Tufă de trandafir

Acrilice pe pînză, 60/40 cm

a fost un vis complicat

ne plimbam pe undeva, printr-un oraş pe care nu-l cunoşteam
mergeam pe străzi lungi şi vechi, cu case liniştite, copaci
deodată liniştea s-a dus, lumea a început să se agite
un radar militar, dintr-o clădire apropiată
detectase multe avioane care se îndreptau spre noi
am aruncat şi noi doi o privire spre ecranul ăla
pe care se vedeau multe puncte
apoi au început să cadă bombe
nu în preajma noastră, ci pe undeva
ne bombardau cine crezi? prietenii noştri, americanii
ai dispărut şi nu te-am mai văzut
te-am căutat peste tot, prin oraşul ăla în ruine
a doua zi am trecut pe lîngă un elicopter prăbuşit
spuneau oamenii că înăuntru fuseseră un bărbat şi o femeie
bărbatul a murit, dar de femeie nu se ştia nimic
am întrebat cum îl chema pe bărbat şi au spus numele meu
după altă vreme au început să deporteze femei
le încărcau în nişte camioane
pe motiv că pactizaseră cu duşmanul
te-am căutat şi acolo, mă uitam atent la fiecare, îţi strigam numele
dar una dintre acele femei mi-a spus că eşti bine
că ajuţi multă lume, mai ales pe ele
erai un fel de partizană, acţionai din umbră
femeia aia mi-a arătat mîinile
erau date cu o cremă şi mi-a zis că o are de la tine
atunci am fost sigur că nu minte şi am răsuflat uşurat
doar tu foloseşti creme indiferent de împrejurări! (C.M.)

IV

Şi-aşa visarăm noi ultimul vis -
îmbrăţişaţi de-a tinereţii seară
cu dor amar şi dragoste avară,
sorbind din cupa unui joc proscris.

Şi-n clipa-aceea crudă şi precară
cu zîmbet tremurînd mi te-ai închis
arzînd de tot pe-o margine de-abis
în dansul ce-l dansam ultima oară.

De-atunci îţi recompun din răni şi stele
un dram de cer ca-n loc să mai rămîi
şi-adăpostită-n gîndurile mele
să îţi petreci, cu chipul cel dintîi,
secunda nouă de eternitate
în ziua tinereţii ne-nserate. (C.M.)

Femeie aranjîndu-şi părul

Ulei pe pînză, 70/50 cm

Jocuri de putere

     Apa se auzi prăvălindu-se în vîrtejuri învolburate în timp ce Rareş ieşea închizînd uşa după el.
     - Cum e? întrebă maşinal KWI-01.
     - În dimineaţa asta are gust mai bun şi un parfum aparte. Un lucru cu adevărat bine făcut!
     Cyborgul îi scoase din buzunarul de la piept batista albă cu buline negre.
     - Vezi că ți-a rămas puţin în colțul gurii. Şi pînă la „Jocurile” de diseară, să te speli pe dinţi, să nu divulgăm secrete de stat oamenilor Moscovei!

Celei ce nu-și mai vede propria frumusețe

Ne comparăm tot timpul cu un prototip al frumuseţii la modă, care este ca o cortină grea trasă peste bucuria de a trăi, în loc să lasăm frumosul din noi să umble liber, să răzbată în afară prin ochi noştri, care sunt ferestrele sufletului.
Iar dacă aceste ferestre sunt curate, atunci lumea din jur ne apare luminoasă şi frumoasă, căci o vezi nu cu ochii materiali, care sunt supuşi stricăciunii, ci cu cei lăuntrici, ai luminii care ni s-a dat.
Atunci vei reuşi să discerni şi armonia care ne înconjoară, şi frumuseţea propriului chip, chiar dacă pe el se aşază, uneori nemiloasă, trecerea.

Viziunea artistului în parcul IOR

Tempera pe carton, 25/50cm

„M-am apucat de pictat” se întoarce – Floarea soarelui

Ulei pe pînză, 30/40cm

M-am jucat cu nişte acuarele

Acuarele pe carton grunduit, aprox. 25/33cm.

M-am apucat de pictat

Maci - Ulei pe pînză, 18/23cm

Crizanteme - Ulei pe carton pînzat, 23/18cm

Cum am devenit misogin

    Încep cu concluzia: femeia dăunează grav sănătăţii! Sănătăţii mentale vreau să zic. E o vorbă de duh care spune „decît sărac şi bolnav, mai bine bogat şi sănătos”. Aşa am ajuns să cred şi eu că e bine în relaţiile cu femeile, mai ales că am cîteva cunoştinţe care au adoptat un stil de viaţă sănătos în sensul ăsta, adică se menţin la o oarecare distanţă de aşa zisul „sex slab”, avantajele constatate fiind net superioare presupuselor dezavantaje. Auzi, „sexul slab”! Slab pe naiba! Poate în ceea ce priveşte forţa fizică, aici da, se poate spune ca există o anume inferioritate. Dar dacă lăsăm asta deoparte, atunci să vezi performanţe. Rămîi perplex văzînd cum fac ele din orice rahat un scop vital şi cu ce perseverenţă şi tenacitate urmăresc realizarea lui. Potrivit maximei unui clasic încă în viaţă, sunt ancorate adînc în realitatea imediată şi în sinergia faptelor, fără însă a eluda cîtuşi de puţin meandrele concretului. Dacă s-ar putea înmagazina şi folosi în vreun fel energia risipită pentru a învinge orice obstacol ce le stă în cale atunci cînd au programare la cosmetician pentru o bătătură sau cînd te trimit după pîine, probabil că am avea lumină electrică gratis cel puţin şase ore pe zi. Hm... Atît ţi-ar trebui, să mimezi o cît de mică opoziţie sau să încerci o oarecare amînare în realizarea misiunii ce ţi-a fost ferm încredinţată, că ţi-a fugit liniştea din casă. Sau să ai, Doamne fereşte, vreo pasiune ascunsă, vreun hobby care să nu le includă şi pe ele. Te vei confrunta progresiv cu un arsenal bine pus la punct de selecţia naturală: mitraliera cu acute, privirile tăioase ce-ţi penetrează scăfîrlia pînă în ceafă, apoi tăcerea prelungă cu infrasunete. Rezişti la toate şi încă n-ai cedat?  Nu-i nimic, vine finalul, încheierea apoteotică, arma supremă: lacrimile însoţite de o descriere amănunţită a ta, descriere distorsionată însă de cantitatea de apă sărată din ochi, probabil. Afli astfel că eşti un porc de cîine, un distrus, un nesimţit, un misogin care va să zică. Pentru că n-ai vrut să te duci „acum” la pîine. Şi eu care credeam că misogini sunt cei ce, atunci cînd fac sex, au şi o ţigară în colţul gurii şi o bere alături, aşa, de plictiseală.

    Dar ia stai! Acolo, la pîine, se mai adună cînd şi cînd băieţii, misoginii cu state vechi. Mai stau şi ei la o vorbă, un suc, iau o gură de aer, mai fac un mişto, alea-alea. Şi parcă încep să-i şi înţeleg de ce ziceau că fac sex cu ţigara în gură şi cu berea lîngă ei. Mă duc, deci, la pîine. Doar că voi sta mai mult. Hi, hi, hi!

Banalităţi

Myrdal, iubito, văzîndu-te azi, la început, puţin distantă, m-am gîndit să-ţi spun banalităţi despre dragoste:

Că dragostea trece peste toate valurile vremurilor şi învinge în orice luptă, cu orice vrăjmaş. Nu se întunecă nici cînd se află în întunericul cel mai nepătruns, pentru că ea însăşi luminează totul. Dacă ţi-e sufletul greu şi nu ştii de ce, priveşte acolo, în adîncimile lui şi vezi dacă nu cumva ai tras, de teama orbirii, un văl gros peste lumina aceea dulce şi caldă. Nu există nimic pe lumea asta care să o poată opri total, aşa că o mică rază tot va reuşi să răzbată, oricît de deasă ar fi urzeala. Tu, însă, apucă vălul cu amîndouă mîinile şi aruncă-l fără teamă şi vei simţi deodată cum căldura iubirii te va cuprinde, dar nu ca cea a soarelui, care îţi încălzeşte doar trupul pe dinafară, ci va fi în tine, în toate ungherele sufletului, chiar şi în cele în care ţi-ai ascuns cine ştie ce taine şi dureri de nemărturisit, de nerecunoscut pe care am simţit demult că le ai. Lasă iubirea să te uşureze, altfel greutatea aceea nu va dispărea şi te va trage în jos, tot mai jos, spre tenebrele reci ale tristeţii, zădărniciei, indiferenţei, uitării şi egoismului, vecine cu iadul. Căci iadul nu este un loc al focului şi pucioasei, cum îşi închipuie oamenii în basme, ci este acel loc în care dragostea nu există.

Rezumat imaginar

      Ceauşescu a murit de boală, dar nu înainte de a declanşa o serie de represalii faţă de cei ce au încercat să-l dea jos în decembrie ’89. Am avut noroc deoarece atît secretarul de partid pe secţie, cît şi responsabilul cu propaganda mă simpatizau - ultimul, vînător fiind, mă mai lua cu el cîteodată ca să-l ajut să îndeplinească norma anuală de ore obligatorii, atunci cînd aveau activităti de amenajare a ocolului undeva pe la Cernica. Aşa că m-am pricopsit, ca urmare a intervenţiilor lor, doar cu 3 ani la locul de muncă, pentru instigare – îl imitam perfect pe Nea Nicu şi spuneam bancuri în stînga şi-n dreapta, deci e de-nţeles. Am scăpat mai repede, deoarece Nicuşor, imediat ce a ajuns preşedinte, a dat dovadă de mărinimie şi a emis un decret de graţiere a celor cu condamnări mici.
      La facultate am renunțat, cu ajutorul „lor”: mi-au explicat că e cazul să iau o pauză, pentru întărirea muncii socialiste. Acum sînt în continuare sculer-matriţer la Mase Plastice, dar treaba merge cam prost, căci nu mai exportăm decît în Cuba şi în cîteva ţări din Africa. Am reuşit să obţin un apartament cu două camere, acum vreo 5 ani. E mai bine decît în garsonieră, mai ales că fii-mea a terminat liceul şi are şi ea nevoie de camera ei, separată. De trupă s-a ales praful, fiindcă, după eşecul loviturii de stat, n-am mai avut voie să ne întrunim şi muzica rock n-a mai fost tolerată. N-a contat nici faptul că la Cîntarea României ajunsesem la faza pe capitală. Iar după graţiere, deja trei dintre noi eram căsătoriţi şi aveam şi copii, astfel că nu prea am mai avut timp de distracţii şi nici bani de scule.

      Nicu Ceauşescu a murit şi el la puţin timp după savantă, dar nu prea se ştie din ce cauză. Varianta oficială este „după o lungă şi grea suferinţă”, la Europa Liberă au spus că de ciroză. Oricum, cît a fost el preşedinte a fost puţin mai bine, că a mai băgat ceva mîncare şi nu mai erau aşa cozi. Probabil că a fost cam speriat după cele ce s-au întîmplat în ’89.

      Tehnologia a avansat în occident, dar pe la noi doar mahării au telefoane mobile şi internet. Am un coleg activist care are calculator. Ne mai cheamă pe la el sîmbăta şi ne pune filme. A încercat să obţină aprobare ca să-şi pună şi internet, dar mai are de aşteptat vreo două luni pînă să primescă răspunsul. Dar chiar de ar fi unul favorabil, am auzit că nu e cine ştie ce, că e cenzurat şi costă o avere. El îşi permite, că are salariu mare ca activist, dar noi, ăştia mai amărîţi, nu prea avem şanse. Telefoane am văzut la un shop pe Victoria Socialismului, cînd am trecut odată pe acolo. Erau mişto, dar am auzit că ar fi mai mult de 1000$. Unii zic că ar fi ruseşti, dar parcă nu-mi vine a crede, ca prea sînt mici. Cică alea japoneze sînt meserie.

      Avem totuşi speranţe că va fi mai bine. Şmecherii aştia de la putere îşi fac de cap mai rău decît pe vremea lui Ceaşcă şi lumea e tot mai nemulţumită. Se împlinesc 20 de ani de la "evenimente" şi se pare că va fi stare de urgenţă, aşa, preventiv, căci deja se aude de o nouă răzmeriţă, să-l dea jos pe Escu. Să vedem cine şi ce o ieşi.

Jabberwocky

În „Alice în Lumea Oglinzii”, Lewis Carroll are o mică poezie ciudată intitulată Jabberwocky.

De ce e ciudată? Pentru că autorul foloseşte, plin de umor, nişte cuvinte inventate de el, inexistente în limba engleză şi deci, fără echivalenţă în alte limbi. Totuşi, pentru a veni în întîmpinarea cititorilor şi a nu-i lăsa cu gura căscată, în cuprinsul povestirii are loc o conversaţie în care, la insistenţele Alisei, Humpty Dumpty îi tălmăceşte acesteia cuvintele cu probleme. Pornind de la aceste indicii, traducătorii din toate colţurile lumii s-au întrecut care mai de care în a-şi exersa imaginaţia şi bagajul lexical.

Căutînd pe net informaţii despre traduceri, am aflat dintr-o sursă nesigură că în limba română ar exista şase variante ale poeziei, plasîndu-ne astfel pe locul doi, după francezi, la numărul acestora. N-am reuşit să găsesc decît trei dintre ele: „Trăncăviciada” de Frida Papadache, „Bîzdîbocul” de Nina Cassian şi Jabberwockiada de Mirella Acsente.

Singura care mi-a plăcut mai mult a fost ultima variantă, Jabberwockiada. Problema este că traducătoarea, deşi îşi dă drumul la imaginaţie şi are unele găselniţe foarte izbutite, după părerea mea, nu respectă metrica. De asemenea, păstrarea numelor originale deranjează auditiv.

Cît despre celelalte două traduceri, pot spune că m-au cam dezamăgit. Mai bună mi s-a părut cea a Fridei Papadache, care este şi cea mai cunoscută, dar care exagerează cu cuvintele inventate, punîndu-le chiar şi acolo unde, în varianta originală, apar expresii uzuale englezeşti.

Astea fiind zise, iată că am izbutit să contribui şi eu la creşterea numărului de traduceri româneşti, realizînd varianta a şaptea. A fost destul de greu să păstrez metrica originalului, dar pănă la urmă am reuşit. Avînd în vedere ca Jabber înseamnă trăncăneală, am botezat-o Monstrolocul – monstru locvace, care trăncăneşte întruna (monstru + loc, la fel ca în cuvîntul ventriloc). Deci:

MONSTROLOCUL

Era-n gămiaz, şi sliplii sfîrci

Gherau rotund balans în ierb,

Fraznici erau cei ponostîrci,

Şi vorci murlau acerb.

“Bun fiu, păzea l-ăl Monstroloc!

Cu fălci ce-nhaţ, gheare ce-abund!

Feri de zăludul Zgripţuroc

Şi Harpiul fumibund!”

Dar el luă paloşul vortal

Pe zbir cătîndu-l îndelung -

Apoi se-opri lîng-un Pompom gri

Pe gînduri stînd prelung.

Şi-n timp ce-n aspros gînd stătea,

Ăl Monstroloc, cu ochi de jar,

Prin codrul întufos venea,

Bulburăcind sprinţar.

Un, doi! Un, doi! împlînt-adînc

Vortala-i pală sfic-sfichi!

Mort de-l lăsa, cu ţeasta-i grea

Galumfător veni.

„Ş-ai prăpădit pe Monstroloc?

Te-mbrăţişez fiu gladios!

Frumbloasă zi! Iahuu! Iahii!”

Sforcodăci voios.

Era-n gămiaz, şi sliplii sfîrci

Gherau rotund balans în ierb,

Fraznici erau cei ponostîrci,

Şi vorci murlau acerb.

______________________

Şi explicaţiile lui Humpty Dumpty:

Harpiu – creatură agilă, răpitoare, cu fălci muşcătoare, cu gîtul extensibil

Gladios – radios şi plin de glorie

Ponostîrc – pasăre ponosită, cu un pămătuf de pene mişcătoare

Gămiaz – ora 4 după-amiază, cand te apuci de gătit ceva pentru cină

Sforcodăci – combinaţie între a cotcodăci şi a sforăi

Frumbloasă – posibil un amestec între frumoasă şi fabuloasă

Fumibund – combinaţie între afumat şi furibund

Galumfător – Probabil o combinaţie între „galop” şi „trimfător”. Se foloseşte pentru a descrie un fel de trap la vale, cînd se ţine un picior mai în spate, depărtat de celălalt. Astfel, Galofantul are posibilitatea de a se opri mai repede.

Gherau – forau cu ghearele găuri rotunde, ca de sfredel, activitate specifică sfîrcilor. Faptul că gherau rotund ar putea părea un pleonasm, dar nu e aşa. Aici e vorba de un cuvînt de intărire, la fel cum spui "eu însumi".
Zgripţuroc – o pasăre disperată care trăieşte într-o pasiune perpetuă
Fraznic – fragil, mizerabil si jalnic
Murlau – mugeau şi urlau
Vorci – o specie de porci verzi
Sfic-sfichí – (cu accent pe ultimul i) – onomatopee referitoare, probabil, la tăieturi.
Sliplii – slinoşi şi supli (articulat)
Sfîrci – (numai la plural! - un sfîrc singur e o absurditate) - bursuci sfredelitori -o combinaţie între un bursuc, o şopîrlă şi un sfredel. Sunt nişte creaturi foarte curioase, işi fac cuiburile pe sub cadranele solare şi mănîncă numai brînză.
Întufos – întunecat si dens, stufos
Aspros – stare de spirit caracterizată prin voce aspră, maniere grosolane şi temperament ţîfnos
Ierb – iarba din jurul unui ceas solar care arată orele de ieri

______________________

Nota: Cînd am început traducerea nu ştiam decît varianta Fridei Papadache, pe celelalte două descoperindu-le ulterior.

______________________
Update:

“Viaţa-i viaţă, da-i şi multă nălucire-n jur!” zicea ţăranul lui Ernest Bernea. Mulţi au văzut în aceste cuvinte o formulare autohtonă a rostirii lui Evdokimov, după care “Nu noi trăim taina, taina ne trăieşte pe noi” si au tălmăcit această “nălucire” ca fiind corola de minuni a lumii ce trancende aparenţa, senzorialul, acel nepătruns ontologic acceptat cu seninătate şi naturaleţe de ţăranul mioritic, neîncrâncenat în scormonirea luciferică a ascunzişurilor ultime ale existenţei.
Nimic de zis, e foarte posibil să fie aşa. Sunt interpretări date de persoane obişnuite cu sensurile adânci ale cuvintelor. În ceea ce mă priveşte, atunci când am auzit acest citat, mi s-a înfăţişat ochilor minţii un om mult mai aproape de trăirea directă, fără ocolişuri, un român verde care nu se încurcă cu înţelesurile metafizice şi metaforice, un ţăran de la coarnele plugului sau sprijinit în coada coasei, murdar pe picioare, si care-şi trage cumva mai pe spate pălăria atunci cand dă să zică una mai şugubeaţă. În opoziţie cu viaţa ca viaţă, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu şi cum o trăia el, firesc, cu rănduiala ei ancestrală, cu suişurile şi coborâşurile ei, cu necazurile dar şi cu frumuseţea ei inefabilă, ţăranul nostru aşeza nălucirea, tradusă în limbajul modern ca iluzie şi înşelare.
Riscând să fiu acuzat de păşunism reminiscent, mărturisesc faptul că mă aflu în ceata celor ce cred că satul românesc încă mai păstrează, pe alocuri, valori ancestrale sănătoase, în ciuda vremurilor tulburi, amestecate şi aiuritoare pe care le trăim. Şi dacă acum se mai găsesc acolo astfel de fărâme, darmite în perioada interbelică, atunci când tăvălugurile ideologice încă nu alteraseră iresponsabil şi incurabil ambianţa, cu atât mai vârtos s-or fi găsit. Aşa că acel ţaran avea toată autoritatea, ca să zic aşa, să rostească acele cuvinte, căci ştia el ce ştia.
Azi însă, când nălucirea s-a întins ca un cancer în toate cele patru zări, iar oamenii, bieţii de ei, se lasă amăgiţi cu toţii de cioburi colorate, aruncând mărgăritarele porcilor, nu se mai poate spune că e multă. Atunci era multă, acum e covârşitoare.

Un text găsit într-un sertar

Ce au visat?

A fost odată un decembrie când speranţa noastră a încolţit din pământul îngheţat în care coborau spre odihnă veşnică trupurile a sute de tineri. Pentru o clipă, fluturi naivi şi inconştienţi, ne-am avântat spre lumină, dar vai, ne-am ars aripile! Şi acum ne zbatem undeva, în umbra unor mâini păgâne, neştiind dacă ea, speranţa, ne-ar mai putea măcar ajunge.
Marasmul a devenit un cuvânt la modă. Existenţa işi poartă, ca unică avere, zdrenţele ce abia de mai reuşesc să-i acopere goliciunea şi mizeria, şi nu mai ai timp să priveşti, sau priveşti cu ochi inexpresivi şi indiferenţi, cum marionete umane sunt manevrate spre ţeluri obscure de sfori mai mult sau mai puţin vizibile, cum corupţia şi minciuna deschid culoare şi spaţii de acţiune din ce în ce mai largi ambiţiilor personale şi neruşinării, cum ura pătrunde societatea tot mai adânc, asemeni unui puroi, învrăjbind oameni care până mai ieri erau prieteni. Vulgaritatea patriotardă însămânţează în rândul mulţimilor uşor impresionabile idei aşa zis “ înălţătoare şi nobile” izvorăte din conştiinţe murdare şi găunoase. Căutăm revanşa fără a ţine seama că dacă ne răzbunăm pe istorie, istoria se va răzbuna pe noi. Nevoile de tot felul şi sărăcia îşi arată colţii şi ne abat privirile de la copiii care cerşesc dezbrăcaţi în mijlocul străzii şi care nu au de unde afla că Soarele a fost creat să strălucească la fel pentru toţi.
Privind în jur nu-ţi vine să crezi că au existat nişte zile de decembrie când libertatea stropită cu sange ne-a unit pentru o clipă într-o unică şi mare iubire, dăruită nouă de cei ce ne-au iubit cel mai mult şi care au oprit cu piepturile lor gloanţele pornite din beznă. Cine ar fi crezut în acele zile că va veni o vreme când se vor ridica iar glasuri predicatoare nostalgice ale “măreţelor înfăptuiri”, că libertatea îşi va pierde atât de devreme strălucirea făcându-i pe unii să regrete negura vieţii din spatele “cortinei”, fără orizonturi, dar sigură.
Razele de lumină care ne ating sunt încă slabe şi speranţele ca ceaţa să se împrăştie curând sunt minime. Oare asta au visat eroii din decembrie?

Cluj, 9 decembrie 1992

A fost odată...

Urăsc partizanatul !
Urăsc patima !
Urăsc tiparele !
Urăsc prejudecăţile !
Urăsc “morala sănătoasă” !
Îmi repugnă viaţa bonomă, plată, onorabilă, în halat şi papuci de casă.
Iubesc libertatea !
Iubesc dreptul de a alege orice cale, fie ea chiar scandalizantă. Scandalizate nu pot fi decât minţile mărginite, lipsite de imaginaţie, care nu văd viaţa decât prin satisfacerea nevoilor de fiecare zi. Dacă aceste persoane au asigurat traiul pentru ziua de mâine şi pentru viitorul mai mult sau mai puţin apropiat, dacă liniştea căminului conjugal este instalată, viaţa este frumoasă, totul este O.K. În astfel de persoane pasiunile şi antipatiile găsesc cele mai fertile terenuri pentru a se instala, sensurile existenţei decad şi se orientează spre activităţi meschine cum sunt setea de înavuţire sau fricţiuni interindividuale care ating cote de căpătâi. Astfel de oameni devin extrem de periculoşi în cazul în care ajung să se infiltreze în sfere de conducere, în activităţi politice şi legiuitoare, lipsa lor de imaginaţie şi intransigenţa mentalităţii lor retrograde fiind adesea izvorâtoare de focare de conflict. Nu-i de mirare că pe aceşti oameni se sprijină mişcările naţionaliste şi cercurile destabilizatoare, bonomia acestora, aura de cetăţeni onorabili, precum şi tehnica oratorică, prin ideile “înălţătoare şi nobile” pe care le transmite făcându-i să devină figuri de mare popularitate, cu priză în rândul maselor, prin excelenţă uşor impresionabile şi lipsite de spirit critic şi analitic, gata oricând să dea crezare politicianismului de colţ de stradă.
Aspectul acesta al vieţii îl resping, cu toate că mă lovesc de el la tot pasul. Şi mă gândesc, privind în jur, ce ar putea schimba ceea ce se întâmplă peste tot, care ar fi modalităţile de descătuşare a minţilor a milioane de semeni ce se complac în platitudine şi anost, ce mecanism anume ar putea fi declanşat pentru a-i face să înţeleagă odată pentru totdeauna că Pământul nu trebuie să fie o planeta a frontierelor, ci una a inimii.

Cluj, 29 decembrie 1991