22 februarie 2010

Tăcerea

Mai ţii minte ultima noastră seară? Eram prin anii ’50, într-un sfârşit de octombrie şi ploua. Tu erai cea mai frumoasă dintre muritoare şi rochia aceea neagră, mulată, care îmi stârnea când gelozie, când încântare, contrasta senzual cu pielea, cu roşul intens al buzelor şi cu margelele albe, iar părul tău răspândea un irezistibil miros de vanilie, pe care îl mai simt şi acum, uneori. Am stat la măsuţa rotundă de lângă fereastră uitându-ne la trecătorii ce mergeau grăbiţi prin ploaia măruntă şi la reclamele care împrăştiau pe strada udă lumini colorate. Din când în când mă ţineai de mână şi mă priveai adânc, plină de iubire, cu aceeaşi expresie tulburătoare ca cea de atunci, din ascensor, când ne-am sărutat prima dată, uitând pentru câteva clipe de lumea cenuşie şi ostilă. Mai vorbeam câteodată, una, alta, însă printre puţinele fraze se aşternea des o tăcere parcă special născocită spre a putea asculta în voie liniştea din jur, susţinută şi întărită, paradoxal, de mica orchestră de blues din colţul localului. Nu era nimic apăsător, ci mai degrabă era acea tăcere simplă şi misterioasă ce transcende lumea cuvintelor, acel liant inefabil ce leagă două suflete în afara oricăror explicaţii sau întrebări. Am şi dansat puţin şi îmi amintesc cum m-ai ţinut tot timpul aproape, cu ochii închişi, apăsându-ţi obrazul pe pieptul meu şi zâmbind vag cine ştie căror gânduri şoptite de ritmul lent al muzicii. Apoi tăcerea s-a aşternut din nou odată cu ultimele acorduri ale saxofonului, prelungindu-se subtil şi însoţindu-ne pe drumul de întoarcere ca un prieten fidel. Iar gândurile tale nu ştiu în ce s-au transformat, căci ai devenit tristă şi parcă pătimaşă, martore fiind urmele adânci de unghii rămase pe mâna mea la coborâre, după ce mi-ai dat drumul din strânsoare. Apoi visul a început să se spulbere şi, printre frânturi, mai ţin minte doar zâmbetul şoferului, care ne privise discret tăcerea de până atunci în oglinda retrovizoare şi biletul lăsat pe măsuţa din restaurant, în care îmi spuneai că nu mai poţi continua, deoarece simţi că trădezi. Ti-am înţeles neliniştile şi apăsarea, de aceea nici n-am alergat după tine, dar de-atunci visul nu mai e decât umbră şi îndoială, căci nu mi-ai spus la plecare de mă mai iubeşti sau nu. Mi-era suficient atât: să ştiu că da. Dar totul e tăcere...

Niciun comentariu: