Pilda talanţilor

8 mai 2005

Conştiinţa individuală este, probabil, după viaţă, lucrul cel mai de preţ cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Numai posedând-o putem să ne adresăm Lui în calitate de persoane, căci Dumnezeu este personal. Cu ajutorul ei ne facem simţită prezenţa conştientă în lume, o modelăm şi îi imprimăm o mişcare nouă, conformă cu unicitatea fiecăruia, îmbogaţind cu puţinul adus de fiecare această minune a nesfârşitei diversităţi a vieţii, chiar dacă amprenta materială este efemeră, chiar dacă urmele palpabile sunt finite în timp. O conştiinţă care nu se lasă sedusă de “aurea mediocritas”, care nu se lasă înregimentată în “aşa se cade” sau “aşa e obiceiul” şi nu consideră suficient să facă un lucru doar pentru că aşa fac toţi, exersându-şi din plin facultăţile ce i le-a dăruit Dumnezeu (gândire, creativitate, discernământ şi toate celelalte ce-l fac pe om să fie după chipul Lui) lăsând la o parte teama de a nu greşi, care are curajul părerilor şi faptelor sale, oricât de perisabil şi trecător ar fi suportul trupesc ce o susţine, va lăsa posterităţii valori şi repere morale mult mai de preţ decât dacă s-ar lasa biruită de cutume. “Celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere”. E necesar, deci, ca fiecare să caute în el insuşi zestrea cu care a fost trimis în lume, să cugete adânc la rosturile lui în această viaţă şi să nu îngroape nici macar o fărâmă din talantul ce i-a fost dat. A nu face nimic cu ceea ce ai primit, de frica de a nu pierde, iată păcatul.