Marele X

Myrdal, iubito, mi se întîmplă uneori să experimentez momente în care trecutul mă ajunge din urmă şi se abate asupra mea în valuri, împresurîndu-mă din toate părţile. Se plăsmuieşte atunci în minte o viziune a veşniciei sub forma unui imens hău de un negru impenetrabil ce mă absoarbe din mijlocul vieţuirii mele cotidiene, ridicîndu-mă de la pămînt cu viteză ameţitoare şi toate, planetă, soare, univers se îndepărtează şi se micşorează pînă nu mai rămîn decît un punct insignifiant pierdut în marea de întuneric. Suspendat imponderabil în golul fără sfîrşit mă gîndesc că toată zbaterea mea în lumea pe care am lăsat-o în urmă ar fi fost un mare nonsens de n-ar fi existat iubirea, căci nimicul le cuprinde pe toate în lipsa ei, anulîndu-le.

Cu astfel de gînduri am fost azi la noi, în lumea noastră, a visului, mînat de nostalgia vremurilor de demult, cînd tu erai cea mai importantă fiinţă a acelui tărîm. Am deschis uşa încet, cu mîna tremurînd de emoţie şi am călcat înăuntru cu răsuflarea oprită undeva în mijlocul pieptului, însoţit de o firavă speranţă că poate vei fi acolo, aşteptîndu-mă. O clipă mi s-a părut chiar că apari de după un colţ, rîzînd fericită că mă vezi, dar nu erai tu, ci doar un lung ecou ce l-ai lăsat în urmă. Toate se aflau însă la locul lor aşa cum au rămas din ultima noastră seară împreună, atunci cînd ne-am întors de la restaurantul vechi. Stăteau acolo aşteptîndu-ne, dar parcă erau totuşi absente, lasînd  în loc un spaţiu gol, părăsit şi prăfuit. Canapeau pe care citeai seara, desculţă, devenise cenuşie şi nici zăpada ce odată ţi se aşezase în păr nu mai era la fel de albă. Am văzut într-un colţ şi buchetul mare de trandafiri transformaţi în fluturi, dar aripile lor multicolore, din petale, erau căzute în praful de pe jos, uscate. Band-ul de jazz ce ne-a acompaniat ultimul nostru dans plecase de ceva vreme, mi-a spus-o şoferul care încă aştepta lîngă maşina lui mare, neagră şi lucioasă, arătîndu-mi un bilet aflat pe masa de lîngă fereastră. Ştiam ce scrie în el, dar n-am vrut să-l întristez spunîndu-i că te-ai speriat de iubire şi că nu mai vrei să visezi, ci i-am povestit că ai fost plecată o vreme în zări îndepărtate de unde ai revenit de curînd ca să îmi reîmprospătezi memoria cu chipul tău. Nu ştiu de ce am făcut-o, poate pentru că am învăţat că nu e bine să cazi în deznădejde şi să spui „niciodată”. Dar astea sînt deja banalităţi şi cred că a înţeles, căci a rămas în urmă cu un zîmbet sceptic. Am închis uşa încet, nu înainte de a mai arunca o privire. Atunci, abia, am observat că lumea noastră şi-a pierdut culorile în absenţa ta, şi mi-am dat seama că oricît aş încerca să visez în continuare, va rămîne la fel de nu te vei întoarce.

Mă aflu acum în lumea reală, a legilor stricte, şi o văd la fel de cenuşie ca şi cea de unde vin. Nu mai e nici o diferenţă între ele, căci tu lipseşti din ambele. Şi am iar un fel de viziune, sub forma unui mare X, a două existenţe venind de cine ştie unde, intersectîndu-se o clipă, apoi depărtîndu-se şi pierzîndu-se spre infinit, imposibil de a se mai întîlni cîndva. Prefer totuşi să stau mai deoparte, în sfera banalităţilor şi să nu spun „niciodată”, mai ales că unii savanţi susţin că spaţiul este curb. Aşa că, suspendat din nou împonderabil în golul din jur, privesc la punctul luminos ce a fost cîndva iubirea noastră şi sper ca savanţii să aibă dreptate.