Mă strîng în cercuri concentrice frunzele
toamnei.
E cerul înalt împrejurul ochilor tăiŞi-mi tremură gîndul pribeag de amintiri ce vor să vie cîndva,
În trecuturi deşarte şi miezuri de noapte.
Sufletu-mi tresaltă ca un zbor atingînd tăriile
Doar pentru a cădea biruit de-atîta înalt.
Simt cum moare eul din mine, se dizolvă în lungi fîşii înlăcrimate
Şi tot ce rămîne nu-i decît o coajă uscată, o frunză veştedă. (C.M.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu