21 aprilie 2018

Adolescență (II)


   Îți pui ochelarii de soare aduși de un coleg și te privești discret în geam. Oglinzile lentilelor, la un loc cu tenul ușor creol, despre care ți-a spus acum vreo două zile că e ceea ce apreciază la tine cel mai mult, îți dau un aer interesant, dacă nu chiar masculin. Știi că îți stă bine și aștepți să te privească, dar ochii aceia exotici, coborîți parcă din frescele egiptene, azi nu sînt pentru tine. De fapt nici n-au fost vreodată, decît conjunctural, cînd luai note bune la chimie. Degeaba îți faci iluzii, degeaba cazi în reverii, degeaba suferi ca un cîine! E mult prea frumoasă, ești mult prea neînsemnat.
   Ah, iată, te-a zărit în trecăt și ți-a zîmbit scurt, de complezență parcă. Simți asta în timp ce-i răspunzi tot cu un zîmbet, dar chinuit „ca Nesus”, vorba lui Eminescu din poezia de ieri, de la română. Bine că nu ți se văd ochii, căci fierul încins din inimă te arde și mai tare - s-a întors să-și continue vorbele cu amicul tău cel mai bun. Și al ei, deopotrivă!
   Totuși ești în atenția cuiva! Of, e exact cea de care încerci să te ferești cît mai mult, fiindcă ai dibuit tu ceva de o vreme. Urîta clasei, cu silueta ca de hipopotam și părul seboreic, cea care se smiorcăie pițigăiat la orice observație a profilor, te-a zărit și preț de cîteva secunde a rămas cu gura căscată. E atît de emoționată și surprinsă de cum arăți, încît abia se abține de la o nouă smiorcăială. Se apropie și-ți face un compliment sincer, cu vocea timidă și ochii plecați. Îi mulțumești politicos, cam încurcat, apoi te întorci în colțul tău de bancă, lăsînd-o de izbeliște.
   Da, îți zici resemnat, ăsta e nivelul tău, mai sus de atît n-ai cum! Te vei duce acasă și iar te vei închide în cameră, cu lumina stinsă, imaginîndu-ți-o pe un piedestal de marmură, ca Venus din Milo, iar tu, încolăcit la picioarele ei, un cîine credincios gata să te sacrifici din iubire și de o mie de ori. Căci da, e o zeiță, știi bine asta de iarna trecută, atunci cînd te-a durut rău măseaua și tu, în loc să te rogi lui Dumnezeu să-ți treacă, te-ai rugat ei, în gînd, și durerea te-a lăsat ca prin minune. Poate și de aceea e atît de intangibilă.

   Mai e puțin și gata pauza. O mai privești o dată, ca din întîmplare. Rîde larg, cu gropițe în obraji și dinții ca niște lăcrămioare, la vorbele amicului tău cel mai bun. Și al ei, deopotrivă! Apoi te întorci, așteptînd.

Niciun comentariu: