A constata superioritatea creştinismului nu
este nici aroganţă, nici subestimarea celor de alte credinţe, căci
fiecare om are în el chipul lui Dumnezeu (chiar dacă, de cele mai multe
ori, caricaturizat în diferite grade), ci înseamnă a observa cu bun-simț
o evidenţă. De ce? Pentru că doar creştinismul oferă soluţia completă
şi eficientă pentru mîntuire, restaurînd omul la adevărata sa valoare de
chip al lui Dumnezeu, prin harul Său dăruit odată cu venirea
Mîntuitorului. Fără Hristos omul nu poate face nimic (Ioan 15:5), doar
să se învîrtă în juru-i. Poate doar să bîjbîie în căutarea chipului
dintîi pierdut de Adam în cataclismul căderii, prin hăţişuri şi văioage
născute din închipuirea sa, dar care nu duc decît în fundăturile
propriului iad, fiindcă nu știe ce caută. Își face dumnezei, biserici şi
credinţe subiective, după chipul şi asemănarea sa și le circumscrie
propriului ego, spre o deplină satisfacţie personală, fără a vedea că
Hristos îl cheamă să-și iasă din sine, nu gonflîndu-se ca un balon de
săpun, ci trecînd dincolo de zidurile strîmte ale limitării în care
singur se închistează supraevaluîndu-se. Mai plastic vorbind, în spirit
contemporan științific, am putea spune că Hristos oferă omului energia
necesară depășirii vitezei cosmice de evadare din propria-i atracție
gravitațională spre a atinge imponderabilitatea ființei transfigurate.
Doar în creştinism valoarea și demnitatea persoanei umane sînt cu
adevărat conservate în veac, fiindcă mîntuirea (deși la mila lui
Dumnezeu) este personală, cu păstrarea nealterată a specificului
fiecărui om în parte, aşa cum a fost el lăsat, cu sufletul lui, cu
trupul, cu trăirile lui, cu trăsăturile lui, iar nu o disoluţie în
nimicul impersonal sau o continuare la infinit a biologicului perisabil.
Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu, după cum
spunea Sf. Atanasie, iar a fi dumnezeu (prin har, nu ca natură) înseamnă
persoană, nu disoluție.
Pentru un creştin, a afirma că există şi
alte căi de accedere la Tatăl este o gravă eroare (atunci cînd nu e de-a
dreptul o blasfemie interesată) care denotă cel puţin superficialitate
și, mai nou, o relativizare dizolvantă, sub influenţa asaltului
informaţional receptat fără discernămînt, eroare care pune jertfa lui
Hristos pe cruce, cu braţele deschise în îmbrăţişarea supremă a întregii
umanităţi, pe acelaşi plan cu, să zicem, indigestia fatală a lui Budha.
Şi ar mai fi un amănunt: toţi marii întemeietori de religii au sfîrşit omeneşte, dar numai Unul singur a înviat dumnezeieşte.