...

Gabriela

M-au trezit devreme, ca niciodată pînă acum. Săptămîna de interdicție s-a terminat și s-a dovedit că nu am avut nicio rubeolă, cum i s-a părut doctorei la vizita medicală, fapt pentru care am pierdut degeaba începutul școlii. Așa că de azi o iau de coadă, cum zice bunică-miu, tachinîndu-mă. Am emoții și răcoarea dimineții îmi dă o stare neplăcută. Mi-e frig și of, trebuie să mă spăl pe față cu apa aia rece de la chiuvetă! Brrr!

M-au îmbrăcat cu uniforma, mi-am pus ghetele, toate noi, parcă sînt scos din cutie, dar nu dau doi bani pe asta. Am mîinile reci și o senzație nedefinită, teamă probabil, dar și nerăbdare. Mă simt întîrziat, un fel de handicap al săptămînii pierdute plutește peste mine.

Plecăm. O țin strîns pe mama de mînă, cum nu prea îmi stă în obicei. Îmi place să merg singur, ca oamenii mari, dar nu și azi, cînd am inima cît un purice. Drumul durează puțin și cu cît ne apropiem, cu atît apar de peste tot copii, mai mici sau mai mari, unii cu părinți, alții singuri, scurgîndu-se toți în aceeași direcție, ca afluenții unui rîu. 

Intrăm. Pe hol agitație, gălăgie, copii alergînd și toate la un loc mă amețesc, mă debusolează. Simt că urmează despărțirea și parcă îmi vine să plîng. Nu știm care e clasa mea și nu avem pe cine întreba. Îmi spune să intru pe ușa din stînga și asta fac, timid și emoționat.

Alegerea a fost greșită, mi-a spus-o chiar învățătoarea care stătea la catedră - atîta lucru știu și eu, că masa aia se numește catedră, iar femeia aceea în vîrstă învățătoare! Așa că ies, ușurat într-un fel, căci dau iar de mama, deși e clar că n-am scăpare.

Mă duce la ușa cealaltă și ne luăm rămas bun. Intru cu aceeași teamă, cu pași mici și inima bătînd. La catedră nu e nimeni, doar cîțiva copii în bănci. Unii mă privesc cu curiozitate, alții mă ignoră. Mai bine, îmi zic, fiindcă acum n-am timp de ei, ci sfatul bunicului în minte: „Bă, ai grijă, așază-te cît mai în față, că prăpădit cum ești n-o să te vadă doamna învățătoare!” Și iată că prima bancă de lîngă ușă e liberă, ce noroc pe mine! Mă așez, constatînd că sînt supravegheat atent de o fetiță tot din prima bancă, dar pe rîndul din mijloc. Nu stau nici zece secunde, că și zice pe un ton sever:

- Acolo stă Alice!

Mă ridic încet și mă duc o bancă mai în spate, urmărit de aceeași privire vigilentă.

- Acolo stă Bogdan, îmi zice din nou micuța cerberă, care deja îmi devenise antipatică.

Descurajat, îmi iau iarăși ghiozdanul, și încetișor, cu pași umili, mă duc direct în ultima bancă, parcă în căutarea unui refugiu, unde să scap de apăsarea privirilor vulturești ale celei care avea să-mi fie colegă de clasă încă opt ani. Ceea ce s-a și întîmplat, căci odată așezat, și după ce s-a convins că rămîn acolo, i s-a citit triumful pe față și s-a întors la ale ei.

Trec cîteva secunde și intră învățătoarea. Toți se ridică în picioare și presupun rapid că același lucru trebuie să-l fac și eu. Un „Bună dimineața, tovarășa!”, cam lălăit și leșinat, rostit în cor, apoi ne așezăm. Și deodată, din locul acela îndepărtat, din adăpostul meu de restriște, aud:

- Mareș, ce cauți în ultima bancă?

Îmi dau seama că mie mi se adresează, deși n-o mai făcuse nimeni pînă acum cu apelativul ăsta. Dar, pînă să mă dezmeticesc, aud iarăși:

- Vino aici, în banca a doua, în locul lui Bogdan. O să lipsească cîteva zile, dar o să rămîi tu aici.

Mă conformez și mă mut unde mi-a spus, în vreme ce doi ochi invidioși mă privesc de pe rîndul din mijloc.

_________________

Prin clasa a șaptea, cînd episodul primei zile de școală era de mult pierdut prin cine știe ce colțuri de memorie, descompus printre miliarde de sinapse și cînd neliniștea iubirilor începe să tulbure apele limpezi ale copilăriei ce stă să treacă, am purtat-o o vreme în suflet, timid, neștiut ca întotdeauna, conștient ca n-am nici o șansă. Dar viața ne-a despărțit iremediabil drumurile și n-am mai văzut-o niciodată de la terminarea școlii.

Am regăsit-o recent pe facebook, însă nu mi-a răspuns. Ieri am aflat că o boală necruțătoare a luat-o dintre noi încă de acum vreo doi ani.

Sfîrșit!