17 august

Am urmărit în seara asta, pe canalul Mezzo, un film cu şi despre pianistul Michel Petrucciani. Mai mult ca orice, m-a impresionat o secvenţă în care, aflându-se pe o strada din New York, era privit de câteva persoane din spatele unui gard înalt de plasă de sârmă care înconjura un fel de teren de sport sau de joacă, strânse acolo probabil de agitaţia stârnită de echipa de filmare. Atitudinea şi poziţiile acestora, oarecum hilare, unii ţinându-se cu mainile de gard, alţii parcă lăsându-se să atârne de plasa respectiva, toţi privind în aceeaşi direcţie, cu mai mult sau mai puţin interes, spre stârpitura de om care era celebrul pianist (suferind de o gravă afecţiune osoasă era diform şi nu măsura mai mult de un metru înălţime), mi-au imaginat o grotescă scenă de grădină zoologică în care cei sănătoşi erau exponatele, iar ciudata silueta rotunjită din faţă lor, sprijinita în cârje, cu ochi exoftalmici şi cu picioare strambe, era fiinţa inteligentă care le domina şi stăpânea.