Anticarul timpului

Iubirea nu-i paiaţa vremii, chiar

De intră sub compasul coasei sale.

(William Shakespeare)

O, dulce Colombină, mă recunoşti?
Sînt eu,

cel ce adună visuri

în şiruri lungi, bogate,

(ca într-un vechi clişeu

ce ţine-n sine-o lume

şi vremi de mult uitate)

iubindu-te mereu.

Şi fiindcă iată,

mînat de neputinţă,

mai mult ca ieri

eu astăzi te iubesc

şi ştiu cu prisosinţă

că mai puţin ca mîine,

tot strîng, avar,

în groasele albume,

stigmatul clipelor plecate,

cu rîvnă şi răbdare

de vrednic anticar.

Cu ce-aş putea eu, oare, acum să mă compar,

cînd toţi sîntem actori pe-a vieţii scenă,

decît cu-acel bufon cu rol de suprafaţă,

o palidă paiaţă

cu rîsul desenat

încremenit pe faţă

şi mersul şchiopătat,

ce-ţi cere o favoare:

în lumea lui umbrită, sordidă şi obscenă,

să-i fii din vreme-n vreme

o dulce Colombină

cu zîmbet ne-ntinat.   (C.M.)