23 noiembrie 2016

Simboluri şi simbolistică

      Simbolurile au făcut şi fac parte din natura umană, care dintotdeauna şi-a clădit istoria şi cultura pe o simbolistică greu de cuantificat. De la coroana regală, drapele, însemne heraldice la inelele de logodnă şi verighetele celor căsătoriţi, rochia albă de mireasă, hainele cernite de la înmormîntare, strînsul mîinii la întîlnire sau despărţire, înclinarea capului în semn de salut şi alte mii şi mii de astfel de lucruri şi gesturi mai mult sau mai puţin mărunte, simbolurile au însoţit umanitatea de-a lungul întregii sale existenţe şi ne-au îmbogăţit viaţa, indiferent de vremuri. Cu atît mai mult, cînd e vorba de simbolurile religioase care au însoţit civilizaţia creştină, putem să vedem că ele sînt un reper fundamental pentru tot ce a însemnat şi înseamnă aceasta, fiindcă simbolul crucii, atît cel grafic, cît şi cel gestual, sînt aspecte determinante, inconfundabile şi cuprind în sinea lor paradigma întregii mărturisiri creştine.
      Totuşi, azi, în plină epocă a relativismului şi detaşării de repere, mulţi ar spune că implicaţiile simbolurilor în viaţa umană sînt (sau ar trebui să fie) neesenţiale, ele ţinînd mai mult de decor şi scenografie. Dacă ar fi să urmăm logica asta, atunci profanarea simbolurilor unui stat, de exemplu, n-ar trebui sancţionata prin lege, nici purtarea unei cruciuliţe, prin unele ţări occidentale, n-ar trebui să se lase cu concedieri şi procese, iar intonarea imnului, la americani (mai nou si la noi, prin imitaţie!), n-ar trebui însoţită de ducerea mîinii în dreptul inimii.
      Am făcut introducerea asta fiindcă ştiu că există o mulţime de „rebeli” care consideră că anumite însemne purtate cu dezivoltură şi teribilism adolescentin, însoţite de gesturi si semne precum cel din imaginile articolului de mai jos sînt doar nişte manifestări cool, amuzante, nevinovate, deci marginale şi fără implicaţii, să zicem, spirituale. Deşi ele însoţesc, aproape întotdeauna, o anumită stare de spirit, nu doar conjuncturală, ci care se prelungeşte în percepţia cotidiană asupra vieţii, societăţii şi condiţiei umane. Fiindcă diavolul (ştiu, unii vor rîde de naivitatea mea, amintindu-l!) stăpîneşte perfect arta de a se disimula în lucrurile care ne plac.

22 noiembrie 2016

Lămurire

Pe scurt despre ideologia corect politică a homosexualităţii: toţi oamenii merg în două picioare şi cu faţa înainte, dar cineva, fără să aibă probleme de locomoţie, preferă să meargă tîrîş privind în urmă. Apoi ridică glasul pretinzînd ca alegerea lui să fie acceptată şi tratată ca normalitate, ba, mai mult, ca cei care se crucesc văzîndu-l sau încearcă să-l ridice să fie pedepsiţi.

09 noiembrie 2016

9 noiembrie

       Încă o dată avem dovada ca sondajele „oficiale” fac parte din propaganda ideologică şi sînt, de fapt, vectori de persuasiune a opiniei publice.
       Iar după discursul televiziunilor româneşti, dacă n-ar rosti numele lui Donald Trump, ai zice că e vorba despre Putin. Cred că mobilizarea trusturilor de presă împotriva noului preşedinte american este abia la început şi, pe parcurs, va deveni tot mai agresivă, dovedind că adevăraţii stăpînitori nu sînt politicienii, ci cercurile de interese economico-financiar-bancare de la nivel mondial care trasează linia oficială dezirabilă.

      Singurul mod de a mai salva Sistemul, în cazul victoriei lui Trump, ar fi un război precipitat cu ruşii, pe ultima sută de metri pînă la instalarea sa la Casa Albă.

08 noiembrie 2016

Electorale

      Furtuna stîrnită de postarea doamnei Clotilde Armand referitoare la legitimitatea referendumului nu e deloc una într-un pahar cu apă, căci aduce din nou în actualitate tema „despotului luminat” care conduce masele folosindu-se de un principiu aplicat cu succes dobitoacelor, şi anume cel al pedepsei şi recompensei, ferindu-le astfel de propria înapoiere şi stupiditate ce le caracterizează. Doar că acum, despotul se manifestă multicefal prin simpatizanţii, votanţii şi membrii USR care au şi lipit-o de zid pe autoarea postării cu sute de comentarii de subsol al căror numitor comun se poate rezuma la „Clotilde cîh!, ai dat cu mucii-n fasole (sic!), eşti populistă şi homofobă, 3 milioane de români proşti, voinţa maselor înseamnă dictatura majorităţii, CCR a greşit, îngrădirea drepturilor”. Curat tovărăşeşte!
      Ce să faci, pînă la urmă orice despot, fie el şi luminat, e totuşi om şi nu le ştie chiar pe toate. Sau ştie multe, dar mizează pe neştiinţa celorlalţi. Căci altfel nu-mi pot explica omisiunea din premisele acelor comentarii a unui articol important din Constituţie, care spune aşa:
      Art 2 - Suveranitatea
      (1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.
      (2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.
      Astfel, considerînd pesemne că IQ-ul lor este mai mare decît suma a 3 milioane de IQ-uri, salvatorii României şi-au luat titulatura în serios, încercînd s-o salveze chiar şi de propria-i Constituţie. Fiindcă vehementa contestare a unui demers perfect legal şi legitim nu se poate traduce decît ca o dorinţă acerbă de a împiedica exerciţiul suveranităţii naţionale şi acapararea ei de către un grup cu vădite accente despotice.

07 noiembrie 2016

Obsesiile revoluţionare

      Descătușarea carnală, liberalizarea și impunerea publică a perversiunilor, subminarea familiei, pe scurt revoluția sexuală, au fost și au rămas obsesia patologică a revoluționarilor progresiști de pretutindeni, de la modernitate încoace. Doar că astăzi și-au mai șlefuit discursul, folosind mai cu seamă argumente sentimentaliste, ca toleranța și iubirea, tocmai pentru a seda mai eficient bunul-simț comun, refractar, prin background-ul multimilenar al tradiției iudeo-creștine, acestui demers care ține, cum ziceam, de o patologie psihosomatică.

http://stiripentruviata.ro/exemplificarea-radacinilor-comuniste-ale-revolutiei-sexuale-neomarxiste-de-azi