Simboluri şi simbolistică

      Simbolurile au făcut şi fac parte din natura umană, care dintotdeauna şi-a clădit istoria şi cultura pe o simbolistică greu de cuantificat. De la coroana regală, drapele, însemne heraldice la inelele de logodnă şi verighetele celor căsătoriţi, rochia albă de mireasă, hainele cernite de la înmormîntare, strînsul mîinii la întîlnire sau despărţire, înclinarea capului în semn de salut şi alte mii şi mii de astfel de lucruri şi gesturi mai mult sau mai puţin mărunte, simbolurile au însoţit umanitatea de-a lungul întregii sale existenţe şi ne-au îmbogăţit viaţa, indiferent de vremuri. Cu atît mai mult, cînd e vorba de simbolurile religioase care au însoţit civilizaţia creştină, putem să vedem că ele sînt un reper fundamental pentru tot ce a însemnat şi înseamnă aceasta, fiindcă simbolul crucii, atît cel grafic, cît şi cel gestual, sînt aspecte determinante, inconfundabile şi cuprind în sinea lor paradigma întregii mărturisiri creştine.

      Totuşi, azi, în plină epocă a relativismului şi detaşării de repere, mulţi ar spune că implicaţiile simbolurilor în viaţa umană sînt (sau ar trebui să fie) neesenţiale, ele ţinînd mai mult de decor şi scenografie. Dacă ar fi să urmăm logica asta, atunci profanarea simbolurilor unui stat, de exemplu, n-ar trebui sancţionata prin lege, nici purtarea unei cruciuliţe, prin unele ţări occidentale, n-ar trebui să se lase cu concedieri şi procese, iar intonarea imnului, la americani (mai nou si la noi, prin imitaţie!), n-ar trebui însoţită de ducerea mîinii în dreptul inimii.

      Am făcut introducerea asta fiindcă ştiu că există o mulţime de „rebeli” care consideră că anumite însemne purtate cu dezivoltură şi teribilism adolescentin, însoţite de gesturi si semne precum cel din imaginile articolului de mai jos sînt doar nişte manifestări cool, amuzante, nevinovate, deci marginale şi fără implicaţii, să zicem, spirituale. Deşi ele însoţesc, aproape întotdeauna, o anumită stare de spirit, nu doar conjuncturală, ci care se prelungeşte în percepţia cotidiană asupra vieţii, societăţii şi condiţiei umane. Fiindcă diavolul (ştiu, unii vor rîde de naivitatea mea, amintindu-l!) stăpîneşte perfect arta de a se disimula în lucrurile care ne plac.