Pilda talanţilor

8 mai 2005

Conştiinţa individuală este, probabil, după viaţă, lucrul cel mai de preţ cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Numai posedând-o putem să ne adresăm Lui în calitate de persoane, căci Dumnezeu este personal. Cu ajutorul ei ne facem simţită prezenţa conştientă în lume, o modelăm şi îi imprimăm o mişcare nouă, conformă cu unicitatea fiecăruia, îmbogaţind cu puţinul adus de fiecare această minune a nesfârşitei diversităţi a vieţii, chiar dacă amprenta materială este efemeră, chiar dacă urmele palpabile sunt finite în timp. O conştiinţă care nu se lasă sedusă de “aurea mediocritas”, care nu se lasă înregimentată în “aşa se cade” sau “aşa e obiceiul” şi nu consideră suficient să facă un lucru doar pentru că aşa fac toţi, exersându-şi din plin facultăţile ce i le-a dăruit Dumnezeu (gândire, creativitate, discernământ şi toate celelalte ce-l fac pe om să fie după chipul Lui) lăsând la o parte teama de a nu greşi, care are curajul părerilor şi faptelor sale, oricât de perisabil şi trecător ar fi suportul trupesc ce o susţine, va lăsa posterităţii valori şi repere morale mult mai de preţ decât dacă s-ar lasa biruită de cutume. “Celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere”. E necesar, deci, ca fiecare să caute în el insuşi zestrea cu care a fost trimis în lume, să cugete adânc la rosturile lui în această viaţă şi să nu îngroape nici macar o fărâmă din talantul ce i-a fost dat. A nu face nimic cu ceea ce ai primit, de frica de a nu pierde, iată păcatul.

A fost odată...

Urăsc partizanatul !
Urăsc patima !
Urăsc tiparele !
Urăsc prejudecăţile !
Urăsc “morala sănătoasă” !
Îmi repugnă viaţa bonomă, plată, onorabilă, în halat şi papuci de casă.
Iubesc libertatea !
Iubesc dreptul de a alege orice cale, fie ea chiar scandalizantă. Scandalizate nu pot fi decât minţile mărginite, lipsite de imaginaţie, care nu văd viaţa decât prin satisfacerea nevoilor de fiecare zi. Dacă aceste persoane au asigurat traiul pentru ziua de mâine şi pentru viitorul mai mult sau mai puţin apropiat, dacă liniştea căminului conjugal este instalată, viaţa este frumoasă, totul este O.K. În astfel de persoane pasiunile şi antipatiile găsesc cele mai fertile terenuri pentru a se instala, sensurile existenţei decad şi se orientează spre activităţi meschine cum sunt setea de înavuţire sau fricţiuni interindividuale care ating cote de căpătâi. Astfel de oameni devin extrem de periculoşi în cazul în care ajung să se infiltreze în sfere de conducere, în activităţi politice şi legiuitoare, lipsa lor de imaginaţie şi intransigenţa mentalităţii lor retrograde fiind adesea izvorâtoare de focare de conflict. Nu-i de mirare că pe aceşti oameni se sprijină mişcările naţionaliste şi cercurile destabilizatoare, bonomia acestora, aura de cetăţeni onorabili, precum şi tehnica oratorică, prin ideile “înălţătoare şi nobile” pe care le transmite făcându-i să devină figuri de mare popularitate, cu priză în rândul maselor, prin excelenţă uşor impresionabile şi lipsite de spirit critic şi analitic, gata oricând să dea crezare politicianismului de colţ de stradă.
Aspectul acesta al vieţii îl resping, cu toate că mă lovesc de el la tot pasul. Şi mă gândesc, privind în jur, ce ar putea schimba ceea ce se întâmplă peste tot, care ar fi modalităţile de descătuşare a minţilor a milioane de semeni ce se complac în platitudine şi anost, ce mecanism anume ar putea fi declanşat pentru a-i face să înţeleagă odată pentru totdeauna că Pământul nu trebuie să fie o planeta a frontierelor, ci una a inimii.

Cluj, 29 decembrie 1991

20 august

Myrdal, iubito,
Care este scopul creaţiei, mă intrebi? Sfântul Grigorie de Nyssa zicea: “… Trebuia ca lumina să nu rămână nevăzută, slava să nu rămână fără martor, bunătatea să nu fie fără o alta persoană care să se bucure de ea şi celelalte daruri câte sa văd în jurul firii dumnezeieşti să nu rămână fără efect nefiind cineva care să se împărtăşească şi să se bucure de ele." Biserica ortodoxă crede că Dumnezeu a făcut lumea din iubire şi ca un dar pentru om.
Evoluţie? Priveşte felul în care o pasăre işi face cuibul. De câtă pricepere şi gingăşie dă dovadă o fiinţă atât de mică, cum ştie să-şi ţeasă casa din crengi şi fire de iarbă fără să o fi învăţat nimeni. Iată o floare! Toată ştiinţa omului de s-ar strânge şi nu va putea crea vreodată o aşa minune. Surâsul unui copil... Să fie toate astea rezultatul evoluţiei unei materii oarbe supuse unor legi stricte şi repetitive sau mâna unui Creator plin de sensibilitate şi dragoste ? Eu, unul, înclin spre a doua variantă. Şi dacă ne mor copiii de foame sau boli, dacă oamenii se ucid între ei orbiţi de ură Dumezeu e de vină?

17 august

Am urmărit în seara asta, pe canalul Mezzo, un film cu şi despre pianistul Michel Petrucciani. Mai mult ca orice, m-a impresionat o secvenţă în care, aflându-se pe o strada din New York, era privit de câteva persoane din spatele unui gard înalt de plasă de sârmă care înconjura un fel de teren de sport sau de joacă, strânse acolo probabil de agitaţia stârnită de echipa de filmare. Atitudinea şi poziţiile acestora, oarecum hilare, unii ţinându-se cu mainile de gard, alţii parcă lăsându-se să atârne de plasa respectiva, toţi privind în aceeaşi direcţie, cu mai mult sau mai puţin interes, spre stârpitura de om care era celebrul pianist (suferind de o gravă afecţiune osoasă era diform şi nu măsura mai mult de un metru înălţime), mi-au imaginat o grotescă scenă de grădină zoologică în care cei sănătoşi erau exponatele, iar ciudata silueta rotunjită din faţă lor, sprijinita în cârje, cu ochi exoftalmici şi cu picioare strambe, era fiinţa inteligentă care le domina şi stăpânea.