22 ianuarie 2017

IV


Şi-aşa visarăm noi ultimul vis -
îmbrăţişaţi de-a tinereţii seară
cu dor amar şi dragoste avară,
sorbind din cupa unui joc proscris.

Şi-n clipa-aceea crudă şi precară
cu zîmbet tremurînd mi te-ai închis
arzînd de tot pe-o margine de-abis
în dansul ce-l dansam ultima oară.

De-atunci îţi recompun din răni şi stele
un dram de cer ca-n loc să mai rămîi
şi-adăpostită-n gîndurile mele
să îţi petreci, cu chipul cel dintîi,
secunda nouă de eternitate
în ziua tinereţii ne-nserate. (C.M.)

16 ianuarie 2017

O aroganță... sau nu!

       A constata superioritatea creştinismului nu este nici aroganţă, nici subestimarea celor de alte credinţe, căci fiecare om are în el chipul lui Dumnezeu (chiar dacă, de cele mai multe ori, caricaturizat în diferite grade), ci înseamnă a observa cu bun-simț o evidenţă. De ce? Pentru că doar creştinismul oferă soluţia completă şi eficientă pentru mîntuire, restaurînd omul la adevărata sa valoare de chip al lui Dumnezeu, prin harul Său dăruit odată cu venirea Mîntuitorului. Fără Hristos omul nu poate face nimic (Ioan 15:5), doar să se învîrtă în juru-i. Poate doar să bîjbîie în căutarea chipului dintîi pierdut de Adam în cataclismul căderii, prin hăţişuri şi văioage născute din închipuirea sa, dar care nu duc decît în fundăturile propriului iad, fiindcă nu știe ce caută. Își face dumnezei, biserici şi credinţe subiective, după chipul şi asemănarea sa și le circumscrie propriului ego, spre o deplină satisfacţie personală, fără a vedea că Hristos îl cheamă să-și iasă din sine, nu gonflîndu-se ca un balon de săpun, ci trecînd dincolo de zidurile strîmte ale limitării în care singur se închistează supraevaluîndu-se. Mai plastic vorbind, în spirit contemporan științific, am putea spune că Hristos oferă omului energia necesară depășirii vitezei cosmice de evadare din propria-i atracție gravitațională spre a atinge imponderabilitatea ființei transfigurate.
       Doar în creştinism valoarea și demnitatea persoanei umane sînt cu adevărat conservate în veac, fiindcă mîntuirea (deși la mila lui Dumnezeu) este personală, cu păstrarea nealterată a specificului fiecărui om în parte, aşa cum a fost el lăsat, cu sufletul lui, cu trupul, cu trăirile lui, cu trăsăturile lui, iar nu o disoluţie în nimicul impersonal sau o continuare la infinit a biologicului perisabil. Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu, după cum spunea Sf. Atanasie, iar a fi dumnezeu (prin har, nu ca natură) înseamnă persoană, nu disoluție.
       Pentru un creştin, a afirma că există şi alte căi de accedere la Tatăl este o gravă eroare (atunci cînd nu e de-a dreptul o blasfemie interesată) care denotă cel puţin superficialitate și, mai nou, o relativizare dizolvantă, sub influenţa asaltului informaţional receptat fără discernămînt, eroare care pune jertfa lui Hristos pe cruce, cu braţele deschise în îmbrăţişarea supremă a întregii umanităţi, pe acelaşi plan cu, să zicem, indigestia fatală a lui Budha.
       Şi ar mai fi un amănunt: toţi marii întemeietori de religii au sfîrşit omeneşte, dar numai Unul singur a înviat dumnezeieşte.

14 ianuarie 2017

...

În faţa blocului, pe stradă, vuietul necurmat al şirurilor nesfîrşite de maşini; în spatele blocului liniştea zecilor de maşini parcate, printre care nu mai încap decît mîţele zgribulite. Şi mă întreb aşa, ca prostu' trist cînd îl apucă cugetarea: unde-s copiii de-altădată?! Că zăpezi, slavă Domnului, sînt!