De departe

Mare Serenitatis ne uda gleznele
în acel amurg de început al lumii
cînd, avizi de viață, fluturam aripi nevăzute
și desenam metamorfoze pe nori imaginari.

Deși ție îți părea doar o rochiță bleu,
te-nveșmîntasem de fapt cu iubire secretă,
pe care, la un moment dat,
ai lăsat-o să-ți dezvelească un umăr,
și ai rîs cu poftă de pudoarea mea
cînd m-am grăbit să ți-o ridic la loc.

Tîrziu, mai tineri ca niciodată fiind,
ploaia de vară ne-a spălat
unicul sărut al iubirii noastre,
pecete cursă prin amintiri amestecate,
distorsionate de vizorul ușii
rămase pe veci închisă.

Frumusețea se chema după tine,
un fel de zbor de îngeri,
dar vremea ei s-a estompat treptat
printre rîndurile almanahurilor
adnotate mărunt
și uitarea s-a strîns aici, acum,
din fulgi albi de clipe și ani
troieniți pe tîmplele mele.

Deși rămîi,
ești doar evanescență... (C.M.)