Sînt într-un oraș necunoscut. Aș vrea să iau un troleibuz, dar nu știu să-mi activez cartela.
Văd vizavi un chioșc de bilete. Traversez. La ghișeu, o domnișoară drăguță. Îi spun că nu sînt din oraș și îi explic problema.
- Se rezolvă. Aveți cartelă? - spune zîmbind.
- Am.
Mă cotrobăi prin buzunare, o găsesc și i-o dau.
- Poftiți înăuntru. În mod normal, nu noi facem asta, dar fiindcă nu sînteți de aici, facem o excepție.
Intru. Pe un blat lipit de perete, printre diverse hîrțoage, e un mic aparat de citit cartele. Dincolo de un geam, două colege la un birou.
Loc destul de îngust, aproape ne atingem. O fracțiune de secundă privirile ni se întîlnesc. E de fapt un joc al privirilor, ne studiem reciproc, dar vrem să pară că n-o facem. Ne compunem imaginea celuilalt din sutimi de clipă adunate una într-alta, în timp ce, chipurile, ne uităm nepăsători prin încăpere. Negrăitul și neînțelesul funcționează fără să vrem, fără motiv și pare că ne captăm reciproc.
Aparatul bipăie. Îmi dă cartela.
- Asta e tot, îmi zice încurcată, cu o nuanță vagă de părere de rău.
- Mulțumesc, rămîn dator cu o cafea! - zic cu o inspirație spontană, în timp ce o pun la loc, în buzunar.
Pricepe, fața i se luminează, zîmbește din nou.
- Atunci, n-ar trebui să rămîneți dator prea mult timp!
Își ia pardesiul, o roagă pe o colegă să-i țină locul și plecăm. E deja seară. Traversăm, îmi spune că în apropiere e un local cu cafea bună. Mergem fără grabă, unul lîngă altul, zîmbind la gîndul întîmplării în care am intrat.
- Apropo, mă numesc C., îi spun, întinzîndu-i mîna.
- Denisa, zice la rîndu-i, în timp ce mi-o strînge ușor.
Ne continuăm drumul, alături, în tăcere. Mîna ei stîngă se atinge de dreapta mea, aparent întîmplător, dar felul în care privește spune contrariul. Dau să i-o cuprind, dar, în același timp, pe partea cealaltă, degetul mare de la mîna mea stîngă atinge, într-un gest reflex, verigheta inelarului. Deschid ochii. E dimineață.
