22 februarie 2010

Tăcerea

Mai ţii minte ultima noastră seară? Eram prin anii ’50, într-un sfîrşit de octombrie şi ploua. Tu erai cea mai frumoasă dintre muritoare şi rochia aceea neagră, mulată, care îmi stîrnea cînd gelozie, cînd încîntare, contrasta senzual cu pielea, cu roşul intens al buzelor şi cu margelele albe, iar părul tău răspîndea un irezistibil miros de vanilie, pe care îl mai simt şi acum, uneori.
Am stat la măsuţa rotundă de lîngă fereastră uitîndu-ne la trecătorii ce mergeau grăbiţi prin ploaia măruntă şi la reclamele care împrăştiau pe strada udă lumini colorate. Din cînd în cînd mă ţineai de mînă şi mă priveai adînc, plină de iubire, cu aceeaşi expresie tulburătoare ca cea de atunci, din ascensor, cînd ne-am sărutat prima dată, uitînd pentru cîteva clipe de lumea cenuşie şi ostilă. Mai vorbeam cîteodată, una, alta, însă printre puţinele fraze se aşternea des o tăcere parcă special născocită spre a putea asculta în voie liniştea din jur, susţinută şi întărită, paradoxal, de mica orchestră de blues din colţul localului. Nu era nimic apăsător, ci mai degrabă era acea tăcere simplă şi misterioasă ce transcende lumea cuvintelor, acel liant inefabil ce leagă două suflete în afara oricăror explicaţii sau întrebări. Am şi dansat puţin şi îmi amintesc cum m-ai ţinut tot timpul aproape, cu ochii închişi, apăsîndu-ţi obrazul pe pieptul meu şi zîmbind vag cine ştie căror gînduri şoptite de ritmul lent al muzicii.
Apoi tăcerea s-a aşternut din nou odată cu ultimele acorduri ale saxofonului, prelungindu-se subtil şi însoţindu-ne pe drumul de întoarcere ca un prieten fidel. Iar gîndurile tale nu ştiu în ce s-au transformat, căci ai devenit tristă şi parcă pătimaşă, martore fiind urmele adînci de unghii rămase pe mîna mea la coborîre, după ce mi-ai dat drumul din strînsoare.
Visul a început să se spulbere şi, printre frînturi, mai ţin minte doar zîmbetul şoferului, care ne privise discret tăcerea de pînă atunci în oglinda retrovizoare şi biletul lăsat pe măsuţa din restaurant, în care îmi spuneai că nu mai poţi continua, deoarece simţi că trădezi. Ti-am înţeles neliniştile şi apăsarea, de aceea nici n-am alergat după tine, dar de-atunci visul nu mai e decît umbră şi îndoială, căci nu mi-ai spus la plecare de mă mai iubeşti sau nu. Mi-era suficient atît: să ştiu că da. Dar totul e tăcere...

Niciun comentariu: