Nero, în halucinațiile lui de poet nebun, și-a dorit un spectacol măreț care să-i inspire lirismul, să-i trezească muza. Și a dat foc Romei! Apoi, fascinat de marea de flăcări, s-a apucat să cînte Căderea Troiei în timp ce admira priveliștea apocaliptică de pe Esquillin. La final, după nouă zile de groază, în care a ars din temelii o mare parte a orașului, pentru a domoli furia cetățenilor, i-a venit ideea să dea vina pe creștini. Ce a urmat se știe: crucificări, jocuri de circ cu fiare sălbatice, torțe umane pentru iluminatul spectacolelor publice. Plus ridicarea celui mai opulent palat pe locul rămas viran după incendiu, Domus Aurea.
Ne aflăm la aproape 2000 de ani de la acele evenimente, în plină pandemie de coronavirus, cu oameni înspăimîntați de boala prezumtivă și de viitorul incert. Pentru că poporul are nevoie, totuși, de circ și de țapi ispășitori, unii de pe la noi s-au gîndit că tot creștinii, cu credința lor insubordonată, netrecătoare, nealterată și netemătoare, sînt cei mai potriviți pentru a fi acuzați de răspîndirea molimei. Idei puține, dar fixe, după atîta amar de vreme! Exasperare mare, ce mai! Încă 2000 de ani? Inadmisibil!
