20 mai 2007

Am găsit într-o carte o tăietură veche din ziarul Ziua, datată 9 mai 1998., deci, iată, de mai bine de 9 ani stătea pe acolo. Conţine un articol al lui Răzvan Codrescu, autor pe care îl apreciez din ce în ce mai mult, începând chiar din acea vreme. Nădăjduiesc să nu se supere domnia sa pentru faptul că voi posta articolul şi în blogul meu.

Maximalismul şi “boieria” lui Hristos

articol de Razvan Codrescu, apărut în ziarul "Ziua" din 9 mai 1998

În Pateric se istoriseşte despre Avva Antonie că, venind la el cîţiva fraţi spre a auzi cuvînt de mîntuire, le-a zis lor să caute mai degrabă în Scriptură. “Dar voim să auzim de la tine, părinte”, i-au zis aceia. Atunci, dintre toate poruncile Evangheliei, bătrînul le-a amintit-o pe aceasta: De te va lovi cineva peste obrazul drept, întoarce-i lui şi pe celălalt. Aceia i-au spus: “Aceasta n-o putem face!”. “De n-aveţi puterea să-l întoarceţi şi pe celălalt – a urmat bătrînul -, atunci măcar să înduraţi lovitura fara crîcnire”. “Nici aceasta n-o putem face!”, au răspuns aceia. “Dacă nici aceasta n-o puteţi face, atunci măcar să nu întoarceţi lovitura”. Şi ei au zis: “Nici aceasta nu putem!”. Atunci spuse bătrînul, întorcîndu-se spre ucenicul său: “Fă-le lor puţina fiertură, că sunt neputincioşi…” (v. Patericul, ed. 1994, p. 11).

Cu atît mai mult astăzi, în lumea noastră piticită, multora li se pare cu neputinţă a împlini cuvîntul lui Dumnezeu. Hristos cere prea mult de la noi, care nu suntem decît nişte bieţi oameni, zic ei. Creştinismul e sublim, dar e nerealist; nu putem fi cu toţii sfinţi; vorba poetului: “Toate-s praf, lumea-i cum este şi ca dînsa suntem noi”…

Şi, într-adevăr, cum să nu te pună pe gînduri maximalismul moral al Predicii de pe Munte (Mt. 5, mai ales 21-22, 27-28 şi 38-48), în care omenescul Legii celei vechi este împins spre dumnezeiescul Legii celei noi? Ni se pare firesc să fie vrednic de osînda cel care ucide; dar să fie vrednic de “gheena focului” chiar şi cel care doar se mînie pe fratele său?! Ni se pare firesc să fie considerat adulterul un păcat; dar să fie vinovat ca de adulter chiar şi cel care doar se uită la o femeie, poftind-o în inima lui?! Ni se pare firesc să ne iubim în principiu aproapele, dar să iubim şi pe cei ce ne vrăjmăşesc, ba chiar să ne mai şi rugăm pentru ei?!

Expresia cea mai derutantă a acestui maximalism pare a fi însă tainicul îndemn: “Fiţi, dar, voi desăvîrşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvîrşit este” (Mt. 5, 48). Cum să cutezăm noi a gîndi la desăvîrşirea divină?!

Asemenea panica este semnul dezduhovnicirii si al proastei intelegeri. Sigur ca omul nu poate atinge intru totul desavarsirea lui Dumnezeu, ca viata in trup are limitele ei, ca masura putintei difera de la ins la ins. Dar e la fel de sigur ca in fata noastra stau posibilitati nebanuite de desavarsire, pe care le putem valorifica prin credinta si prin faptele credintei.

Hristos se adreseaza generic latentelor umanului si ne indeamna sa nu ne multumim cu putin. Dupa spusa Parintilor: “Dumnezeu s-a facut om, pentru ca si omul sa se faca Dumnezeu. Nu Dumnezeu dupa fire, dar Dumnezeu dupa har”. Crestinul nu are a se inlumi, ci este chemat la indumnezeire (theosis), adica la cat mai mare “asemanare” cu Cel ce a biruit lumea ravasita de pacat.

Problema este sa ne infrangem, inainte de toate, lenea, sa ne pastram trezvia: “Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita. Caci duhul este osarduitor, dar trupul neputincios” (Mt. 26, 41).

Hristos, Dumnezeul Care S-a facut om, stie ca avem putinte si neputinte. Dar El stie ce bogatie a pus in creatia Sa si ne indeamna sa ne redescoperim, in mod liber, propria maretie. Ne cere mult, pentru ca ne-a dat mult si mult ne pretuieste. Ne cere sa ne dez-marginim, pentru ca ne iubeste la nebunie si ne vrea una cu El. Aceasta e marea noastra noblete: ca Dumnezeu crede in noi, fara limite! Dar oare noi credem fara limite in El?...

Parintele Nicolae de la Rohia vorbeste in Jurnalul fericirii despre “boieria” lui Hristos: “La diavolul-contabil nu incape nici stersatura cea mai mica, pe cand Hristos, dintr-o data, sterge un intreg registru de pacate. Hristos, boier, iarta totul. A sti sa ierti, a sti sa daruiesti, a sti sa uiti. Hristos nu numai ca iarta, dar si uita. O data iertat, nu mai esti sluga pacatului si fiu de roaba; esti liber si prieten al Domnului” (ed. 1994, p. 129). El are toate trasaturile “boierului”, “gentleman”-ului, “cavalerului”: “incredere in oameni, curaj, detasare, bunavointa catre napastuitii de pe urma carora nu te poti alege cu nici un folos (bolnavi, straini, intemnitati), un simt sigur al maretiei, predispozitia pentru iertare…” (ed. cit., p. 104). El ne trateaza “boiereste”, si atunci cand ne cere, si atunci cand ne da. Numai Diavolul ne trateaza ca pe niste nimicuri…

Maximalismul, el insusi semn al “boieriei”, se rezolva in “boierie”; daca nu suntem in stare, “pentru pacatele noastre”, sa ne ridicam la inaltimea chemarilor Lui, a credintei Lui in noi, a “iubirii nebune” (manikos eros) cu care ne copleseste, El rabda si iarta, judecandu-ne dupa mila mai mult decat dupa dreptate.

Dar noi, cum Ii raspundem? Oare indaratul lui “nu pot” nu se ascunde, de fapt, de atatea ori, un “nu vreau”? Oare n-avea dreptate Avva Antonie sa le spuna fratilor vorbareti, care-si refuzau, din orgoliu sau comoditate, propria maretie: “Daca aceasta nu puteti si aceea nu voiti, ce sa va fac eu voua?! De rugaciune este trebuinta” ?