26 februarie 2018

Noul totalitarism

      Nu e zi să nu aflu că încă cineva e avertizat sau are contul blocat pentru încălcarea sfintelor standarde ale comunităţii, o sumă de prevederi misterioase invocate automat, fără putinţa nici unei verificări din partea celui vizat. Se pare că gradele de comparaţie ale adjectivelor şi orice cuvînt care exprimă o particularitate, impersonală chiar, cum ar fi „culoare”, devin, în noua configuraţie ideologică, cuvinte suspecte sau indezirabile. Nu-mi explic altfel cum o expresie uzuală ca „a umbla cu cioara vopsită” devine automat motiv indiscutabil de sancţiune.
      Mă mir, totuşi, de ce mă mai mir, căci softurile de supraveghere nu s-au făcut singure, ci sînt opera unor persoane, fiind aprobate şi puse în funcţiune de alte persoane, semeni de-ai noştri care va să zică. Oare vechiul proverb „Cum e turcul, şi pistolul!” o avea vreo semnificaţie în această situaţie? Căci numai nişte oameni cu vădite mentalităţi de poliţai, refractare la nuanţele limbajului, obtuze în faţa diferenţelor de opinii, a bogăţiei semantice pot introduce asemenea sisteme mecanice de monitorizare şi sancţionare a unei activităţi specific umane cum e comunicarea prin scris - aplicaţii opace la ironii, figuri de stil, licenţe poetice, care interpretează totul ad-litteram, fără rest şi judecă în consecinţă.
     Viitorul sună prost, căci acest experiment al Facebook-ului ar putea fi (dacă nu chiar este) începutul unei epoci a acribiei totale, cînd fiinţele umane s-ar afla la discreţia brută, în nuanţe de 0 si 1 a maşinilor, inclusiv în domeniul justiţiei, cum trist au atras atenţia autori de literatură SF încă de acum 30-40 de ani. Şi experienţa ne-a dovedit că multe previziuni strict literare cîndva, azi au devenit realitate, uneori cu asupra de măsură. În domeniul ăsta se crapă deja de ziuă - zorii totalitarismului cibernetic au mijit la orizont.

25 februarie 2018

Duminica Ortodoxiei

   Prima duminică din Post, Duminica Ortodoxiei - triumful Ortodoxiei asupra ereziilor de tot felul și, în special, asupra iconoclasmului la Sinodul al VII-lea de la Niceea, din anul 787. Poate că nu întîmplător acest ultim sinod ecumenic a avut loc la Niceea, închizînd astfel un ciclu al dogmaticii creștine - Dumnezeu, Sfînta Treime, persoana lui Iisus Hristos ca Dumnezeu deplin și om deplin, cinstirea Sfintei Fecioare, cinstirea icoanelor - început cu patru secole și jumătate în urmă, în 325, tot la Niceea primului sinod.
       În ce privește icoana și temeiurile ei, mulți contestatari de azi și din trecut se limitează a cita porunca a 2-a din Decalog, uitînd că Dumnezeu s-a întrupat la plinirea vremii în persoana lui Iisus Hristos, s-a arătat tuturor, a vorbit cu toți și a cinat cu ei în trup. Astfel, dacă în vremurile dinainte întrupării era justificată interdicția Decalogului, în zilele din urmă lucrurile s-au schimbat radical, prin venirea lui Hristos. Aceiași mai omit un fapt esențial și anume că Biserica este trup al lui Hristos cel înviat, iar nu o structură osificată, rămasă în nemișcare odată cu moartea ultimului apostol. Și așa cum orice trup crește, se dezvoltă, capătă noi orizonturi și sensuri, rămînînd totuși același de la început, la fel și Biserica, în mersul ei prin veacuri, a crescut de la starea primară a zorilor creștine la plenitudinea de azi, cu frumusețea cultului și bogăția plină de profunzimi a învățăturilor sale, așa cum în orice mugur există încă din start, în potențial, parfumul și culoarea florii ce va să fie.
    Revenind la icoane, iată, în cîteva citate, cum au evoluat lucrurile. Mai întîi, reiterarea poruncii Domnului către poporul evreu adunat în pustiul Arabah, prin gura proorocului Moise:
      „Ţineţi dar bine minte că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip. Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să înfăţişeze bărbat sau femeie, sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pământ, sau închipuirea vreunei păsări ce zboară sub cer, sau închipuirea vreunei jivine, ce se târăşte pe pământ, sau închipuirea vreunui peşte din apă, de sub pământ; sau, privind la cer şi văzând soarele, luna, stelele şi toată oştirea cerului, să nu te laşi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujeşti, pentru că Domnul Dumnezeul tău le-a lăsat pentru toate popoarele de sub cer.” (Deuteronom 4, 15-19).
        Apoi, Noul Testament, prin rostirea Sfîntului evanghelist Ioan:
      „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.”(Ioan 1, 14)
      „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieții, și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă. Ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos.”(1 Ioan 1, 1-3)
      Concluzia i-o las Sfîntului Ioan Damaschin, așa cum o evocă Sfîntul Sinod în pastorala citită azi în toate bisericile: „Zugrăvesc pe Dumnezeul nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participare la trup și sânge. Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc trupul văzut al lui Dumnezeu.”