai târziu a rostit un simplu „nu” lasându-mi doar amintirile.
Au trecut milioane de ani de atunci şi viaţa ei a mers inainte.
Acel ţărm nu mai este, doar o piatră sfărâmată în mijlocul apelor...(C.M.)

21 iulie 2010

Timp dobândit...

Secundele privirilor furişe şi fugare,
Minutele legate unul câte unul,
Ca-ntr-un vechi şirag de metanii,
În care, pierdut în ochii tăi,
Îţi mângâiam cu gingăşie chipul,
Iar tu, alintându-te,
Îţi aplecai capul pe mâna mea,
Orele de contemplare
A unei imagini cu tine,
Zilele anoste dintre două revederi,
Cu dorul lor apăsător
Materializat în visare,
Săptămânile, vreo cinci la număr,
În care spuneai că ţi-e bine aici,
Lunile de aşteptare
A ceva ce nu s-a mai întâmplat,
Anii de când te cunosc -
Un timp căzut în dizgraţie,
Izgonit nu se ştie unde
Bătut nostalgic de un ceas de aur
Încremenit în vremuri
Pe epava neştiută a unui alt Titanic
Zăcând etern în abisul fără fund
Al apelor veşniciei.
Deşi iremediabil pierdut
Şi surghiunit în uitare
Timpul în care te-am iubit,
Iubindu-te încă, mie mi se adaugă.   (C.M.)

31 mai 2010

Portret recent

Penetrante priviri împietrite abrupt
În lacrimi, ca sterpe cristale de stâncă,
Flori de gheaţă din petale abstracte
Pe-o pajişte rece oglindită-n senin.
Iubirea? O palmă tristă,
Iluzii şi cenuşă
Pe un altar de cioburi inutil ridicat.
Tânjind spre căldură în taină,
Înfrigurată rază
Profilactic zâmbeşti depărtării
Descurajant, refractar şi distant,
Ca o dezamăgire veche
Ferecată-ntr-un sipet
Lângă zidul egoist al uitării.   (C.M.)

22 aprilie 2010

De mult dor, să-mi fii aproape

Azi m-am preschimbat
În preşul din faţa uşii tale
Si am aşteptat îndelung.
Ai apărut într-un târziu,
Te-am recunoscut încă de departe
După mersul inconfundabil -
Nimeni în lume
Nu mai păşeşte ca tine.
Tu n-ai ştiut că-s eu
Cel aşternut pe piatra rece
Şi ai călcat peste mine
Aşa cum faci de obicei,
Frivolă şi uşor grabită.
Unul din tocuri
Mi-a atins inima
Iar celălalt s-a-nfipt în suflet
Şi m-a durut puţin,
La fel ca-ntotdeauna.
Şi totuşi, de cum ai trecut
M-a-nvăluit iarăşi tristeţea,
Şi dorul după clipa fugară
Îmi spune să rămân.
Mâine voi fi tot acolo
Aşteptând răbdător
Unica secundă de iubire
Ce mi-a rămas,
Acea secundă când,
Graţioasă şi indiferentă,
Îmi vei călca iar sufletul,
Un preş tăcut la picioarele tale.   (C.M.)

18 aprilie 2010

Dialoguri ascunse

Când tu mă strigi
Chiar de îţi răspund de departe
Glasul este al tău,
Când eu te chem
Faptul că vii
Nu înseamnă nimic altceva
Decât că am fost acolo mereu.
Numele noastre
Terminate în „a” şi „n”
Semnifică acelaşi lucru:
Un unic unu
În care „tu”
Se rosteşte simplu „eu”.    (C.M.)

17 aprilie 2010

No Going Back

10 aprilie 2010

Acrostih

Trezeşte-mă!
Eonicu-mi somn risipeşte-l,
Inundă-mă
Umplându-mi cerul cu vise,
Bea-mă apoi,
Etern să fiinţez întru tine,
Secat de-ntuneric,
Căzut din abis!   (C.M.)

04 aprilie 2010

Hristos a înviat!

Stavropoleos - Laudele Sfintelor Pasti


Sfântul Ioan Gură de Aur - Predică la Învierea Domnului
De este cineva bun credincios şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat; de este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său; de s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum dinarul; de a lucrat cineva din ceasul dintâi, să-şi ia astăzi dreapta plată; de a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască; de a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nimic să nu se îndoiască, că de nimic nu se va păgubi; de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se aproprie, nimic îndoindu-se; de a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că a zăbovit, că milostiv fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi; pe cel de pe urmă îl miluieşte şi pe cel dintâi îl mângâie; şi aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte şi faptele primeşte şi cu voinţa se împacă, şi lucrul cinsteşte şi socoteala o laudă. Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru şi cei dintâi şi cei de al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi; viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând, toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi luaţi bogăţia bunătăţii. Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat Împărăţia ce de obşte. Nimenea să se tânguiască pentru păcate, că iertarea din groapă a răsărit. Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului. Stinsu-o-a pe dânsa Cel ce a fost ţinut de aceea. Prădat-a iadul Cel ce s-a pogorât la iad. Amărâtu-l-a pe dânsul, gustând Trupul Lui. Şi aceasta mai înainte apucând Isaia, a strigat: iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-Te pe Tine jos. Amărâtu-s-a că s-a stricat. Amărâtu-s-a că s-a batjocorit. Amărâtu-s-a că s-a omorât; amărâtu-s-a că s-a surpat; amărâtu-s-a că s-a legat. Luat-a trupul şi de Dumnezeu s-a lovit; luat-a pământ şi s-a întâmpinat cu cerul; luat-a ceea ce a văzut şi a căzut întru ce n-a văzut.
Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Sculatu-S-a Hristos şi au căzut dracii; înviat-a Hristos şi se bucură îngerii; înviat-a Hristos şi viaţă vieţuieşte; înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă, că Hristos sculându-se din morţi începătură celor adormiţi, Aceluia este Slava şi cinstea în vecii vecilor. Amin!

03 aprilie 2010

Învierea a început în iad

...omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare


Ca să umpli toate de Slava Ta, Te-ai pogorât în cele de dedesubtul pământului; că nu s-a ascuns de Tine fiinţa mea cea din Adam şi, îngropându-Te, m-ai înnoit pe mine, cel stricat, Iubitorule de oameni

Canonul din Sambata Mare

02 aprilie 2010

Punerea în mormânt


Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea-curat trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-l şi cu mireasmă, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus."

Cel cu bun chip

01 aprilie 2010

O poezie veche

Prin aceleaşi hârţoage îngălbenite de vreme, de care am pomenit şi mai înainte, am descoperit (ce surpriză!), o veche poezie datată 26.08.1988, cred că prima pe care îmi amintesc să o fi scris vreodată. Am zâmbit recitind-o, căci acum mi se pare de o naivitate dezarmantă, dar totuşi mă încumet s-o postez aici, ca mărturie a unei perioade pe care am trăit-o la intensitate maximă.

Tăcînd

Vîntul era de vină,
Norii care se adunau,
Seara care se lăsa,
Frunzele care foşneau,
Toate erau de vină!
Şi toate mă chemau
Ca altădată:
- Hai, vino, de ce nu vii?
Ia-o şi pe ea!
Uite trotuarul îngust pentru biciclete
Pavat cu frunze moarte,
Pe sub tufele de trandafiri
umbra creşte mai repede!
Hai, vino, veniţi!
Veţi fi numai voi doi,
Veţi merge ţinîndu-vă de mînă,
Tăcînd!
Mîinile vor vorbi pentru voi.
Ştii doar,
Mîinile sînt în prelungirea sufletului,
Ele spun „te iubesc”
Cînd se caută una pe cealaltă
Sau cînd se aştern
Pe feţele şi părul vostru
În chip de mîngîieri.
- Nu, am strigat, nu!
Voi nu ştiţi, ea nu mai este aici!
A plecat!
Şi vîntul,
Norii care se adunau,
Seara care se lăsa,
Frunzele care foşneau
S-au înduioşat
Şi-au vărsat o lacrimă
Pe obrazul meu.
Iar eu m-am gîndit atunci
La tine
Şi-am vărsat
O lacrimă
Pe obrazul tău.   (C.M.)

Din armată

Întâmplarea a făcut sa mă întâlnesc de curând cu un fost coleg, camarad - n-am ştiut niciodată cum se numesc - de armată. Din vorba în vorbă şi-a adus aminte că una din preocupările mele era să desenez, mai ales când pierdeam timpul ca santinelă, încălcând astfel consemnul (aoleu, m-am dat de gol!). Ajuns acasă m-am apucat de căutat prin tot felul de hârţoage până am găsit câteva din portretele făcute pe genunchi la vremea aceea. Iată-le:

Despre “a trece în nefiinţă”

Cluj-Napoca, 31 Martie 2010

Declaraţie de presă

Dacă ar fi să concedem că momentul intim al Învierii Domnului a avut, totuşi, un martor, acesta a fost, în mod paradoxal, vidul: giulgiurile care s’au pomenit fără trup, mormântul care s’a pomenit fără conţinut. Când femeile mironosiţe au venit dimineaţa să tămâieze mortul, piatra de pe mormânt fusese prăvălită, iar îngerul le-a poftit să privească golul. Tot golul i-a intâmpinat şi pe apostolii Petru şi Ioan, veniţi în fugă să cerceteze spusa femeilor. Înainte de a-L fi văzut pe Iisus cel înviat, toţi aceştia au văzut că Iisus nu mai era. Dar tocmai absenţa Domnului avea menirea de a-i convinge că Domnul înviase şi că El era mai prezent ca oricând.
Aşadar, când Domnul lipseşte dintre cei morţi, El trebuie căutat, neapărat, printre cei vii. Moartea nu este altceva decât o sincopă existenţială, asemenea unei pauze într’o partitură muzicală, despre care toată lumea ştie că face parte din muzica însăşi; şi dacă Domnul este „pârga celor adormiţi”, începutul şi garanţia propriei noastre învieri, e de la sine înţeles că în acelaşi chip trebuie să asimilăm relaţia viaţă – moarte – Viaţă în propria noastră existenţă.
Scriu acestea gândindu-mă la unii confraţi din mass-media, adică din presă, radio şi televiziune, care continuă, fără voia lor, să mă contrarieze prin uşurinţa cu care încă mai păstrează una din sechelele limbajului de lemn al erei ateo-comuniste. Despre ce e vorba?
Aproape zilnic ni se transmite o ştire sau un comentariu despre moartea cuiva. Pentru a spune că cineva a murit, limba română posedă o foarte bogată gamă de expresii echivalente şi nuanţate, precum: „a decedat”, „s’a săvârşit”, „a încetat din viaţă”, „s’a petrecut”, „s’a stins”, „ne-a părăsit”, „a plecat dintre noi”, „a pornit pe ultimul drum”, „a închis ochii”, „şi-a plecat pleoapele”, „şi-a dat sufletul”, „şi-a dat duhul”, „şi-a dat ultima suflare”, „a trecut la cele veşnice”, „s’a mutat la Domnul”, „a fost chemat de Dumnezeu”... şi încă multe altele, în toată literatura, în tot graiul şi la îndemâna oricui. Ei bine, în ciuda acestei bogăţii de limbă română, încă mai citim sau auzim, destul de des, că cineva „a trecut în nefiinţă”.
Dacă „trecerea în nefiinţă” s’ar referi la un om care în viaţa lui nu a crezut în Dumnezeu, nici în suflet şi nici în viaţa viitoare, încă am mai înţelege solidaritatea redactorului cu mortul de a cărui existenţă s’a ales praful. Dar ca să spui că „a trecut în nefiinţă” un Dosoftei, un Varlaam, un Eminescu, un Brâncoveanu, aceasta e o impietate nu numai asupra celui pomenit, ci şi asupra simţului comun al unui popor care s’a născut creştin şi care, iată, se încăpăţânează să rămână creştin.
Şi dacă m’am hotărât să scriu aceste rânduri chiar acum, e pentru că, de foarte curând, prin postul nostru naţional de televiziune, mi-a fost dat să aud că s-au împlinit atâtea secole şi atâţia ani de la „trecerea în nefiinţă” a Sfântului Sergiu, patron al creştinismului rusesc. E prea mult!
Şi n’ar fi doar atât. Expresia e o impietate şi faţă de limba română. Există o gravă inadvertentă gramaticală între verbul „a trece” şi substantivul „nefiinţă”. „A trece” înseamnă mişcarea de tranziţie dintr’un mediu în altul, de la o stare la alta, de la un mod de existenţă la alt mod de existenţă. Or, în cazul de faţă, verbul nu are şi nu poate avea obiect, de vreme ce „nefiinţa” e negarea oricărui mediu, a oricărei stări, e negarea oricărui mod de existenţă şi a existenţei îinseşi. În nefiinţă nu se poate „trece”, pentru că nu ai unde, cum şi în ce, ea definindu-se pe sine ca non-existentă, ca neant. Neantul însă nu e ceva în sine, ci un simplu concept cu care se operează în filosofie, aşa cum în matematici se operează cu numărul negativ. Agramatismul expresiei e pe măsura celui ce a născocit-o.
Vrem o folosire corectă şi cuprinzătoare a verbului „a trece”? Iat-o în una din cântările noastre pascale: „... că din moarte la Viaţă şi de pe pământ la Cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.
Fie ca aşteptarea şi bucuria Învierii Domnului să vă fie sporite de toate bunătăţile lui Dumnezeu şi să vă devină o necurmată înviere lăuntrică.

† Bartolomeu al Clujului

(Sursa aici si aici)

27 martie 2010

Înger căzut

Să-ţi feresc paşii
De colţuri şi pietre,
Să-ţi cad la picioare
Spre a mă putea ridica
Doar ca să-ţi sărut inima,
Apoi să revin la pământ
Înger cu aripile frânte.
Re-nviat din propria-mi cenuşă
Să ard iar din iubire,
Mistuidu-mi şi ultima
Fărâmă de sine
Ca ardere de tot necurmată
Pe altarul fiinţei tale.
Primeşte-mi acum jertfa -
Aripile mele -
Şi fi-mi mie înger.   (C.M.)

22 martie 2010

Recunoaşteţi personajul?


Se numeşte Chiţi, e o pisică şchioapă şi are şi blog.
(Autor Ionuţ)

17 martie 2010

La o aniversare

"Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el". 

     Dumnezeu, în înţelepciunea Lui nemărginită, mi te-a dăruit, cu defecte şi calităţi, ca ajutor şi doctorie tare şi deplină pentru sufletul, mintea şi trupul meu. Şi tot El ne-a ajutat să fim o familie clădită pe dragoste, tandreţe, respect şi responsabilitate. Dar eu, nerecunoscător, de multe ori am căutat în alte părţi frumuseţi străine. Le-am găsit, dar dezamăgirea, de fiecare dată, a fost pe măsura ăşteptărilor iniţiale, căci n-am aflat decât superficialitate, lipsă de profunzime şi de conţinut, coji apetisante care ascundeau un mare gol. Aşa mi-am dat seama că Dumnezeu a ştiut ce face, căci tu eşti femeia perfectă pentru mine, cea care m-a iubit şi mă iubeşte în continuare, de mai bine de 20 de ani, statornic, profund şi dezinteresat, care m-a acceptat întru totul aşa cum sunt, fără rezerve şi fără a-şi dori ceva în plus de la mine, cea cu care pot vorbi ore în şir fără să mă plictisesc, căci iată, avem ce ne spune în continuare, după atâta vreme. Unii ar putea fi de părere că am îmbătrânit. Eu zic doar că vremea a lăsat câteva riduri pe chipurile noastre şi ceva mai multe amintiri decât aveam la început, iar ţie şi înţelepciune, cu mult mai multă decât mie. Dar chiar dacă am mai îmbătrânit, a fost un privilegiu să mi se întâmple asta alături de tine.
      Iartă-mi nesăbuinţele, atât cele trecute cât şi cele viitoare. La mulţi ani!

15 martie 2010

Visul frumos s-a terminat

Myrdal... Nici nu ştiu dacă să-ţi mai spun „iubito” sau nu, căci cuvintele şi-au pierdut sensul şi visul s-a transformat în coşmar de când tu ai dispărut cu totul din el, alegând căi care mie imi sunt străine. Aşa că şi eu am lăsat lumea aceea în urmă, o lume născocită special ca tu să-i fii regină, după cum zice un vechi cântec. Se pare că diadema de pe fruntea ta, cu nestematele iubirii ce ţi-am împărtăşit-o atâta vreme, a fost prea grea pentru tine, şi ai căutat alt loc în care povara dragostei să fie mult mai mică. Sper să-ţi fie bine acolo, cu toate că asemenea locuri găseşti la tot pasul şi multe au un aer care miroase a sordid - teatre ale măştilor strâmbe, în care zâmbetul dulce al Colombinei nu mai este curat şi senin, ci întinat de ascunzişuri impure. Acum încui lumea visului nostru, în care "iubirile" reci, epidermice, facile şi rapide sunt de neconceput, dar cheia ţi-o las ţie, pentru cazul în care vei  pune vreodată în balanţă, cu sinceritate, căldura cuvintelor şi gândurilor pe care ţi le-am dăruit eu şi cele aflate pe altundeva. Coroana a rămas şi ea acolo şi supuşii te aşteaptă transformaţi în stane de piatră. De-acum totul depinde doar de tine.


10 martie 2010

Un cântec şi un vis

Demult, demult îţi cântam aşa într-un vis. Ca să nu-l uiţi, ţi-am imprimat cântecul pe un disc vechi de ebonită pe care am vrut să ţi-l dăruiesc într-o seară, când tu nu erai acasă. Apoi timpul m-a răpit timpului, vremea a trecut, anii s-au risipit cu zecile, şi noi odată cu ei, iar discul nu se mai aude bine. Dar iubirea s-a păstrat, căci e la fel ca atunci. Şi visul meu e acelaşi. Ascultă-l.

08 martie 2010

O formă de mărturisire ortodoxă

Despre întâmplarea de la OTV de acum vreo lună, în care s-au confruntat Pavel Coruţ şi Gigi Becali şi care a stârnit reacţii contradictorii, mai ales în bloggosfera ortodoxă, am vrut să scriu şi eu la vremea respectivă, dar am tot amânat, din diverse motive. Iată că ocazia s-a ivit ieri, la o discuţie cu câţiva apropiaţi, când firul ne-a dus şi la evocarea acestui episod. Cum am spus, poziţiile blogerilor faţă de Becali, căci el este, de fapt, personajul principal al poveştii, sunt împărţite: părintele Savatie îl urcă prea sus, Claudiu Târziu îl pune pe aceeaşi treaptă cu Coruţ. Personal mă situez mai aproape de părintele Savatie, care dă dovadă încă o dată de acel tip de atitudine specific călugărească, şocantă şi plină de miez. Aşadar, nu mă voi feri să afirm că intervenţia lui GB mi s-a părut corectă şi curajoasă. Ţin minte că spunea un învăţat al secolului trecut (mereu uit cine anume) că cea mai mare izbândă a diavolului a fost aceea că i-a făcut pe oameni să creadă că nu există. Or, ce se căznea Pavel Coruţ în emisiunea de la OTV? Tocmai să-i convingă pe oameni că dracul nu există. A repetat de nu ştiu câte ori asta. Parcă într-adevăr, vorbea diavolul prin gura lui (m-am gândit că şi coincidenţa de nume nu e chiar întâmplătoare, în contrapartidă cu Apostolul Pavel, şi Coruţ părea tot un fel de apostol, al întunericului). Iar Gigi Becali a avut curajul să se ia cu dracul la trântă, în stilu-i binecunoscut, în vreme ce alţii au preferat să se uite şi să râdă sau să dea bir cu fugiţii. Şi cred că nici limbajul nu putea fi altul, căci, după cum spunea părintele Nicolae Steinhardt, cu dracul nu stai la tratative, nu te întovărăşeşti cu el şi nu-i dai dreptate nici dacă spune adevărul, nici dacă ar zice să ne aşezăm împreună la rugaciune către Dumnezeu. Deci, ce amabilităţi şi respect să ai pentru el, decât să-i zici "înapoia mea, satano!" E un război pe viaţă şi pe moarte în care, de multe ori, eşti nevoit să utilizezi şi armele adversarului.

07 martie 2010

Crucea

 
  
  
Doamne, crucea asta e prea grea pentru mine, lasă-mă s-o mai scurtez!


  
O, Doamne, tot grea este, mai lasă-mă s-o scurtez încă puţin!