Lacrimi de primăvară

       Să fi avut vreo 5 ani. Primăvară. Bunicul curăţa viţa din curte cu un cleşte special, iar eu, curios, îi urmăream mişcările sigure şi, din cînd în cînd, îi puneam întrebări. La un moment dat am observat că din crenguţele proaspăt tăiate picura ceva (încă nu ştiam că se numeşte sevă) şi, cu ochii mari, întrebători, i-am zis: 

      - Ia uite, de ce pică apă acolo? 

      Mi-a răspuns scurt, prins cu treaba: 

      - Plînge viţa! De la tăietură. 

   După vreo jumătate de oră am auzit agitaţie în curte - bunică-mea mă căuta de zor: 

      - Unde e băiatul, nu l-ai văzut? 

      - Era p-aci adineauri, da’ acu’ nu ştiu... 

      M-a găsit după o vreme, în dormitor, ascuns în pat, cu ochii umflaţi de plîns. Am încercat să par bărbat, ferindu-mi privirile de ale ei, dar imaginea lacrimilor picînd din mlădiţa retezată m-a străfulgerat iar şi am izbucnit şi mai tare. De mila viţei, de plînsul ei tăcut pricinuit de suferinţa amputărilor.