Alfie

Orînduirea în care drepturile omului sînt mai presus de Dumnezeu l-a condamnat pentru a doua oară la moarte pe Alfie Evans, copilaşul de nici 2 ani care suferă de o boala degenerativă a sistemului nervos. După ce luni seara, prin ordin judecătoresc, micuţul a fost deconectat de la aparate, în cursul zilei de marţi, o nouă hotărîre a judecătorului le-a interzis părinţilor să-l transporte în Italia, unde un spital este gata pregătit pentru noi încercări de tratament. Deşi zilele trecute Alfie a primit de urgenţă cetăţenie italiană pentru a i se facilita transferul, iar un membru al guvernului de la Roma a transmis spitalului şi judecătorului din Anglia că, în caz de deces, vor fi acuzaţi de crimă, justiţia engleză are altă părere, iar sentinţa a venit chiar în vreme ce afară aşteptau elicopterul şi reprezentantul spitalului italian.
În ciuda măsurii de eliminare a suportului artificial de menţinere a vieţii, micuţul se încăpăţinează să nu moară, respirînd singur, dînd peste cap toate previziunile medicilor. Dar nici aceştia nu se lasă, căci îl vor mort cu orice preţ - se pare că va fi lăsat să se stingă încet, de foame. În numele dreptului la viaţă, primul drept fundamental al omului, în numele „interesului major al copilului”, în numele „jurămîntului lui Hipocrat”, moartea este soluţia salvatoare.
Şi nu pot să nu mă întreb, în sinea mea: salvatoare pentru cine? Ce se ascunde în spatele acestei sentinţe radicale, cu efect ireversibil, în spatele aceste înverşunări mascate sub lozinca apărării demnităţii persoanei? Oare să fie o încercare de a muşamaliza ceva foarte compromiţător la adresa medicilor englezi, eventual incompetenţă şi malpraxis pe care le-ar putea descoperi cei italieni, astfel încît, în complicitate cu justiţia, s-a decis distrugerea „probelor” cu orice preţ? Ar fi o versiune plauzibilă, ca alternativă la cultura morţii care a început să se extindă tot mai vertiginos în lumea occidentală şi care mai are un precedent tras la indigo, tot în Anglia, anul trecut: Charlie Gard, un copil de 1 an, lăsat să moară tot prin hotărîre judecătorească.

                                                                       ****

Cultura morții este acea cultură izvorîtă din egalitarismul ideologic, cel care anulează artificial, doar prin trăsături de condei, diferențele naturale care fundamentează viața. Bertrand Vergely, de exemplu, referindu-se la absuditatea „căsătoriilor homosexuale”, spunea că prin introducerea acestui tip de „căsătorie”, se anulează, practic, principiul diferenței, deoarece de acum încolo cine cu cine se „căsătorește” nu va mai avea nici un fel de semnificație sau importanță. Și dacă viața, așa cum o știm, are ca principiu diferența, pe cînd nediferențierea este specifică numai morții, rezultă că un principiu al morții începe să călăuzească omenirea. 

De aici la cazul Alfie Evans pașii sînt foarte mici și nesemnificativi. Căci locul binelui, acel „bine” generic, recunoscut ontologic de toată suflarea, este uzurpat încet, încet de opusul lui, care sfîrșeste prin a se declara noul bine, remodelînd tot sistemul de valori umane. De fapt, în aceasta va consta și adevărata Revoluție, în sensul ei cel mai apropiat de etimon, rîvnită de progresismul mondial: răsturnarea totală a valorilor și completarea triumfală a triadei orwelliene cu un nou principiu - VIAȚA ESTE MOARTE!