Pentru unii, cinstirea Sfintei Cruci este privită ca o eroare: cum poți cinsti un intrument de tortură? Cum poți să spui că lemnul pe care a fost omorît Domnul nostru, Iisus Hristos, este demn de închinare, cînd se știe că numai tîlharii si criminalii erau executați astfel? Cum poți purta ca semn al credinței un semn al stigmatizării definive?
Răspunsul este simplu: Da, Crucea a fost un instrument de tortură, dar, totodată, a fost altarul pe care s-a jertfit Hristos, Dumnezeu coborît între oameni. Și, cum în Legea veche altarul era loc sfînțit prin sîngele jertfelor, deși animale, cu atît mai mult altarul jertfei Mîntuitorului este sfînt, căci este sfințit de sîngele Său prelins pe lemn. Este noua Sfîntă a Sfintelor din vechime, dar nu ascunsă privirii, ci urcată în văzul tuturor, pe colina Golgotei, și de atunci deasupra întregii Creștinătăți.
În definitiv, fără Cruce, creștinismul n-ar exista. Fără Cruce, nici trecerea noastră prin lume nu ar avea sens. Crucea este axis mundi, simbolul intersectării cerului cu pămîntul. Și, în primul rînd, este locul pe care Domnul și-a deschis brațele întregii lumi, îmbrățișîndu-ne pe toți, vrednici sau păcătoși, din toate zările și din toate vremurile, cu Iubirea totală de care numai și numai Dumnezeu este în stare.
Și nu întîmplător Duminica Sfintei Cruci cade la jumătatea Postului Mare, cînd urcușul începe să devină mai anevoios, cînd puterile trupești încep a scădea. Căci acum Crucea devine cu adevărat centrul de rezistență al tuturor, toiagul de ajutor și nădejde pe calea ce o mai avem de străbătut pînă la marea sărbătoare a Învierii Domnului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu