29 iunie 2014

Sonet epigonic (2)


















Cînd doru-n gene-ţi rîde, cîteodată, 
te faci frumoasă mai presus de fire,
şi chiar de îmi surîzi cu îndrăznire
pari, după chip, fecioară ne-ntinată.

Să mă feresc aş vrea de-a ta privire,
dar firea-şi cere sieşi pîrga toată
şi ca un fruct oprit te ceri gustată
căci, după trup, eşti dulce ispitire.

Îmi cerni prin cuget rîuri de-ntuneric
cu-al tău alint, cu şoapte neştiute,
şi mă străbate vag un gînd eteric:
păcat de ţi-e iubirea, nu virtute,
îţi este vina pură şi senină
demon de-ai fi sau înger de lumină. (C.M.)


4 comentarii:

silvia spunea...

Epigonic sau nu, constat că te perfecţionezi pe zi ce trece. Ferice de muza care ţi-a inspirat astfel de versuri.

Cătălin Mareş spunea...

Uite că nici nu ştiu ce să-ţi răspund, fiindcă totdeauna laudele mă încurcă. Pentru mine e încă o căzneală de cuvinte versificate scrise pentru prieteni. Dacă tu vezi un progres, mă bucur şi-ţi mulţumesc.

silvia spunea...

Şi pe mine mă încurcă la fel. Noroc că nu primesc prea des.Orice lucru bun cere ceva căzneală.Oricum căzneala, în sensul pe care i-l dai tu, nu transpare în poezie. Ceea ce e o notă bună, nu crezi? Desenul e tot al tău? E foarte frumos.

Cătălin Mareş spunea...

Şi eu mă bucur de acelaşi noroc ca şi tine. Cît despre desen, e luat de pe net, dar nu ştiu cui aparţine, fiindcă nu era vreun autor trecut acolo. Sper însă ca, cine ştie cînd, să-mi pot însoţi vreo poezie viitoare cu un desen făcut de mînuţa mea. Nici nu vreau să mă gîndesc cîtă admiraţie şi cîte furori voi stîrni! :)