Cînd doru-n gene-ţi rîde, cîteodată,
te faci frumoasă mai presus de fire,
şi chiar de îmi surîzi cu îndrăznire
pari, după chip,
fecioară ne-ntinată.
Să mă
feresc aş vrea de-a ta privire,
dar firea-şi
cere sieşi pîrga toată
şi ca un fruct
oprit te ceri gustată
căci, după trup,
eşti dulce ispitire.
Îmi cerni prin
cuget rîuri de-ntuneric
cu-al tău alint, cu şoapte neştiute,
şi mă străbate vag un gînd eteric:
păcat de ţi-e
iubirea, nu virtute,
îţi este vina
pură şi senină
demon de-ai fi
sau înger de lumină. (C.M.)