17 decembrie 2017

Un gînd la moartea unui rege

       Poate unii s-au simțit inconfortabil văzînd și auzind aplauzele și scandările poporului la trecerea cortegiului Regelui. Recunosc, si eu am fost ispitit să judec la fel, pînă mi-am amintit un fragment din Jurnalul fericirii:

      „Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă — dar nu searbede şi monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscate. Un trapez la mare înălţime — şi nici o plasă dedesubt. Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiţionarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută.
      Eu unul văd creştinismul ca pe un hiper acid lisergic şi o versiune mai „tare" a unor cărţi ca Arta de a fi fericit sau Cum să reuşeşti în viaţă a lui Dale Carnegie. Isihie: fericire. Şi nu numai în anumite locuri, la sfântul munte. Pretutindeni. O reţetă universală.
      Opera rock-pop Jesus Christ Super Star intră şi ea, cred, în definiţia de mai sus. O socotesc ca pe ceva asemănător cu nuvela lui Anatole France, Le Jongleur de Notre Dame, care dealtfel e prelucrarea unei istorisiri din Pateric. Măscăriciul face ce ştie şi ce poate în faţa icoanei Maicii cu Pruncul, îşi aduce prinosul pe singurul drum ce-i stă deschis, al giumbuşlucurilor. Oficiantul regulamentar, de după un stâlp, priveşte îngrozit bâlciul. Dar Pruncul râde şi bate din palme; iar Maică-Sa şterge cu marama Ei sudoarea sfântei nevoinţe de pe fruntea saltimbancului.”

Niciun comentariu: