XII

În lungi tăceri se risipi menirea

spre care-am fost urziți, căci între noi

crescură ziduri mucede și ploi

tîrzii ne potopiră amintirea

acelor veri cînd, peste amîndoi,

copleșitor se pogora iubirea

și ochi în ochi ne oglindeam uimirea,

zăgăzuind al timpului șuvoi.

Însingurați în depărtări abstracte,

azi întomnate verile ne sînt

și rătăcim cuvînt lîngă cuvînt

ca doi actori ce joacă între acte

pe scena vanităților deșarte,

vînînd nădejdi în zbor duse de vînt. (C.M.)