Tăcerea

Mai ţii minte ultima seară a visului nostru? Sfîrșitul acela de octombrie plouînd nostalgic, atunci cînd mi-ai spus că ai vrea să ieșim undeva, demult, prin anii '50! Erai cea mai frumoasă dintre muritoare cu irezistibilul tău parfum de magnolie, iar rochia aceea neagră, mulată, contrastînd senzual cu pielea, cu roşul intens al buzelor şi cu margelele albe, îmi stîrnea umbre de gelozie.
Am stat la măsuţa rotundă de lîngă fereastră uitîndu-ne la trecătorii ce mergeau grăbiţi prin ploaia măruntă şi la luminile multicolore oglindite de strada udă. Din cînd în cînd mă luai de mînă şi mă priveai adînc, cu aceeaşi expresie tulburătoare ca atunci cînd ne-am sărutat prima dată, izolați în ascensorul ce ne cobora, metalic, către lumea în alb și negru. Ne vorbeam în răstimpuri, însă printre puţinele fraze se aşternea des o tăcere parcă special născocită spre a putea asculta în voie liniştea din jur, amplificată, paradoxal, de mica orchestră de blues din colţul localului. Nu era nimic apăsător, ci mai degrabă era acea tăcere simplă şi misterioasă care transcende lumea cuvintelor, acel liant inefabil ce leagă două suflete în afara oricăror explicaţii sau întrebări. Am şi dansat puţin şi îmi amintesc cum m-ai ţinut tot timpul aproape, cu ochii închişi, apăsîndu-ţi obrazul pe pieptul meu şi zîmbind vag cine ştie căror gînduri şoptite de ritmul lent al muzicii.
Apoi tăcerea s-a aşternut din nou, odată cu ultimele acorduri ale saxofonului, prelungindu-se subtil şi însoţindu-ne pe drumul de întoarcere ca un prieten fidel. Dar gîndurile tale, nu ştiu cum, s-au transformat în urme adînci de unghii rămase pe mîna mea la coborîre.
În aburul străzii visul a început să se spulbere şi, printre frînturi, nu-mi mai amintesc decît zîmbetul şoferului care ne privise discret tăcerea de pînă atunci în oglinda retrovizoare a impecabilului Commodore şi biletul lăsat pe măsuţa din restaurant. Îmi spuneai că nu mai poţi continua, deoarece simţi că trădezi. Am tăcut, apăsat de gîndurile tale, știind ce va urma. Și așa, din mers, strîngîndu-mi mîna dureros de tare, ai început să te estompezi încet, zîmbindu-mi melancolic, cu ochi arzînd, de sub pălăria largă. Cînd sunetul pașilor a tăcut de tot, privindu-mi palma goală, prezentul a năvălit brutal, nocturn și rece, umplînd totul în jur. Mi-am dat seama că n-ai mai spus nimic; și cît aș fi vrut să știu, pentru ca visul să ne rămînă fără umbre și îndoieli! Ai lăsat, însă, numai o noapte de toamnă fără final și un miros primăvăratec de magnolie care mă împresura stăruitor, o promisiune imposibil de uitat.